Bruce Lipton – Programarea umana: Atunci cand mecanismele bune merg prost

Să ne întoarcem la provocarea cu care se confruntă fiinţele omeneşti, în ceea ce priveşte evoluţia – ele trebuie să înveţe atât de multe, într-un timp atât de scurt, pentru a supravieţui şi a deveni parte din comunitatea lor socială. Evoluţia ne-a dotat creierele cu capacitatea de a descărca rapid, în memorie, un număr inimaginabil de comportamente şi credinţe. Cercetările sugerează că una dintre cheile care ne pot ajuta să înţelegem cum funcţionează această descărcare rapidă de informaţii este activitatea electrică fluctuantă a creierului, aşa cum este ea măsurată prin encefalograme. Definiţia literală a unei encefalograme (ECG/EKG) este „imagine electrică a creierului”. Aceste imagini, din ce în ce mai sofisticate, dezvăluie o serie de activităţi a creierului la fiinţele umane. Atât adulţii, cât şi copiii prezintă variaţiuni ale ECG-urilor, care se înscriu de la unde delta, de frecvenţă joasă, până la unde beta, de frecvenţă înaltă. Cu toate acestea, cercetătorii au observat că activitatea ECG la copii prezintă o dominanţă a unei anumite unde cerebrale, la fiecare stadiu de dezvoltare.

Dr Rima Laibow, în Quantitative EEG and Neuro-feedback, descrie progresia acestor stadii de dezvoltare la nivelul activităţii cerebrale; [Laibow 1999 şi 2002] între naştere şi vârsta de doi ani, creierul omenesc funcţionează predominant la cea mai joasă frecvenţă ECG, 0,5 până la 4 cicluri pe secundă (Hz), cunoscută ca unde delta. Deşi unda cu activitatea predominantă este delta, bebeluşii pot să prezinte periodic şi scurte puseuri de activitate ECG crescută. Intre doi şi şase ani, copilul începe să petreacă mai mult timp la un nivel mai ridicat de activitate ECG, caracterizat ca nivelul teta (4-8 Hz).

Hipnoterapeuţii reduc activitatea cerebrală a pacienţilor lor la nivelul delta şi teta, pentru că aceste unde cerebrale de frecvenţă scăzută îi aduc pe aceştia într-o stare mai deschisă la sugestie şi programare.

Acest lucru ne dă indicii importante despre cum pot copiii – ale căror creiere funcţionează, în cea mai mare parte, la aceste frecvenţe de la naştere şi până la vârsta de şase ani – să descarce cantităţile incredibile din informaţia de care au nevoie, pentru a se dezvolta în mediul lor. Capacitatea de a prelucra o asemenea cantitate uriaşă de informaţii este o adaptare neurologică importantă, care facilitează acest proces intens de culturalizare. Mediile omeneşti şi moravurile sociale se schimbă atât de rapid, încât nu ar fi deloc avantajos să transmitem comportamente culturale, pe calea unor instincte programate genetic. Copiii mici îşi observă mediul înconjurător cu atenţie şi descarcă de acolo, direct în memoria lor subconştientă, înţelepciunea despre lume pe care le-o oferă părinţii lor.

Ca urmare, comportamentul şi credinţele părinţilor devin propriile lor comportamente şi credinţe.

Cercetătorii de la Institutul pentru cercetarea primatelor, al Universităţii Kyoto, au descoperit că puii de cimpanzeu învaţă şi ei prin simpla observare a mamelor lor. Intr-o serie de experimente, o mamă a fost învăţată să identifice literele japoneze ce desemnau diferite culori. Atunci când pe ecranul unui calculator era afişat caracterul japonez ce indica o anumită culoare, femela învăţase să aleagă mostra de culoare potrivită. După ce selecta culoarea potrivită, cimpanzeul primea un bănuţ, pe care îl putea folosi la un automat de fructe. In timpul procesului de învăţare, femela îşi ţinea puiul lângă ea. Spre surpriza cercetătorilor, într-o zi, pe când mama îşi lua fructul de la automat, puiul cimpanzeu a activat calculatorul. Când pe ecran a apărut litera japoneză, cimpanzeul a selectat culoarea corectă, a primit un bănuţ, după care şi-a urmat mama la automat. Cercetătorii uimiţi au concluzionat că puii pot să înveţe aptitudini complexe, doar prin observare – şi că nu trebuie să fie învăţaţi în mod activ, de către părinţii lor.

Şi la oameni e la fel: comportamentele, credinţele şi atitudinile fundamentale pe care le observăm la părinţii noştri se „cablează* ca nişte căi sinaptice în mintea noastră subconştientă. Odată programate în mintea subconştientă, ele ne controlează sistemul biologic, pentru tot restul vieţii… în afară de cazul în care găsim un mod de a le reorgrama. Dacă vă îndoiţi de cât de sofisticat este acest proces de descărcare a datelor, gândiţi-vă la prima dată când v-aţi auzit copilul rostind o înjurătură, pe care a auzit-o de la voi. Sunt sigur că aţi observat gradul de sofisticare, pronunţia corectă, stilul nuanţat şi contextul care purtau semnătura voastră.

Dată fiind precizia acestui sistem de înregistrare a comportamentelor, imaginaţi-vă consecinţele pe care le are faptul că vă auziţi părinţii spunându-vă că sunteţi „un copil prost“, că „nu meritaţi anumite lucruri”, că „n-o să faceţi niciodată nimic”, că „n-ar fi trebuit să vă năşteţi niciodată”, sau că sunteţi „bolnăvicios şi slab”. Atunci când părinţii – neatenţi sau fără să gândească – transmit asemenea mesaje copiilor lor, fără îndoială că uită faptul că astfel de comentarii sunt descărcate în memoria subconştientă, ca fiind „adevăruri” absolute, la fel cum sunt descărcaţi biţii de informaţie pe hard-disk-ul calculatorului vostru de acasă. In timpul dezvoltării timpurii, conştiinţa copilului nu e suficient de evoluată, încât să evalueze în mod critic faptul că afirmaţiile părinteşti sunt doar nişte răutăţi verbale, fără a fi neapărat descrieri adevărate ale „sinelui”. Insă odată programate în mintea subconştientă, aceste abuzuri verbale se definesc ca „adevăruri”, care modelează în mod inconştient comportamentul şi potenţialul copilului, în decursul vieţii.

Pe măsură ce înaintăm în vârstă, suntem din ce în ce mai puţin susceptibili la programarea din exterior, odată cu apariţia undelor alfa, de frecvenţă mai ridicată (8-12 Hz). Activitatea alfa este activitatea din stările de conştiinţă calmă. Dacă cele mai multe dintre organele noastre de simţ – cum ar fi ochii, urechile şi nasul – observă lumea exterioară, conştiinţa seamănă cu un „organ de simţ“, care se comportă ca o oglindă, ce reflectă lucrările lăuntrice ale comunităţii celulare a corpului – este o conştienţă de „sine”.

Pe la vârsta de doisprezece ani, spectrul ECG al copilului începe să prezinte perioade susţinute de frecvenţe şi mai ridicate, definite ca unde beta (12-35 Hz). Stările cerebrale beta sunt caracterizate ca fiind stări de „conştiinţă activă sau concentrată” – genul de activitate cerebrală, folosită pentru a citi această carte. Recent, s-a mai descoperit şi o a cincea stare de activitate ECG, caracterizată de undele gama (> 35 Hz). Această gamă de frecvenţe ECG apare în stări de „performanţă de vârf”, cum ar fi atunci când un pilot aterizează cu avionul, sau când un jucător profesionist de tenis este angajat într-un schimb rapid de mingi.

Până ajunge la adolescenţă, mintea subconştientă a copilului este plină ochi de informaţii – de la cunoştinţe despre cum să meargă şi până la „cunoaşterea” că nu va realiza niciodată nimic, sau cunoaşterea cultivată de nişte părinţi iubitori, că poate să facă orice îşi propune.

Suma instinctelor noastre programate genetic şi a credinţelor pe care le învăţăm de la părinţii noştri formează mintea subconştientă, care poate să zădărnicească atât capacitatea noastră de a ne ţine braţul ridicat în cabinetul unui chiropractician, cât şi cea mai puternică hotărâre luată de Anul Nou, să nu ne mai sabotăm pe noi înşine cu medicamente sau cu mâncare.

Revin iar la celule, care ne pot învăţa atât de multe despre noi înşine. Am spus de multe ori că celulele individuale sunt inteligente. Insă reţineţi că atunci când celulele se alătură şi creează comunităţi pluricelulare, ele ascultă „vocea colectivă” a organismului – chiar dacă vocea aceasta dictează un comportament autodistructiv.

Fiziologia şi tiparele noastre de comportament se conformează „adevărurilor” vocii principale, fie că aceasta exprimă credinţe constructive sau distructive.

Am descris puterea minţii subconştiente, dar vreau să subliniez că nu e nevoie să considerăm subconştientul ca pe un izvor înspăimântător, superputernic şi freudian, de „cunoaştere” distructivă. In realitate, subconştientul este o bază de date de programe stocate, lipsită de emoţii, a cărei funcţie este strict să citească semnalele din mediu şi să se angajeze în rutine comportamentale stabilite, fără să pună niciun fel de întrebări, sau să judece în vreun fel. Mintea subconştientă este un „hard-disc” programabil, pe care sunt descărcate experienţele noastre de viaţă. Programele sunt comportamente stimul-reacţie cablate organic. Stimulii care activează comportamente pot fi semnale pe care sistemul nervos le detectează din lumea exterioară, şi/sau semnale care provin din interiorul corpului, cum ar fi emoţii, plăcere şi dorinţă. Atunci când este perceput un stimul, acesta va angaja în mod automat reacţia comportamentală care a fost învăţată, atunci când stimulul a fost experimentat pentru prima dată. De fapt, oamenii care îşi dau seama de natura automată a acestei reacţii înregistrate dinainte recunosc adesea că „le-a apăsat cineva pe butoane”.

Inainte de evoluţia minţii conştiente, funcţiile creierului animal constau doar din acelea pe care le punem în legătură cu mintea subconştientă. Aceste minţi mai primitive erau dispozitive simple stimul-răspuns, care reacţionau automat la stimulii din mediu, angajând comportamente programate genetic (instincte), sau comportamente simple, învăţate. Aceste animale nu au astfel de comportamente, în mod „conştient” – şi, de fapt, chiar s-ar putea să nici nu-şi dea seama de ele.

Comportamentele lor sunt reflexe programate, cum este clipitul ca reacţie la o pală de aer, sau zvâcnetul piciorului, după ce se primeşte o lovitură în rotuiă.

Donații: Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.