Samael Aun Weor – Soarele și Luna: O Luptă Cosmică

Fără îndoială că între a gândi și a simți există o mare diferență, acest lucru este de necontestat. Există o mare răceală între oameni, este frigul a ceea ce nu are importanță, a superficialului. Mulțimile cred că important e ceea ce nu e important, își închipuie că ultima modă sau ultimul model de mașină, ori chestiunea aceasta a salariului de bază, sunt singurele lucruri serioase.

Numesc lucru serios cronica zilei, aventura amoroasă, viața sedentară, paharul de băutură, cursa de cai, cursa de automobile, corida, bârfa, calomnia etc. Evident, când bărbatul de azi sau femeia salonului de frumusețe aud ceva despre esoterism, cum acesta nu face parte din planurile lor, nici din cercul lor, nici din plăcerile lor sexuale, răspund cu un „nu știu ce” de o răceală înspăimântătoare sau pur și simplu strâmbă din buze, ridică din umeri și se îndepărtează cu indiferență.

Acea apatie psihologică, acea răceală ce înspăimântă, are două baze; în primul rând ignoranța cea mai teribilă, în al doilea absența absolută a neliniștilor spirituale.

Lipsește un contact, un șoc electric; nimeni nu l-a dat în magazin, nici în ceea ce se credea a fi serios, cu atât mai puțin în plăcerile patului. Dacă cineva ar fi capabil să-i dea neghiobului indiferent sau femeiuștii superficiale, contactul electric al momentului, scânteia inimii, vreo reminiscență ciudată, un nu știu ce extrem de lăuntric, poate că atunci totul ar fi diferit.

Însă ceva înlătură glăsciorul secret, primul imbold al inimii, năzuința lăuntrică; probabil o prostie, frumoasa pălărie din vreo vitrină, dulciurile rafinate dintr-un restaurant, întâlnirea cu un prieten care mai târziu nu mai are pentru noi nici o importanță etc.

Prostii, nerozii care nefiind transcendentale, au totuși la un moment dat forța de a stinge prima neliniște spirituală, năzuința lăuntrică, neînsemnata scânteie de lumină, imboldul inimii care, fără să știm de ce, ne-a tulburat pentru o clipă.

Dacă aceia care azi sunt cadavre vii, reci noctambulide club sau pur și simplu vânzători de umbrele în magazinul de pe șosea, nu și-ar fi înăbușit prima neliniște lăuntrică, ar fi în acest moment lumini ale spiritului, adepți ai luminii, oameni autentici în sensul cel mai complet al cuvântului.

Scânteia, imboldul inimii, un suspin misterios, un nu știu ce, a fost simțit cândva de măcelarul din colț, de lustragiul de pantofi sau de medicul de prim rang, însă totul a fost în van, neghiobiile personalității sting mereu prima scânteiere a luminii; după care continuă frigul celei mai înspăimântătoare indiferențe.

Indiscutabil, mai devreme sau mai târziu oamenii sunt înghițiți de lună; acest adevăr se dovedește incontestabil. Nu există nimeni care să nu fi simțit vreodată în viață un imbold al inimii, o neliniște ciudată, din nefericire orice lucru al personalității, oricât de prostesc ar fi, e suficient ca să reducă la praf cosmic ceea ce, în liniștea nopții, ne-a mișcat pentru un moment.

Luna câștigă întotdeauna aceste bătălii, ea se alimentează, se hrănește tocmai cu propriile noastre slăbiciuni.

Luna este teribil de mecanică; umanoidul lunar, lipsit complet de orice neliniște solară, este incoerent și se mișcă în lumea viselor sale. Dacă cineva ar face ceea ce nimeni nu face, adică ar însufleți lăuntrica neliniște apărută poate în misterul vreunei nopți, nu încape îndoială că ar asimila cu timpul inteligența solară și s-ar preschimba din acest motiv în om solar.

Aceasta este, în mod precis, ceea ce vrea Soarele, dar pe aceste umbre lunare atât de reci, apatice și indiferente, întotdeauna le înghite Luna; apoi vine egalarea morții.

Moartea egalează totul. Orice cadavru viu, lipsit de neliniști solare, degenerează teribil în mod progresiv până ce Luna îl devorează. Soarele vrea să creeze oameni, face această încercare în laboratorul naturii; din nefericire, acest experiment nu i-a dat rezultate prea bune, Luna înghite oamenii.

Totuși, ceea ce spunem nu interesează pe nimeni, cu atât mai puțin pe ignoranții cultivați; ei se cred buricul pământului sau centrul universului.

Soarele a depus în glandele sexuale ale animalului intelectual, în mod greșit numit om, anumiți germeni solari care, dezvoltați în mod convenabil, ar putea să ne transforme în oameni autentici. Însă experimentul solar se dovedește înfiorător de dificil tocmai din cauza frigului lunar.

Oamenii nu vor să coopereze cu Soarele și din acest motiv, cu timpul, germenii solari involuează, degenerează și se pierd în mod lamentabil. Cheia principală a operei Soarelui constă în disoluția elementelor indezirabile pe care le purtăm în interior.

Când o rasă umană își pierde orice interes pentru ideile solare, Soarele o distruge pentru că nu-i mai servește pentru experimentul său. Întrucât această rasă actuală a devenit insuportabil de lunară, teribil de superficială și mecanică, nu mai servește pentru experimentul solar, acesta fiind un motiv mai mult decât suficient pentru care va fi distrusă.

Pentru ca să existe neliniște spirituală continuă, se impune să transferăm centrul magnetic de gravitație în esență, în conștiință.

Din păcate oamenii au centrul magnetic de gravitație în personalitate, în cafenea, în bufet, în afacerile bancare, în casa de toleranță sau în piață etc.

Evident, toate acestea sunt lucruri ale personalității și centrul magnetic al acesteia atrage toate aceste lucruri; acest fapt este incontestabil și orice persoană care are bun simț poate s-o constate singură și în mod direct.

Din nefericire, citind toate acestea, șarlatanii intelectului, obișnuiți să discute peste măsură sau să tacă cu un orgoliu insuportabil, preferă să arunce cartea cu dispreț și să citească ziarul.

Câteva înghițituri de cafea bună și cronica zilei se dovedesc un aliment minunat pentru mamiferele raționale. Totuși, ele se consideră foarte serioase; fără îndoială propriile pedanterii le țin halucinate iar aceste lucruri de tip solar scrise în această carte insolentă, le deranjează nespus. Fără îndoială că ochii boemi ai homunculușilor rațiunii nu ar îndrăzni să continue studiul acestei lucrări.