Samael Aun Weor – Auto-considerația și Cântecul Psihologic

Getting your Trinity Audio player ready...

A venit momentul să reflectăm foarte serios asupra a ceea ce se numește „considerație internă”. Nu încape nici cea mai mică îndoială cu privire la aspectul dezastruos al „autoconsiderației intime”; aceasta, pe lângă faptul de a hipnotiza conștiința, ne face să pierdem foarte multă energie. Dacă o persoană nu ar comite eroarea de a se identifica atât de mult cu ea însăși, autoconsiderația interioară ar fi mai mult decât imposibilă.

Când cineva se identifică cu el însuși, se iubește prea mult, simte milă față de sine însuși, se auto-consideră, gândește că întotdeauna s-a purtat foarte bine cu cutare, cutărică, cu soția, cu copiii etc. și că nimeni nu l-a știut aprecia etc. În definitiv este un sfânt și toți ceilalți sunt niște ticăloși, niște escroci.

Una dintre formele cele mai obișnuite de auto-considerație intimă este preocuparea pentru ceea ce pot gândi alții despre noi; poate presupun că nu suntem cinstiți, sinceri, demni de crezare, curajoși etc.

Cel mai curios în toate acestea este că ignorăm în mod lamentabil enorma pierdere de energie pe care acest tip de preocupări ne-o produce. Multe atitudini ostile față de anumite persoane care nu ne-au făcut nici un rău, se datorează tocmai unor astfel de preocupări născute din auto-considerația intimă.

În aceste circumstanțe, iubindu-se într-atât pe sine însuși, auto-considerându-se în acest mod, este clar că EUL, sau mai bine zis Eurile, în loc să dispară, se fortifică atunci în mod înspăimântător.

O persoană identificată cu ea însăși se înduioșează mult de propria sa situație și chiar îi vine să facă socoteli. Așa se face că gândește că cutare, că cutărică, că prietenul, că prietena, că vecinul, că patronul, că amicul etc. etc. etc., nu au răsplătit-o cum se cuvenea în ciuda mai sus menționatelor sale bunăvoințe, și îmbuteliată în aceasta, devine insuportabilă și plictisitoare pentru toată lumea.

Cu un astfel de individ, practic nu se poate vorbi, întrucât orice conversație este sigur că va ajunge la cărticica sa de socoteli și la atât de mult trâmbițatele sale suferințe. Stă scris că în muncă esoterică Gnostică, creșterea sufletească este posibilă numai prin iertarea celorlalți.

Dacă cineva trăiește clipă de clipă, în tot momentul, suferind pentru ceea ce alții îi datorează, pentru ceea ce i-au făcut, pentru amărăciunile pe care i le-au cauzat, mereu cu același cântec, nimic nu va putea crește în interiorul său.

Rugăciunea Domnului spune: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.

Sentimentul că alții îi sunt datori, durerea pentru răutățile pe care alții i le-au cauzat etc., împiedică orice progres interior al Sufletului.

Iisus, Marele KABIR, a spus: „Împacă-te cu pârâtul tău degrabă, până ești cu el pe drum, că nu cumva pârâtul să te dea pe mâna judecătorului, și judecătorul temnicerului, și să fii aruncat în temniță. Adevărat îți spun că nu vei ieși de acolo până ce nu vei plăti cel din urmă bănuț” (Matei 5:25-26).

Dacă alții ne datorează, și noi datorăm. Dacă cerem să ni se plătească până la ultimul dinar, trebuie să plătim înainte până la ultimul bănuț. Aceasta este „Legea Talionului”, „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, „Cerc vicios”, absurd. Scuzele, completă satisfacție și umilințele pe care le cerem altora pentru răutățile pe care ni le-au făcut, sunt cerute, deopotrivă, de la noi, chiar dacă ne considerăm oi blânde. A te supune unor legi inutile este absurd, este mai bine să te situezi sub noi influențe.

Legea Milei este o influență mai elevată decât Legea omului violent: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.

Este urgent, indispensabil și presant să ne plasăm în mod inteligent sub influențele minunate ale muncii esoterice Gnostice, să uităm că ceilalți ne datorează și să eliminăm din psihicul nostru orice formă de auto-considerație. Niciodată nu trebuie să admitem înăuntrul nostru sentimente de răzbunare, resentimente, emoții negative, anxietăți pentru răutățile care ni s-au făcut, violență, invidie, amintire neîncetată a datoriilor etc. etc.

Gnoza este destinată acelor aspiranți sinceri, care într-adevăr vor să lucreze și să se schimbe. Dacă observăm lumea, putem evidenția în mod direct că fiecare persoană își are propriul său cântec. Fiecare își cântă propriul său cântec psihologic; vreau să mă refer în mod accentuat la acea problemă a poveștilor psihologice; a simți că alții îi sunt datori, a se plânge, a se auto-considera etc.

Uneori, lumea „își cântă propriul cântec, doar așa”, fără a i se da apă la moară, fără a fi îndemnată și alteori după câteva pahare cu vin… Noi spunem că plictisitorul nostru cântec trebuie să fie eliminat; acesta ne face neputincioși la nivel interior, ne fură multă energie.

În chestiuni de Psihologie Revoluționară, cel care cântă prea bine – nu ne referim la o voce frumoasă, nici la cântecul fizic – desigur, nu poate trece dincolo de sine însuși; rămâne în trecut… O persoană împiedicată de cântece triste nu-și poate schimba Nivelul Ființei; nu poate trece dincolo de ceea ce este.

Pentru a trece la un Nivel Superior al Ființei, este necesar să încetezi să fii ceea ce ești; trebuie să nu mai fim ceea ce suntem.

Dacă noi continuăm să fim ceea ce suntem, nicicând nu vom putea trece la un Nivel Superior al Ființei. Pe terenul vieții practice se întâmplă lucruri neobișnuite. Foarte adesea, o persoană oarecare leagă prietenie cu alta doar pentru că îi este ușor să-i cânte cântecul său. Din nenorocire, un astfel de tip de relații iau sfârșit când cântărețului i se cere să tacă, să schimbe discul, să vorbească despre altceva etc. Atunci cântărețul, plin de resentiment, pleacă în căutarea unui nou prieten, a cuiva care să fie dispus să-l asculte pe o perioadă nedefinită. Cântărețul cere înțelegere, pe cineva care să-l înțeleagă, ca și cum ar fi atât de ușor să înțelegi o altă persoană.

Pentru a înțelege o altă persoană este necesar să te înțelegi pe tine însuți.

Din nenorocire, bunul cântăreț crede că se înțelege pe el însuși. Sunt mulți cântăreți decepționați, care cântă cântecul de a nu fi înțeleși și visează la o lume minunată în care ei sunt figurile centrale. Cu toate acestea nu toți cântăreții sunt publici, există și cei rezervați; nu-și cântă cântecul în mod direct, însă îl cântă în secret.

Sunt oameni care au lucrat mult, care au suferit prea mult, se simt decepționați, cred că viața le datorează tot ceea ce nicicând n-au fost capabili să obțină. Ei resimt în general o tristețe interioară, o senzație de monotonie și de plictiseală îngrozitoare, oboseală intimă sau frustrare în jurul cărora se strâng gândurile. Indiscutabil, cântecele secrete ne împiedică să mergem pe drumul auto-realizării intime a Ființei.

Din păcate, astfel de cântece interioare secrete trec neobservate de către noi înșine, în afară de cazul când le observăm în mod intenționat. În mod evident, orice observare de sine lasă să pătrundă lumina în noi înșine, în profunzimile noastre intime.

Nici o schimbare interioară nu s-ar putea produce în psihicul nostru, fără a fi adusă în lumina observării de sine. Este indispensabil să ne observăm pe noi înșine când suntem singuri, la fel ca și atunci când suntem în relații cu lumea.

Când o persoană este singură, se prezintă „Euri” foarte diferite, gânduri foarte distincte, emoții negative etc. Nu întotdeauna suntem într-o companie bună când suntem singuri. Este aproape normal, este foarte firesc, să fim într-o companie foarte proastă în deplină singurătate. „Eurile” cele mai negative și periculoase se prezintă când suntem singuri. Dacă vrem să ne transformăm radical trebuie să ne sacrificăm propriile suferințe. De multe ori ne exprimăm suferințele prin cântece articulate sau nearticulate.