Bruce Lipton – Electroencefalograma, Dezvoltarea Creierului și Subconștientul
Să ne întoarcem la provocarea cu care se confruntă ființele omenești, în ceea ce privește evoluția – ele trebuie să învețe atât de multe, într-un timp atât de scurt, pentru a supraviețui și a deveni parte din comunitatea lor socială. Evoluția ne-a dotat creierele cu capacitatea de a descărca rapid, în memorie, un număr inimaginabil de comportamente și credințe. Cercetările sugerează că una dintre cheile care ne pot ajuta să înțelegem cum funcționează această descărcare rapidă de informații este activitatea electrică fluctuantă a creierului, așa cum este ea măsurată prin encefalograme. Definiția literală a unei encefalograme (ECG/EKG) este „imagine electrică a creierului”. Aceste imagini, din ce în ce mai sofisticate, dezvăluie o serie de activități a creierului la ființele umane. Atât adulții, cât și copiii prezintă variațiuni ale ECG-urilor, care se înscriu de la unde delta, de frecvență joasă, până la unde beta, de frecvență înaltă. Cu toate acestea, cercetătorii au observat că activitatea ECG la copii prezintă o dominanță a unei anumite unde cerebrale, la fiecare stadiu de dezvoltare.
Dr. Rima Laibow, în Quantitative EEG and Neuro-feedback, descrie progresia acestor stadii de dezvoltare la nivelul activității cerebrale; [Laibow 1999 și 2002] între naștere și vârsta de doi ani, creierul omenesc funcționează predominant la cea mai joasă frecvență ECG, 0,5 până la 4 cicluri pe secundă (Hz), cunoscută ca unde delta. Deși unda cu activitatea predominantă este delta, bebelușii pot să prezinte periodic și scurte puseuri de activitate ECG crescută. Între doi și șase ani, copilul începe să petreacă mai mult timp la un nivel mai ridicat de activitate ECG, caracterizat ca nivelul teta (4-8 Hz).
Hipnoterapeuții reduc activitatea cerebrală a pacienților lor la nivelul delta și teta, pentru că aceste unde cerebrale de frecvență scăzută îi aduc pe aceștia într-o stare mai deschisă la sugestie și programare.
Acest lucru ne dă indicii importante despre cum pot copiii – ale căror creiere funcționează, în cea mai mare parte, la aceste frecvențe de la naștere și până la vârsta de șase ani – să descarce cantitățile incredibile din informația de care au nevoie, pentru a se dezvolta în mediul lor. Capacitatea de a prelucra o asemenea cantitate uriașă de informații este o adaptare neurologică importantă, care facilitează acest proces intens de culturalizare. Mediile omenești și moravurile sociale se schimbă atât de rapid, încât nu ar fi deloc avantajos să transmitem comportamente culturale, pe calea unor instincte programate genetic. Copiii mici își observă mediul înconjurător cu atenție și descarcă de acolo, direct în memoria lor subconștientă, înțelepciunea despre lume pe care le-o oferă părinții lor.
Ca urmare, comportamentul și credințele părinților devin propriile lor comportamente și credințe.
Cercetătorii de la Institutul pentru cercetarea primatelor, al Universității Kyoto, au descoperit că puii de cimpanzeu învață și ei prin simpla observare a mamelor lor. Într-o serie de experimente, o mamă a fost învățată să identifice literele japoneze ce desemnau diferite culori. Atunci când pe ecranul unui calculator era afișat caracterul japonez ce indica o anumită culoare, femela învățase să aleagă mostra de culoare potrivită. După ce selecta culoarea potrivită, cimpanzeul primea un bănuț, pe care îl putea folosi la un automat de fructe. În timpul procesului de învățare, femela își ținea puiul lângă ea. Spre surpriza cercetătorilor, într-o zi, pe când mama își lua fructul de la automat, puiul cimpanzeu a activat calculatorul. Când pe ecran a apărut litera japoneză, cimpanzeul a selectat culoarea corectă, a primit un bănuț, după care și-a urmat mama la automat. Cercetătorii uimiți au concluzionat că puii pot să învețe aptitudini complexe, doar prin observare – și că nu trebuie să fie învățați în mod activ, de către părinții lor.
Și la oameni e la fel: comportamentele, credințele și atitudinile fundamentale pe care le observăm la părinții noștri se „cablează” ca niște căi sinaptice în mintea noastră subconștientă. Odată programate în mintea subconștientă, ele ne controlează sistemul biologic, pentru tot restul vieții… în afară de cazul în care găsim un mod de a le reprograma. Dacă vă îndoiți de cât de sofisticat este acest proces de descărcare a datelor, gândiți-vă la prima dată când v-ați auzit copilul rostind o înjurătură, pe care a auzit-o de la voi. Sunt sigur că ați observat gradul de sofisticare, pronunția corectă, stilul nuanțat și contextul care purtau semnătura voastră.
Dată fiind precizia acestui sistem de înregistrare a comportamentelor, imaginați-vă consecințele pe care le are faptul că vă auziți părinții spunându-vă că sunteți „un copil prost”, că „nu meritați anumite lucruri”, că „n-o să faceți niciodată nimic”, că „n-ar fi trebuit să vă nașteți niciodată”, sau că sunteți „bolnăvicios și slab”. Atunci când părinții – neatenți sau fără să gândească – transmit asemenea mesaje copiilor lor, fără îndoială că uită faptul că astfel de comentarii sunt descărcate în memoria subconștientă, ca fiind „adevăruri” absolute, la fel cum sunt descărcați biții de informație pe hard-disk-ul calculatorului vostru de acasă. În timpul dezvoltării timpurii, conștiința copilului nu e suficient de evoluată, încât să evalueze în mod critic faptul că afirmațiile părintești sunt doar niște răutăți verbale, fără a fi neapărat descrieri adevărate ale „sinelui”. Însă odată programate în mintea subconștientă, aceste abuzuri verbale se definesc ca „adevăruri”, care modelează în mod inconștient comportamentul și potențialul copilului, în decursul vieții.
Pe măsură ce înaintăm în vârstă, suntem din ce în ce mai puțin susceptibili la programarea din exterior, odată cu apariția undelor alfa, de frecvență mai ridicată (8-12 Hz). Activitatea alfa este activitatea din stările de conștiință calmă. Dacă cele mai multe dintre organele noastre de simț – cum ar fi ochii, urechile și nasul – observă lumea exterioară, conștiința seamănă cu un „organ de simț”, care se comportă ca o oglindă, ce reflectă lucrările lăuntrice ale comunității celulare a corpului – este o conștiență de „sine”.
Pe la vârsta de doisprezece ani, spectrul ECG al copilului începe să prezinte perioade susținute de frecvențe și mai ridicate, definite ca unde beta (12-35 Hz). Stările cerebrale beta sunt caracterizate ca fiind stări de „conștiință activă sau concentrată” – genul de activitate cerebrală, folosită pentru a citi această carte. Recent, s-a mai descoperit și o a cincea stare de activitate ECG, caracterizată de undele gama (> 35 Hz). Această gamă de frecvențe ECG apare în stări de „performanță de vârf”, cum ar fi atunci când un pilot aterizează cu avionul, sau când un jucător profesionist de tenis este angajat într-un schimb rapid de mingi.
Până ajunge la adolescență, mintea subconștientă a copilului este plină ochi de informații – de la cunoștințe despre cum să meargă și până la „cunoașterea” că nu va realiza niciodată nimic, sau cunoașterea cultivată de niște părinți iubitori, că poate să facă orice își propune.
Suma instinctelor noastre programate genetic și a credințelor pe care le învățăm de la părinții noștri formează mintea subconștientă, care poate să zădărnicească atât capacitatea noastră de a ne ține brațul ridicat în cabinetul unui chiropractician, cât și cea mai puternică hotărâre luată de Anul Nou, să nu ne mai sabotăm pe noi înșine cu medicamente sau cu mâncare.
Revin iar la celule, care ne pot învăța atât de multe despre noi înșine. Am spus de multe ori că celulele individuale sunt inteligente. Însă rețineți că atunci când celulele se alătură și creează comunități pluricelulare, ele ascultă „vocea colectivă” a organismului – chiar dacă vocea aceasta dictează un comportament autodistructiv.
Fiziologia și tiparele noastre de comportament se conformează „adevărurilor” vocii principale, fie că aceasta exprimă credințe constructive sau distructive.
Am descris puterea minții subconștiente, dar vreau să subliniez că nu e nevoie să considerăm subconștientul ca pe un izvor înspăimântător, superputernic și freudian, de „cunoaștere” distructivă. În realitate, subconștientul este o bază de date de programe stocate, lipsită de emoții, a cărei funcție este strict să citească semnalele din mediu și să se angajeze în rutine comportamentale stabilite, fără să pună niciun fel de întrebări, sau să judece în vreun fel. Mintea subconștientă este un „hard-disc” programabil, pe care sunt descărcate experiențele noastre de viață. Programele sunt comportamente stimul-reacție cablate organic. Stimulii care activează comportamente pot fi semnale pe care sistemul nervos le detectează din lumea exterioară, și/sau semnale care provin din interiorul corpului, cum ar fi emoții, plăcere și dorință. Atunci când este perceput un stimul, acesta va angaja în mod automat reacția comportamentală care a fost învățată, atunci când stimulul a fost experimentat pentru prima dată. De fapt, oamenii care își dau seama de natura automată a acestei reacții înregistrate dinainte recunosc adesea că „le-a apăsat cineva pe butoane”.
Înainte de evoluția minții conștiente, funcțiile creierului animal constau doar din acelea pe care le punem în legătură cu mintea subconștientă. Aceste minți mai primitive erau dispozitive simple stimul-răspuns, care reacționau automat la stimulii din mediu, angajând comportamente programate genetic (instincte), sau comportamente simple, învățate. Aceste animale nu au astfel de comportamente, în mod „conștient” – și, de fapt, chiar s-ar putea să nici nu-și dea seama de ele.
Comportamentele lor sunt reflexe programate, cum este clipitul ca reacție la o pală de aer, sau zvâcnetul piciorului, după ce se primește o lovitură în rotulă.
Cartile lui Bruce Lipton se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
