Robert Monroe – Sistemul Vieții pe Pământ: Supraviețuire, Evoluție și Extratereștrii

Atunci când viața pe bază de carbon a început să apară și să se dezvolte în diverse forme, fiecare formă avea o directivă primordială: supraviețuirea. În detaliu, acest lucru însemna supraviețuirea fizică într-un sistem foarte bine organizat și echilibrat, de reciprocitate și simbioză. Supraviețuirea individuală garanta supraviețuirea rasei umane.

La un alt nivel, Pământul însuși primise instrucțiuni similare, care pun într-o lumină nouă fenomene precum curenții vântului și ai oceanelor, cutremurele și vulcanii. De aceea, Mama Pământ întrunește multe dintre criteriile de existență ale unei forme de viață. Acest fapt implică o conștiență mentală, cu mult diferită de cea a speciilor pe bază de carbon și care nu a fost și încă nu a devenit conștientă de această fațetă a sistemului.

Supraviețuirea a fost – și este – prima lege a sistemului. Pentru a supraviețui, fiecare formă de viață trebuia să consume propria sa cotă de hrană. Aceia care, dintr-un motiv sau altul, nu au reușit să facă acest lucru, fie au suferit mutații, fie au dispărut.

În vreme ce formele primitive de viață s-au dezvoltat, dând naștere diferitelor specii, a apărut un tipar. Formele de dimensiuni mai mari și mai rapide au descoperit că formele mai lente în mișcări, mai mici sau aflate în repaus, erau bune de mâncat.

Ca răspuns, formele mai mici au învățat să se miște mai repede, să se reproducă mai des și din abundență, altfel urmau să fie aruncate la categoria obiectelor. Dimpotrivă, formele mari și mai lente au căpătat forme mai mici, dar rapide, cu dinți ascuțiți și abilitatea de a acționa în comun. În realitate, niciuna dintre formele de viață nu le oferea siguranță celorlalte. Pericolul, criza, stresul și moartea au devenit tiparul obișnuit. Frica de a nu supraviețui în fața pericolelor se manifesta în fiecare clipă, declanșând reacții gen luptă-sau-fugi – în cazul fiecărui participant la Sistemul Vieții de pe Pământ Și, pe măsură extinderii întregului tipar și proces, a apărut un echilibru pe care noi îl cunoaștem drept lanțul trofic.

Sistemul Vieții de pe Pământ a fost și încă mai este un extraordinar sistem de autoadaptare, auto-armonizare și autoregenerare energetică. Cu cât analizăm mai mult relațiile de simbioză interactivă din cadrul acestui sistem, cu atât devin mai fascinante și mai complexe. Întreaga structură se bazează pe polarități – dar fiecare parte este interconectată.

O nouă privire asupra Sistemului Vieții de pe Pământ ne arată că tema fundamentală a concurenței pare a fi un produs al imperativului supraviețuirii. Absolut fiecare formă de viață concurează pentru elementele de bază, necesare supraviețuirii fizice: hrană, apă, oxigen, căldură și lumina soarelui. Adesea, acestea apar în spațiul de locuit, la suprafața sau în interiorul Pământului, în apă, în aer. Avem diferite denumiri pentru ele: imperativ teritorial, spațiu, casă, adăpost, grotă, adăpost de vânătoare, proprietate personală, proprietate imobiliară, orașe, națiuni. Formele de viață se luptă pentru toate astea – și mor pentru ele.

La polul opus se află alocarea inteligentă a spațiului vital în funcție de aptitudini. Fiecare specie poate supraviețui numai într-un mediu potrivit. În apă și în aer, sistemul a rămas într-un echilibru natural, în cadrul căruia lanțul trofic acționează eficient – adesea până în punctul în care schimbările devin nimic mai mult decât o modificare sau o adaptare minoră. Totuși, la nivelul uscatului, echilibrul a fost mai greu de susținut. Prin urmare, varietatea formelor de viață a evoluat mult mai rapid, cu o ingeniozitate impresionantă în rezolvarea problemelor de reproducere și supraviețuire.

Cadrul de referință din care acționez acum, include următoarele puncte:

1. La intrarea în Sistemul Vieții de pe Pământ, fiecărei forme de viață îi este imprimată – probabil, prin intermediul ADN-ului – prima instrucțiune: SUPRAVIEȚUIEȘTE!

Aceasta este Comanda fundamentală, din spatele fiecărei acțiuni întreprinse de participanți. Scopul este supraviețuirea speciei, exprimată inițial sub forma supraviețuirii elementului individual. Această comandă este adaptată cu precizie și limitată la existența fizică, fără nicio altă implicație. Succesul înseamnă supraviețuirea fizică. Eșecul înseamnă imposibilitatea de a supraviețui, sau inexistența fizică – moartea.

Frica înseamnă posibilitatea de a nu supraviețui.

1. Sistemul Vieții de pe Pământ este impersonal, prin aceea că fiecare formă de viață concurează cu toate celelalte pentru hrana care menține viața. Această competiție are loc atât între specii diferite, cât și în interiorul aceleiași specii. Cooperarea între specii și în cadrul unei anumite specii este o procedură standard de operare; Sistemul impune adesea cooperarea, ca necesitate pentru supraviețuire.

Per total, este vorba de un sistem al prădătorilor.

1. Orice aspect al conștienței care nu este legat de supraviețuirea fizică este denigrat. Orice emoție exprimată este o anomalie, fiindcă nu are legătură cu principala directivă de Supraviețuire. Frica nu este considerată o emoție.

2. Tiparul fundamental al sistemului este schimbarea, încetarea procesului de schimbare este o entropie. Entropia înseamnă moarte. Acest dezechilibru este constant, ceea ce creează o reacție stabilă de adaptare la toate nivelurile. Polarizarea sau variabila reprezintă o voință integrantă, care acționează în întregul sistem.

Pentru Perspectiva noastră Diferită, Sistemul Vieții de pe Pământ este perceput ca un sistem prădător al lanțului trofic, deși rareori este acceptat ca atare. El poate părea haotic și complex, dar este un sistem organizat, care acționează după câteva reguli simple:

Dezvoltă-te și trăiește cât de mult poți.

Obține tot ceea ce-ți trebuie ca să trăiești.

Menține existența speciei, prin reproducere.

Nu există limitări sau condiționări, în aplicarea acestor reguli. Puterea, rapiditatea, viclenia, simțurile senzoriale ascuțite și reacțiile rapide – toate sunt însușiri extraordinare. Simbioza și tiparele parazitare sunt cât se poate de acceptabile. Onoarea, etica, empatia și alte virtuți asemănătoare sunt inexistente. Fiecare participant este un prădător, iar procesul nu poate fi modificat sau înlocuit, câtă vreme există Sistemul Vieții de pe Pământ.

Fără acțiunea prădătorilor, supraviețuirea este dificilă dacă nu imposibilă.

Extratereștrii

În mijlocul procesului lin, eficient, al desfășurării Vieții de pe Pământ, o sclipire neobișnuită a apărut într-una dintre formele de viață. I s-ar fi putut întâmpla oricăreia dintre celelalte mii de specii, dar nimeni nu știe încă de ce i s-a întâmplat tocmai ei. Aceasta nu a dus la apariția unui nou model, ci la modificarea celui vechi. Prin urmare, toate tiparele originare ale Sistemului Vieții de pe Pământ au rămas puternice și doar parțial au trecut sub controlul acestei noi ființe. Pentru a face mutația mai suportabilă, ea trebuie să fi apărut în mai mult de un singur exemplar și în locații diferite. În ceea ce privește momentul apariției sale, dovezile dezvăluite de arheologi și antropologi relevă că ea a apărut, aproape simultan, în diferite zone. Nu avea nici colți, nici gheare, ceea ce constituia un dezavantaj major pentru autoprotecție și pentru a obține hrană prin agresivitate. Ea nu avea nici coadă, ceea ce înseamnă că nu se putea cățăra în copaci, pentru a scăpa de atacuri și, cel mai important lucru, îi lipsea acest mijloc de exprimare a emoțiilor. Două picioare, în loc de patru, i-au dat dezechilibru, stângăcie și o șira a spinării verticală, care fusese proiectată inițial să fie orizontală. Și, în final, ea dispunea de o adăugire la creierul său animal, oarecum asemănătoare unei tumori și care a schimbat, cu adevărat, totul.

Alte animale erau mai mari, mai rapide și mai puternice, se puteau cățăra cu mai multă ușurință, înotau în mod natural și rezistau mult mai ușor în sălbăticie. Noilor veniți le-au trebuit generații întregi pentru a pricepe de ce și cum să poată supraviețui cu acest corp fizic stângaci și ineficient. Treptat, ele au înțeles că erau diferite de toate celelalte animale. Au trecut alte sute de mii de ani, până ce ele – sau unele dintre ele – au realizat că erau, cu adevărat, mai mult decât un alt animal. Dar unele ființe umane încă mai consideră că cei din specia lor nu sunt nimic mai mult decât niște animale inteligente.

Această nouă ființă din Sistemul Vieții de pe Pământ s-a dovedit a fi distrugătoare și perturbatoare. Avea aceleași imbolduri, motivații și limitări ca și celelalte forme de viață – plus restricțiile impuse de dimensiunea și aptitudinile limitate ale corpului. Cu toate acestea, într-un timp relativ scurt, ea a ajuns să-i domine pe toți ceilalți. Singura care a reușit să-i opună rezistență a fost energia Pământului însuși. Tiparele esențiale ale pământului, aerului, apei și focului au rămas, aproape tot timpul, neschimbate și greu de controlat.

Cucerirea a avut un preț important și vital. Dedicându-și, practic, întreaga energie Sistemului Vieții de pe Pământ, noua specie a neglijat sau nu a luat în considerare nicio posibilitate de a cunoaște direct ceea ce se afla dincolo de Sistem. Astfel, ea a rămas, în mare măsură, blocată în realitatea conceptului de Sistem al Vieții pe Pământ însă, într-un conflict direct cu aceste preocupări și acumulări masive de cunoștințe pământene, se afla cea mai vitală trăsătură a speciei – o conștiință a minții străină sistemului însuși. Această minte în curs de dezvoltare este cea care a oferit mijloacele prin care noua ființă a depășit toate celelalte specii, care au continuat să ducă la extrem și în mod absurd „comanda de supraviețuire”, incompatibilă cu și dincolo de ceea ce nu putea, nici pe departe, să reprezinte o necesitate.

Într-un anumit stadiu, noua specie și-a pus eticheta de Om/ Uman: „Ființe” Umane, Homo Sapiens.

Încă din primele zile, Mintea Umană a învățat mult din moștenirea ei. A descoperit că, pentru a coopera, instinctul de turmă, funcționa foarte bine. Ea a adoptat conceptul de împerechere, preluat de la animale, care își protejează puii până când aceștia își pot purta singuri de grijă. Pentru vânătoare, ea a preluat acțiunea în echipă. Cooperarea organizată i-a permis să concureze cu succes cu celelalte animale. Astfel, specia s-a dezvoltat, devenind cel mai mare prădător pe care l-a cunoscut vreodată Pământul – și a transformat acest proces în artă și știință, ba chiar în sport.

Conceptul de conducător, prezent la animale, a fost recunoscut devreme. La început, cel mai puternic lua conducerea, apoi s-au adăugat inteligența, dibăcia și calitățile mentale. Conducătorul avea dreptul de a-și alege primul femeile, peșterile, partea cea mai bună din vânat; astfel, concurența s-a îndreptat spre interior, pentru stabilirea celui care prelua poziția de conducător. Prăduirea în interiorul speciei a devenit o normalitate – la fel ca în haitele sau turmele de animale.

În decursul istoriei, ori de câte ori oamenii s-au organizat în grupuri de o mărime semnificativă, conceptul de ființă divină a devenit un factor important. O explicație simplă a apariției acestui concept denotă că, atunci când Mintea Umană devine adultă, ea nu mai are figurile parentale pe care să se bizuie, să le acuze, care să le ofere ajutor sau să stabilească reguli. Astfel, ea apelează la înlocuitori corespunzători. De aceea, nevoia de Dumnezeu sau zei poate avea origini simple, raționale. Când suntem copii, creștem sub autoritatea unui tată și a unei mame, în carne și oase – reprezentarea imediată a puterii și gloriei care ne-au creat. Când noi înșine devenim adulți și părinți, căutăm sau ne imaginăm un Tată sau o Mamă mai puternici, care să-și asume acest rol. Conceptul de ființă divină reprezintă o modalitate convenabilă de a explica necunoscutul și de a despovăra ființa umană de diverse responsabilități nedorite. Cu toate acestea, prețul constă în renunțarea la o mare parte din autoritate. Ego-urile omenești puternice, care susțin că nimeni sau nimic nu e mai măreț decât ele, acceptă cu greu acest lucru.

Pentru a clarifica lucrurile și a plasa Necunoscutul în categoria Cunoscutelor, Mintea Umană a luat-o și într-o altă direcție. Ea a luat experiențele directe, repetabile, și, aplicând legea cauzei și a efectului, le-a transformat în Cunoaștere transmisă de la tată la fiu, de la mamă la fiică, apoi, din cuvânt rostit în cuvânt scris și, în cele din urmă, în ceva ce a devenit cunoscut drept școală. Doar relativ recent au apărut procese de căutare a cunoașterii neprelucrate și simpliste, care s-au stabilizat și cărora li s-a pus o etichetă: știință.

Odată cu trecerea timpului, noua specie umană dominantă a dezvoltat procesul bazat pe a fi prădător, mult peste necesitatea de a ucide pentru hrană. Ea a dezvoltat reguli și legi care erau adesea în conflict cu Sistemul Vieții de pe Pământ, vanitatea fiind instrumentul de bază în stabilirea regulilor jocului, din care nu lipseau componente importante, precum lăcomia, egoismul, sexualitatea etc. Cu toate acestea, în ciuda distorsiunii și a estompării, gândirea străină de natura umană și-a făcut loc pretutindeni.

Fără încetare, ciudata Minte Umană a început să exprime și să manifeste elemente completamente incompatibile cu Sistemul Vieții de pe Pământ. Acestea erau: în primul rând, grija și empatia față de alți membri ai speciei; în al doilea rând, o curiozitate crescândă și o suspiciune neplăcută față de limitările vizibil impuse altor participanți la viața sistemului.

Istoria și filozofia sunt pline de căutători curioși și de Minți Umane suspicioase. A existat dintotdeauna – așa cum există și astăzi – un strat foarte subțire al Minților Umane care au timpul și energia necesare pentru a nu face nimic altceva decât să gândească. Ele au lăsat la o parte nevoile imediate, pentru efortul de a supraviețui.

Cât de multe sunt ele? Una la o mie? Una la zece mii? Una la o sută de mii? În loc să plănuiască și să comploteze cum să-și exploateze tovarășii de specie sau să extragă bogății din pământ, aceste Minți Umane curioase și suspicioase au căutat, în ele însele și în alți oameni, tipare din afara Sistemului Vieții de pe Pământ. Ele au descoperit suficient de multe astfel de tipare, încât să le atingă coarda sensibilă în adâncul ființei lor – și au transmis mai departe ceea ce au aflat. Mesajul a fost că ființele umane sunt mai mult decât niște animale care trăiesc și mor în cadrul Sistemului Vieții de pe Pământ.

Cu toate acestea, până în prezent, rezultatele obținute sunt modeste, dincolo de concepte precum speranță, loialitate, vinovăție, credință simplă și de o colecție prost definită de aluzii și sfaturi cuprinse în termenul general de iubire. Astfel, specia umană, ca întreg, rămâne neîmplinită și neliniștită.

Așadar, acesta este Sistemul Vieții de pe Pământ în care ne aflăm noi acum și starea de Minți Umane.

Acestea sunt lucrurile Cunoscute – și de aici pornim, conform perspectivei științifice actuale.

Dar… Esența care lipsește? Chiar dacă e mai multă lumină, eu încă nu o recunosc!

 

---

Cartile lui Robert Monroe se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

---