Samael Aun Weor – Nelinisti
Fãrã îndoialã cã între a gândi și a simți existã o mare diferențã, acest lucru este de necontestat. Existã o mare rãcealã între oameni, este frigul a ceea ce nu are importanțã, a superficialului. Mulțimile cred cã important e ceea ce nu e important, își închipuie cã ultima modã sau ultimul model de mașinã, ori
chestiunea aceasta a salariului de bazã, sunt singurele lucruri serioase.
Numesc lucru serios cronica zilei, aventura amoroasã, viața sedentarã, paharul de bãuturã, cursa de cai, cursa de automobile, corida, bârfa, calomnia etc. Evident, când bãrbatul de azi sau femeia salonului de frumusețe aud ceva despre esoterism, cum acesta nu face parte din planurile lor, nici din cercul lor, nici din plãcerile lor sexuale, rãspund cu un „nu știu ce” de o rãcealã înspãimântãtoare sau pur și simplu strâmbã din buze, ridicã din umeri și se îndepãrteazã cu indiferențã.
Acea apatie psihologicã, acea rãcealã ce înspãimântã, are douã baze; în primul rând ignoranța cea mai teribilã, în al doilea absența absolutã a neliniștilor spirituale.
Lipsește un contact, un șoc electric; nimeni nu l-a dat în magazin, nici în ceea ce se credea a fi serios, cu atât mai puțin în plãcerile patului. Dacã cineva ar fi capabil sã-i dea neghiobului indiferent sau femeiuștii superficiale, contactul electric al momentului, scânteia inimii, vreo reminiscențã ciudatã, un nu știu ce extrem de lãuntric, poate cã atunci totul ar fi diferit.
Însã ceva înlãturã glãsciorul secret, primul imbold al inimii, nãzuința lãuntricã; probabil o prostie, frumoasa pãlãrie din vreo vitrinã, dulciurile rafinate dintr-un restaurant,întâlnirea cu un prieten care mai târziu nu mai are pentru noi nici o importanțã etc.
Prostii, nerozii care nefiind transcendentale, au totuși la un moment dat forța de a stinge prima neliniște spiritualã, nãzuința lãuntricã, neînsemnata scânteie de luminã, imboldul inimii care, fãrã sã știm de ce, ne-a tulburat pentru o clipã.
Dacã aceia care azi sunt cadavre vii, reci noctambulide club sau pur și simplu vânzãtori de umbrele în magazinul de pe șosea, nu și-ar fi înãbușit prima neliniște lãuntricã, ar fi în acest moment lumini ale spiritului, adepți ai luminii, oameni autentici în sensul cel mai complet al cuvântului.
Scânteia, imboldul inimii, un suspin misterios, un nu știu ce, a fost simțit cândva de mãcelarul din colț, de lustragiul de pantofi sau de medicul de prim rang, însã totul a fost în van, neghiobiile personalitãții sting mereu prima scânteiere a luminii; dupã care continuã frigul celei mai înspãimântãtoare indiferențe.
Indiscutabil, mai devreme sau mai târziu oamenii sunt înghițiți de lunã; acest adevãr se dovedește incontestabil. Nu existã nimeni care sã nu fi simțit vreodatã în viațã un imbold al inimii, o neliniște ciudatã, din nefericire orice lucru al personalitãții, oricât de prostesc ar fi, e suficient ca sã reducã la praf cosmic ceea ce, în liniștea nopții, ne-a mișcat pentru un moment.
Luna câștigã întotdeauna aceste bãtãlii, ea se alimenteazã, se hrãnește tocmai cu propriile noastre slãbiciuni.
Luna este teribil de mecanicã; umanoidul lunar, lipsit complet de orice neliniște solarã, este incoerent și se mișcã în lumea viselor sale. Dacã cineva ar face ceea ce nimeni nu face, adicã ar însufleți lãuntrica neliniște apãrutã poate în misterul vreunei nopți, nu încape îndoialã cã ar asimila cu timpul inteligența solarã și s-ar preschimba din acest motiv în om solar.
Aceasta este, în mod precis, ceea ce vrea Soarele, dar pe aceste umbre lunare atât de reci, apatice și indiferente, întotdeauna le înghite Luna; apoi vine egalarea morții.
Moartea egaleazã totul. Orice cadavru viu, lipsit de neliniști solare, degenereazã teribil în mod progresiv pânã ce Luna îl devoreazã. Soarele vrea sã creeze oameni, face aceastã încercare în laboratorul naturii; din nefericire, acest experiment nu i-a dat rezultate prea bune, Luna înghite oamenii.
Totuși, ceea ce spunem nu intereseazã pe nimeni, cu atât mai puțin pe ignoranții cultivați; ei se cred buricul pãmântului sau centrul universului.
Soarele a depus în glandele sexuale ale animalului intelectual, în mod greșit numit om, anumiți germeni solari care, dezvoltați în mod convenabil, ar putea sã ne transforme în oameni autentici. Însã experimentul solar se dovedește înfiorãtor de dificil tocmai din cauza frigului lunar.
Oamenii nu vor sã coopereze cu Soarele și din acest motiv, cu timpul, germenii solari involueazã, degenereazã și se pierd în mod lamentabil. Cheia principalã a operei Soarelui constã în disoluția elementelor indezirabile pe care le purtãm în interior.
Când o rasã umanã își pierde orice interes pentru ideile solare, Soarele o distruge pentru cã nu-i mai servește pentru experimentul sãu. Întrucât aceastã rasã actualã a devenit insuportabil de lunarã, teribil de superficialã și mecanicã, nu mai servește pentru experimentul solar, acesta fiind un motiv mai mult decât suficient pentru care va fi distrusã.
Pentru ca sã existe neliniște spiritualã continuã, se impune sã transferãm centrul magnetic de gravitație în esențã, în conștiințã.
Din pãcate oamenii au centrul magnetic de gravitație în personalitate, în cafenea, în bufet, în afacerile bancare, în casa de toleranțã sau în piațã etc.
Evident, toate acestea sunt lucruri ale personalitãții și centrul magnetic al acesteia atrage toate aceste lucruri; acest fapt este incontestabil și orice persoanã care are bun simț poate s-o constate singurã și în mod direct.
Din nefericire, citind toate acestea, șarlatanii intelectului, obișnuiți sã discute peste mãsurã sau sã tacã cu un orgoliu insuportabil, preferã sã arunce cartea cu dispreț și sã citeascã ziarul.
Câteva înghițituri de cafea bunã și cronica zilei se dovedesc un aliment minunat pentru mamiferele raționale. Totuși, ele se considerã foarte serioase; fãrã îndoialã propriile pedanterii le țin halucinate iar aceste lucruri de tip solar scrise în aceastã carte insolentã, le deranjeazã nespus. Fãrã îndoialã cã ochii boemi ai homunculușilor rațiunii nu ar îndrãzni sã continue studiul acestei lucrãri.