Osho Rajneesh – Înăuntrul tău e ascuns Dumnezeu

Getting your Trinity Audio player ready...

 

„Osho, atunci când ai vorbit despre moartea ultimă a lumii acesteia, brusc am simţit prezenţa unei mari solitudini, iar o voce dinăuntrul meu mi-a zis: “Adu-ţi aminte, în fiecare secundă, adu-ţi aminte că eşti singur.” Osho, după ce vom muri vei mai însoţi, în vreun chip misterios, conştiinţa noastră?”

Solitudinea e realitatea ultimă. Vii singur şi pleci singur; iar între aceste două solitudini, noi creăm tot felul de relaţii şi de conflicte, doar ca să ne amăgim – căci şi în viaţă tot neînsoţiţi suntem.

Dar solitudinea nu trebuie să te întristeze; ea trebuie să-ţi aducă bucurie.

Sunt două cuvinte – dicţionarul va spune că au acelaşi înţeles, dar existenţa le dă înţelesuri complet diferite.
Unul este singurătate, iar celălalt e solitudine. Nu sunt sinonime.

Singurătatea e o stare negativă, ca întunericul.
Singurătate înseamnă că-ţi lipseşte cineva; eşti gol şi-ţi este frică în universul acesta vast.

Solitudinea are un înţeles total diferit: ea nu înseamnă că-ţi lipseşte cineva, înseamnă că te-ai găsit pe tine însuţi. E absolut pozitivă.

Găsindu-te pe tine însuţi, găseşti sensul vieţii, semnificaţia vieţii, bucuria vieţii, splendoarea vieţii.
A se găsi pe sine reprezintă cea mai măreaţă descoperire din viaţa unui om, iar descoperirea aceasta e posibilă numai când eşti în solitudine.

Când conştiinţa ta nu e ocupată de nimic, de nimeni, când conştiinţa ta e complet goală – în vidul acela, în neantul acela are loc un miracol. Iar miracolul acela e temelia tuturor religiilor.

Miracolul este acesta: atunci când nu mai există niciun lucru de care conştiinţa ta să fie conştientă, ea se întoarce către ea însăşi. Devine un cerc.

Negăsind niciun obstacol, negăsind niciun obiect, ea se întoarce la sursă.

Iar în momentul în care cercul e complet, nu mai eşti doar o fiinţă omenească obişnuită; ai devenit parte integrantă a dumnezeirii care înconjoară existenţa.
Nu mai eşti tu; ai devenit parte din întregul univers – bătaia inimii tale e acum bătaia inimii universului însuşi.

Aceasta este experienţa în căutarea căreia au fost misticii toată viaţa lor, de-a lungul veacurilor. Nu există experienţă mai extatică, mai beatifică.
Ea îţi transformă complet perspectiva: acolo unde era întuneric, acum e lumină; unde era nefericire, acum e beatitudine; unde era furie, ură, posesivitate, gelozie, acum e doar o minunată floare a iubirii.

Toată energia care era irosită în emoţii negative nu mai e irosită; aceasta ia o întorsătură pozitivă şi creativă.
Pe de o parte nu mai eşti cel care erai, vechiul tău sine; pe de altă parte eşti, pentru prima dată, sinele tău autentic.
Cel vechi s-a dus, cel nou a sosit.
Cel vechi era mort; cel nou aparţine veşnicului, cel nou aparţine nemuritorului.

Datorită acestei experienţe au afirmat profeţii Upanişadelor că oamenii sunt amritasya putrah, „fii şi fiice ale nemuririi”.

Până când nu ajungeţi să vă cunoaşteţi ca fiinţe veşnice, parte integrantă a întregului, veţi rămâne înfricoşaţi de moarte.
Frica de moarte e cauzată doar de faptul că nu sunteţi conştienţi de izvorul etern al vieţii voastre.
Odată ce aţi ajuns să vă daţi seama de veşnicia fiinţei voastre, moartea devine cea mai mare minciună care există.

Moartea n-a avut loc niciodată, nu are loc niciodată, nu va avea loc niciodată, deoarece ceea ce este va rămâne mereu în diferite forme, la diferite niveluri, dar nu există discontinuitate.

Veşnicia trecutului şi veşnicia viitorului îţi aparţin amândouă.
Iar momentul prezent devine un punct de întâlnire a două veşnicii: una ce merge spre trecut, alta ce merge spre viitor.

Întrebi: „Atunci când ai vorbit despre moartea ultimă a lumii acesteia, brusc am simţit prezenţa unei mari solitudini, iar o voce dinăuntrul meu mi-a zis: ‚Adu-ţi aminte, în fiecare secundă, adu-ţi aminte că eşti singur.’”

Nu doar la nivel de minte trebuie să-ţi aduci aminte de lucrul acesta; fiecare fibră a fiinţei tale, fiecare celulă a corpului trebuie să-şi aducă aminte – nu în chip de cuvânt, ci în chip de sentiment profund.

Cuvântul englezesc sin (păcat, n. Trad.) A fost corupt de creştinism – i-au dat un înţeles greşit.
Înţelesul lui originar era acela de uitare. A uita de tine e singurul păcat care există, iar a-ţi aduce aminte de tine e singura virtute.

Gautama Buddha a subliniat încontinuu un singur cuvânt, timp de patruzeci şi doi de ani, de dimineaţa până seara; acel cuvânt e sammasati şi înseamnă „aducerea aminte corectă”.

Ţii minte multe lucruri – ai putea deveni o Encyclopaedia Britannica; mintea ta e capabilă să ţină minte toate bibliotecile din lume – dar nu aceasta este aducerea aminte corectă.

Nu există decât o singură aducere aminte corectă: să-ţi aduci aminte de tine.

Gautama Buddha ilustra aceasta prin intermediul unei poveşti de demult despre o leoaică ce sărea de pe un deal pe altul, iar printre cele două dealuri trecea o turmă mare de oi.

Leoaica era gravidă şi a dat naştere în timp ce sărea.
Puiul ei a căzut în turma de oi, a fost crescut de oi şi, cum era firesc, s-a crezut şi el tot o oaie.
Era puţin straniu pentru că el era atât de mare, atât de diferit – dar poate că nu era decât o ciudăţenie a naturii… Era vegetarian.

A crescut, iar într-o zi un leu bătrân care îşi căuta hrană s-a apropiat de turma de oi şi nu i-a venit să-şi creadă ochilor, în mijlocul oilor stătea un leu tânăr, în toată splendoarea lui, iar oilor nu le era frică.

I-a trecut foamea; a luat-o la fugă după turma de oi… Şi era din ce în ce mai derutant ce se petrecea: tânărul leu fugea şi el împreună cu oile. În cele din urmă a reuşit să-l prindă.

Acesta plângea şi striga:
„Te rog, lasă-mă să mă întorc la ai mei!”

Dar leul bătrân l-a tras lângă un lac din apropiere – un lac cu apă liniştită, fără nicio undă, ca o oglindă imaculată – şi l-a obligat să se uite la propria lui imagine reflectată în lac şi apoi la imaginea reflectată a leului bătrân.
O transformare bruscă a avut loc.

În momentul în care leul tânăr a văzut cine era, a slobozit un răget asurzitor – toată valea a răsunat de răgetul leului tânăr.
Nu mai dăduse niciun răget până atunci, pentru că niciodată nu crezuse că ar fi altceva decât o oaie.

Leul bătrân i-a zis:
„Treaba mea s-a încheiat; de-acum depinde de tine. Vrei să te întorci la turma ta?”

Leul tânăr a râs şi a zis:
„Iartă-mă, am uitat cu totul cine sunt. Şi-ţi sunt extraordinar de recunoscător pentru că m-ai ajutat să-mi aduc aminte.”

Gautama Buddha obişnuia să spună:
„Funcţia maestrului este aceea de a te ajuta să-ţi aduci aminte cine eşti.”

Nu faci parte din lumea aceasta materială; casa ta e casa divinului.
Te-ai rătăcit în uitare; ai uitat că înăuntrul tău se ascunde Dumnezeu. Nu te uiţi niciodată înăuntru – pentru că toată lumea se uită în afară, şi tu te uiţi mereu în afară.

A fi singur e o mare ocazie, o binecuvântare, fiindcă în solitudinea ta vei da inevitabil nas în nas cu tine însuţi şi pentru prima dată îţi aduci aminte cine eşti.

A şti că faci parte din existenţa divină înseamnă a te elibera de moarte, a te elibera de nefericire, de nelinişte; a te elibera de tot ceea ce a însemnat un coşmar pentru tine de-a lungul multor, multor vieţi.

E bine că ai devenit conştient de o mare solitudine; acum nu-i mai pierde urma – devino mai centrat în solitudinea ta profundă.

Asta înseamnă meditaţie: a deveni centrat în solitudinea ta.

Solitudinea trebuie să fie atât de pură încât să nu fie tulburată nici măcar de un gând, nici măcar de un sentiment.
În momentul în care solitudinea ta e completă, experienţa în sine a acestei solitudini desăvârşite devine iluminarea ta.
Iluminarea nu e ceva ce vine din afară; e ceva ce creşte în tine.

A uita de sinele tău e singurul păcat.
Iar a-ţi aduce aminte de sinele tău, în toată frumuseţea lui, e singura virtute, singura religie.
Nu e nevoie să fii hindus, nu e nevoie să fii musulman, nu e nevoie să fii creştin; singurul lucru de care e nevoie, ca să fii religios, e să fii tu însuţi.

E extraordinar de bine că întreaga ta fiinţă a rezonat cu aceste cuvinte:
„Adu-ţi aminte, în fiecare secundă, adu-ţi aminte că eşti singur.”

De asemenea, mă întrebi:
„Osho, după ce vom muri vei mai însoţi, în vreun chip misterios, conştiinţa noastră?”

Nu suntem separaţi, nici măcar acum – nimeni nu e separat; întreaga existenţă e o unitate organică.

Ideea separării a apărut din cauza uitării noastre.
E aproape ca şi cum fiecare frunză din pom ar începe să se gândească că e separată, separată de celelalte frunze… Dar în profunzime, ele sunt hrănite de aceleaşi rădăcini.
Pomul e unul singur; frunzele pot fi mai multe.
Existenţa e una singură; manifestările pot fi mai multe.

Sunt cu voi chiar acum.
Am fost cu voi dintotdeauna şi voi fi cu voi de-a pururi – nu se poate altfel.
Atunci când ajungi să te cunoşti pe tine însuţi, un lucru îţi devine absolut limpede: niciun om nu e o insulă – suntem un continent, un vast continent, o existenţă infinită fără nicio graniţă.
Aceeaşi viaţă curge prin toţi, aceeaşi iubire umple fiecare inimă, aceeaşi bucurie dansează în fiecare fiinţă.
Doar din cauza înţelegerii noastre greşite, credem că suntem separaţi.

Ideea de separare e iluzia noastră.
Ideea de unitate va fi rezultatul experienţei adevărului ultim.

Am auzit… Într-un avion: pilotul, Gorbaciov, Ronald Reagan, Rajiv Gandhi, Papa catolicul şi un hipiot tânăr.
Când s-a defectat ceva la avion, pilotul a anunţat că el va lua una dintre cele cinci paraşute, iar ei vor trebui să hotărască între ei cine vor fi cei care le vor lua pe celelalte patru.

Gorbaciov declară că din moment ce el e singura speranţă în ceea ce priveşte răspândirea comunismului, trebuie să sară; şi luând o paraşută sare din avion.

Ronald Reagan declară că el e singura speranţă în ceea ce priveşte apărarea lumii libere împotriva răspândirii comunismului; ia şi el o paraşută şi sare.

Apoi se ridică Rajiv Gandhi.
„Eu sunt conducătorul celei mai mari naţiuni şi a celei mai mari democraţii din lume, India, şi sunt cel mai inteligent şi cel mai tânăr conducător din lume – trebuie să sar.”
Şi sare şi el din avion.

Atunci Papa se ridică şi-i spune tânărului hippiot:
„Fiul meu, sunt bătrân şi mi-am trăit viaţa. Ia ultima paraşută şi sari.”

Dar tânărul hippiot protestează:
„Părinte, grăbeşte-te. Au mai rămas două paraşute, una pentru fiecare dintre noi. Ia una din ele şi sari.”

„Dar cum aşa?” Întreabă Papa.

Tânărul îi răspunde:
„Tipul ăla care a zis că e cel mai inteligent şi mai tânăr conducător din lume a luat sacul meu de dormit!”

Doar ceva mai multă inteligenţă şi poţi să ieşi din întristare, din suferinţă, din iadul în care trăieşte întreaga umanitate.
Secretul ieşirii din acest iad este să-ţi aduci aminte de tine.
Iar aducerea aceasta aminte va deveni posibilă dacă înţelegi ideea că eşti singur.

Poate că ai trăit cu soţia sau cu soţul tău cincizeci de ani, dar tot doi rămâneţi.

Soţia ta e singură, tu eşti singur.

Aţi încercat să construiţi o faţadă prin idei de genul:
„nu suntem singuri”,
„suntem o familie”,
„suntem o societate”,
„suntem o civilizaţie”,
„suntem o cultură”,
„suntem o religie organizată”,
„suntem un partid politic organizat”.

Dar toate aceste iluzii nu vor fi de ajutor.

Trebuie să recunoşti, oricât de dureros ar părea la început, că „sunt singur şi sunt pe un tărâm străin.”

Recunoaşterea aceasta apărută pentru prima dată va fi dureroasă.

Ea înlătură toate iluziile noastre – care ne aduceau mare mângâiere.
Dar odată ce ai avut îndrăzneala să accepţi realitatea, durerea dispare.
Şi chiar ascunsă în spatele durerii se află cea mai mare binecuvântare din lume: ajungi să te cunoşti pe tine însuţi.

Tu eşti inteligenţa existenţei; tu eşti conştiinţa existenţei; tu eşti sufletul existenţei.
Faci parte din această imensă dumnezeire care se manifestă în mii de forme: în chip de arbori, de păsări, de animale, de fiinţe omeneşti… Dar e aceeaşi conştiinţă în etape diferite de dezvoltare.
Iar acel om care se recunoaşte pe sine şi simte că dumnezeul pe care l-a căutat pretutindeni în lume locuieşte nicăieri altundeva decât în inima lui, ajunge la punctul cel mai înalt al evoluţiei.
Ceva mai înalt nu există.

Atunci viaţa ta capătă sens pentru prima dată, capătă semnificaţie, devine religioasă.

Dar nu vei fi un hindus şi nu vei fi un creştin şi nu vei fi un evreu; vei fi pur şi simplu religios.
Fiind hindus sau musulman sau creştin sau jainist sau budist, distrugi puritatea religiozităţii – aceasta nu are nevoie de adjective.

Iubirea e iubire; ai auzit vreodată de iubire hindusă? De iubire musulmană?

Conştiinţa e conştiinţă – ai auzit vreodată de conştiinţă indiană sau de conştiinţă chineză?

Iluminarea e iluminare: nu schimbă nimic faptul că are loc într-un corp alb sau într-un corp negru, într-un om tânăr sau într-unul bătrân, într-un bărbat sau într-o femeie.
Experienţa e aceeaşi, gustul e acelaşi, dulceaţa e aceeaşi, parfumul e acelaşi.

Singurul care e lipsit de inteligenţă e omul care aleargă prin lume căutând ceva, fără să ştie nici el exact ce anume, gândindu- se uneori că poate caută bani, alteori că poate caută putere, alteori că poate prestigiul e cel care-i trebuie, alteori că poate respectabilitatea.

Omul inteligent caută mai întâi în fiinţa lui înainte să înceapă o călătorie în lumea exterioară. Pare simplu şi logic: măcar aruncă o privire în casa ta înainte să porneşti prin lume, căutând.
Iar cei care au privit în ei au găsit, fără nicio excepţie.

Gautama Buddha nu e un budist.
Cuvântul buddha înseamnă cel trezit, cel al cărui somn a fost curmat.

Mahavira, jainistul, nu e un jainist.
Cuvântul jain nu înseamnă altceva decât cel care a cucerit – s-a cucerit pe sine.

Lumea are nevoie de o mare revoluţie în cadrul căreia fiecare individ să-şi găsească religia înăuntrul său.

În momentul în care religiile devin organizate, ele devin periculoase; devin realmente politică ascunsă sub o aparenţă de religie.
De aceea toate religiile din lume încearcă mereu să convertească tot mai mulţi oameni.
E politica numerelor: cine are mai mulţi adepţi va fi mai puternic.

Dar nimeni nu pare interesat să aducă milioanele de indivizi la propriul lor sine. Tot ceea ce fac eu aici are ca rol să vă scoată din orice demers organizat – fiindcă adevărul nu poate fi niciodată organizat.

Trebuie să mergeţi singuri în pelerinaj, căci pelerinajul va fi în interiorul vostru.
Nu puteţi lua pe nimeni cu voi.
Şi trebuie să lepădaţi tot ceea ce aţi învăţat de la ceilalţi, fiindcă toate acele prejudecăţi vă vor distorsiona viziunea – nu veţi putea să vedeţi realitatea nudă a fiinţei voastre.
Realitatea nudă a fiinţei voastre e singura speranţă de a-l găsi pe Dumnezeu.

Dumnezeu e realitatea voastră nudă — nedecorată, fără niciun adjectiv.

Ea nu e îngrădită de corpul vostru, nu e îngrădită de naşterea voastră, nu e îngrădită de culoarea, de sexul, de ţara voastră. Pur şi simplu nu e îngrădită de nimic. E disponibilă şi e atât de aproape: un singur pas înăuntrul vostru şi aţi ajuns.

Vi s-a spus, de mii de ani încoace, despre călătoria către Dumnezeu că e foarte lungă.
Călătoria nu e lungă, Dumnezeu nu e departe.
Dumnezeu e în răsuflarea voastră, e în bătaia inimii voastre, în sângele vostru, în oase, în măduva spinării – un singur pas numai: închideţi ochii şi intraţi înăuntrul vostru.

Ar putea dura un timp, fiindcă obiceiurile vechi mor greu: chiar dacă închideţi ochii, veţi continua să fiţi împresuraţi de gânduri.

Gândurile acelea ţin de lumea de afară, iar metoda simplă pe care au urmat-o toţi marii profeţi ai lumii constă din a-ţi privi gândurile şi atât, a fi doar un martor al lor.
Nu le condamna, nu le justifica, nu le căuta explicaţii logice. Rămâi detaşat, rămâi indiferent, lasă-le să treacă; se vor duce.

Iar în ziua în care mintea ta va fi absolut tăcută, netulburată de nimic, ai făcut primul pas către templul lui Dumnezeu.

Templul lui Dumnezeu e făurit din conştiinţa ta.
Nu te poţi duce acolo cu prietenii tăi, cu copiii tăi, cu soţia ta, cu părinţii tăi.
Fiecare om trebuie să se ducă acolo singur.

Nu uita experienţa pe care ai avut-o – sentimentul solitudinii adânci şi vocea dinăuntrul tău care-ţi spunea:
„Adu-ţi aminte, în fiecare secundă, adu-ţi aminte că eşti singur.”

Ziua gloriei tale nu va fi departe.

„Osho, reverşi asupra mea iubire şi mă simt atât de ruşinat încât uneori nici nu mă pot uita la tine. Ştiu în sinea mea că nu am nimic să-ţi dau, iar puţinul care este pare atât de sărăcăcios. Osho, mi-e inima frântă. Ajută-mă, te rog.”

Milarepa, întrebarea ta mă surprinde, fiindcă tu îmi dai atât de multă iubire.
Mi te-ai dăruit – muzica ta, poezia ta, dansul tău. Ce-ar putea fi mai de preţ? Ai avut încredere în mine – un străin.

Ce mi-ai putea dărui mai mult de-atât, de te simţi ruşinat?
Ar trebui să te veseleşti, căci tot ceea ce ai avut mi-ai dăruit mie, fără nicio reţinere. Ţi-ai dat inima în dar.

Dar poate că tu nu crezi că muzica ta, cântecele tale, dansul tău, iubirea ta, încrederea ta au vreo valoare. Ele au cea mai mare valoare – cu toate că nu au niciun preţ.

Nu eşti sărac.
A nu avea bani nu înseamnă a fi sărac; a nu avea putere, a nu fi preşedinte sau prim ministru al unei ţări nu înseamnă că eşti sărac.

Ceea ce te face sărac este absenţa unui suflet.
Iar sufletul tău e atât de plin de cântece, atât de plin de dans, atât de plin de râsete – nici nu se pune problema să te ruşinezi. Mi-ai oferit darurile cele mai bogate pe care le poate oferi cineva. Dar poate că tu nu ai văzut lucrurile aşa.

Unii sunt printre cei mai bogaţi oameni din lume, dar atât de săraci pe dinăuntru încât toţi banii lor nu pot schimba nimic în privinţa aceasta.

Banii sunt în exterior, iar sărăcia e înăuntru; nimic din afară nu poate alunga sărăcia interioară.
Sărăcia interioară e alungată numai de valorile interioare: iubire, compasiune, tăcere, rugăciune, meditaţie – acestea sunt lucrurile care fac ca un om să fie într-adevăr bogat.
Poate să fie un simplu cerşetor pe stradă, nu contează, dar până şi împăraţii se vor simţi geloşi pe el.
Vezi lucrurile într-un mod greşit. Corectează-ţi perspectiva.

Am auzit că Adolf Hitler moare şi se duce în rai.
Are un comportament atât de bun încât Sf. Petru îi spune că poate să se întoarcă pe pământ, ca să petreacă acolo o săptămână de vacanţă drept răsplată.
După douăzeci şi patru de ore, se întoarce, bătând din răsputeri la porţile de mărgăritar.

„Ce s-a întâmplat, Adolf?” Îl întreabă Sf. Petru. „Mai ai încă şase zile.”

„Dă-mi drumul înăuntru!’’ strigă Hitler.

Aşa că Sf. Petru descuie porţile, îl lasă să intre şi îl întreabă:
„Adolf, ce s-a întâmplat? Nu ţi-a plăcut?”

„Să-mi placă?” Întreabă Hitler. „Să-mi placă? Toată lumea a înnebunit acolo, jos, de când am plecat eu. Mă întorc şi ce găsesc? Evreii se luptă, iar germanii fac bani!”

Adolf Hitler trebuie să fi fost, fără îndoială, şocat. Vechea lui idee, că evreii fac bani şi germanii se luptă nu mai e de actualitate.
Acum evreii duc o luptă aprigă, iar germanii fac mai mulţi bani decât oricine altcineva în Europa.

Milarepa, ai şi tu această impresie veche că cel cu averi e bogat, iar cel care nu are nimic e sărac.
Nu e adevărat. Cel care are averi înăuntrul său e adevăratul bogat, iar cel cu averi în afară doar se amăgeşte că e bogat, dar adânc în sinea lui ştie că e sărac lipit pământului.

Am cunoscut oamenii cei mai bogaţi, iar când şi-au deschis inima, li s-au umplut ochii de lacrimi – fiindcă au toţi banii din lume… Dar banii nu pot să cumpere iubire, nu pot să cumpere pace, nu pot să cumpere tăcere, nu pot să cumpere rugăciune, nu pot să-l cumpere pe Dumnezeu.
Deci la ce bun? Fiinţa lor lăuntrică rămâne întunecată, goală.

Iar cea care contează în cele din urmă e fiinţa lăuntrică, căci moartea îţi va răpi orice altceva şi te va lăsa numai cu ceea ce ai în interior.
Moartea ar trebui să fie acceptată ca fiind singurul criteriu pentru a decide ce e bogăţia şi ce e sărăcia.
Ceea ce moartea îţi poate răpi nu e bogăţie; ceea ce moartea nu poate distruge e adevărata bogăţie.

Şi Milarepa, tu eşti un om bogat. Poţi deveni şi mai bogat încă.
Procesul nu se va sfârşi până ce vei deveni iluminat, până ce vei fi ajuns la piscul cel mai înalt al Himalayei conştiinţei Acesta ar trebui să fie ţelul fiecărei fiinţe omeneşti care are o oarecare inteligenţă.

„Osho, ai putea vorbi despre diferenţa dintre aşa numita conştiinţă de sine şi conştienţa de sine? Este conştiinţa de sine o formă de inconştienţă sau există şi o anumită conştienţă în ea?”

Conştiinţa de sine e o boală, o maladie.
Conştienţa de sine înseamnă sănătate – integritate.

Cei doi termeni par identici ca sens, însă din cauză că cei care au creat limbajul au fost oameni inconştienţi, aceştia n-au putut să facă demarcaţiile fine.

Conştiinţa de sine înseamnă conştiinţă a egoului, iar conştienţa de sine înseamnă conştiinţă a sufletului.

Egoul tău e o entitate falsă.
Pentru că ai atât de mulţi bani, pentru că ai atât de multă putere, pentru că te-ai născut într-o familie foarte respectată… Educaţia ta, poziţia ta în viaţă – toate aceste lucruri constituie egoul tău.
Dar sufletul tău vine cu tine atunci când te naşti, el nu are nimic de-a face cu nimic din toate acestea.

Nu contează dacă eşti educat sau needucat – Kabir n-a fost educat, Iisus n-a fost educat – nu contează dacă provii dintr-o familie respectabilă sau nu.

Nu se ştie dacă Kabir s-a născut într-o familie hindusă sau într-o familie musulmană.
A fost găsit pe malul Gangelui de un sannyasin, Swami Ramananda; un copilaş ai cărui părinţi îl lăsaseră acolo. Poate că era nelegitim.
Dar Kabir a devenit una dintre fiinţele omeneşti cele mai bogate care au existat pe lume. Fără familie, fără să se ştie cu certitudine cărei religii îi aparţinea, fără educaţie, fără bogăţii – a rămas toată viaţa un ţesător.
Ţesea şi în fiecare zi de târg se ducea să-şi vândă hainele, iar acela era tot câştigul lui; îi ajungea pentru o săptămână.

Dar e imposibil să găseşti un om mai bogat; atât de plin de beatitudine încât fiecare dintre cântecele sale încă poartă în el ceva viu.
După veacuri scurse, simplele cuvinte ale lui Kabir trezesc un ecou în tine – ca şi cum Kabir ar fi prezent. Şi-a revărsat inima în cuvinte; cuvintele acelea sunt de aur.

Iisus a fost fiu de tâmplar – foarte sărac, complet needucat nu avea idee despre scripturi, despre învăţare, despre erudiţie – însă cu toate astea avea o bogăţie, o conştiinţă, aşa încât nici măcar pe cruce n-a uitat să se roage lui Dumnezeu.
Ultimele lui cuvinte pe pământ au fost:
„Părinte, iartă-i pe aceşti oameni care mă răstignesc, fiindcă ei nu ştiu ce fac; sunt oameni inconştienţi.”

Asemenea compasiune vine din conştienţă de sine.
Iar conştienţa de sine nu depinde de nimic din afara ta, ea depinde numai de tine. Sufletul e acolo; nu trebuie decât să-l trezeşti. E o trezire.
Evită conştiinţa de sine – aceea e o boală a sufletului; şi pătrunde mai adânc în conştienţa de sine – aceea e adevărata ta realitate.

Într-o dimineaţă, o tânără femeie s-a dat jos din pat, şi-a luat pe ea rochia, a ridicat jaluzelele, a descoperit colivia papagalului, a pus pe foc ibricul pentru cafea, a răspuns la telefon şi a auzit o voce de bărbat spunându-i:
„Bună, iubito. Vaporul meu tocmai a ajuns în port şi vin direct la tine.”

Tânăra a luat de pe foc ibricul pentru cafea, a acoperit papagalul, a tras în jos jaluzelele, şi-a scos de pe ea rochia, s-a urcat în pat şi l-a auzit pe papagal mormăind:
„Iisuse, ce zi scurtă!”

Omul nu are nici măcar atâta vigilenţă.
Trăieşti încontinuu ca un zombie – o viaţă de rutină, repetând aceleaşi lucruri în fiecare zi – fără să te gândeşti vreodată că nu ai făcut încă lucrul cel mai important: nu te-ai găsit pe tine însuţi.
N-ai ajuns la conştienţă de sine; eşti angrenat în activităţi care să-ţi facă egoul cât mai mare cu putinţă.

Dar egoul e duşmanul tău, nu prietenul tău. El e cel care te răneşte. El e cel care te face violent, furios, gelos, combativ. Egoul e cel care se compară întruna şi se simte deprimat.

Conştienţă de sine înseamnă să fii conştient de lumea ta interioară, împărăţia lui Dumnezeu.
Pe măsură ce devii conştient de extraordinara frumuseţe a fiinţei tale – de bucuria ei, de lumina ei, de viaţa ei veşnică, de bogăţia ei, de iubirea ei debordantă – te simţi atât de binecuvântat încât poţi binecuvânta toţi oamenii de pe lume, fără deosebire.

Omoară egoul, căci el îţi ascunde adevăratul suflet. Şi descoperă-ţi sufletul; iar aceasta va fi conştienţa ta de sine.
Conştienţa de sine e calea spre împărăţia ta, care este şi împărăţia lui Dumnezeu.
E înăuntrul tău. Nu ai de mers nicăieri; trebuie să te întorci acasă.

 

---

Cartile lui Osho se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

---

 

---

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.

---