Dr. Henry G. Bieler – Adevărul Despre Rinichi, Tensiunea Arterială și Toxemia: De Ce Regimul Natural Este Soluția

Getting your Trinity Audio player ready...

---

Ascultați articolul sub formă de podcast:

---

Când Shakespeare scria „un om din rinichiul meu” (A man of my kidney), el o spunea admirativ, pentru că aprecia rinichii ca pe organe ale curajului și ale calităților deosebite. În timpul reginei Victoria însă, rinichii îndeplinind în corp funcția de excreție, nu erau niciodată menționați în înalta societate.

Astăzi suntem mai puțin pudici; și totuși rinichii noștri, ca și ficatul nostru, sunt organe interne maltratate. Omul, ignorând chimia și funcțiile rinichilor și ale ficatului, îi brutalizează tot timpul impunându-le, și unora și altora, eforturi deosebite ca urmare a unor greșeli de dietetică. El își consideră rinichii „leneși” și găsește soluția în a face publicitate unor pilule și paliative pentru rinichi sau ficat. Încearcă fie să-i „biciuiască” cu medicamente și stimulente, fie să remedieze această situație înecându-i copios în cantități uriașe de apă.

Acești rinichi, de care se abuzează atâta, se numără printre organele cele mai complexe ale corpului. Nu încetez să mă minunez observând cu câtă vitejie se comportă sub munca zdrobitoare pe care trebuie să o facă; fără să se oprească niciodată nici măcar un minut, fără să se comporte niciodată leneș. Chiar și atunci când sunt literalmente invadați de otrăvuri, ei lucrează cu eroism, până în momentul în care sunt în sfârșit copleșiți de toxemie. Otrăvirea prin uremie și atacul congestiv al inimii, survenite în ultimul stadiu al bolii de rinichi, sunt cauzele deceselor care ocupă locul patru în statisticile privind națiunea americană – mai mult de o sută de mii de persoane anual.

În afară de medici, inginerii și mecanicii sunt cei mai în măsură să aprecieze minunata muncă de filtrare a rinichilor. Deși este destul de mic încât să înceapă în căușul palmei, fiecare rinichi posedă un milion de unități de filtraj. De asemenea, fiecare rinichi este capabil să filtreze 1700 litri de lichid vâscos în 24 de ore. Cincizeci de substanțe chimice diferite sunt dizolvate în acest lichid. Rinichii le absorb din nou pe cele utile și le elimină pe celelalte prin filtrare.

Aceste mici organe cu totul remarcabile, având forma unui bob de fasole, sunt în număr de două, situate exact sub diafragmă și protejate de ultimele două sau trei coaste.

Lung de 10-12 cm, lat de 7 cm și gros de 3 cm, rinichiul are o consistență solidă, cât o portocală și este pe drept supranumit „marele purificator al corpului”. Afluxul sanguin în rinichi provine din arterele branșate pe marea arteră centrală care coboară de la inimă. Glandele suprarenale se sprijină pe polii superiori ai rinichilor pe care îi acoperă ca niște capsule.

Într-o secțiune transversală a rinichiului distingem trei părți. Zona exterioară, de culoare roșu închis, conține niște mici globi care filtrează apa din sânge. Partea medie, de culoare mai deschisă, se compune dintr-o rețea de tuburi fine înconjurate de mici vinișoare; aceste tuburi conduc apa filtrată către un rezervor. Partea internă este un bazin legat printr-un tub lung (ureter) de vezică. Primele două părți nu conțin niciun nerv sensibil și nu sunt deci dureroase în cazul unor dezordini. Bazinul, dimpotrivă, este delimitat de celule abundent prevăzute cu nervi sensibili la durerile cauzate de calculi renali sau de un exces de aciditate al urinei. Echipate la fel și la fel de sensibile sunt și ureterele și vezica.

Aprovizionarea sanguină principală a rinichiului se face cu sânge de origine arterială, sângele cel mai pur și cel mai roșu din corp. Să ne amintim că aprovizionarea sanguină a ficatului este aproape în întregime de origine venoasă – sânge impur, albăstrui. Confortabil așezat într-o capsulă rigidă din țesut fibros, rinichiul este înveșmântat într-un strat de grăsime care îl protejează de orice șoc fizic.

Mulți oameni consideră rinichiul numai ca pe o parte a sistemului excretor al corpului. Datorită însă rinichiului omul a fost capabil, conform spuselor doctorului Homer W. Smith, să treacă de la starea de pește la cea de filozof.

Rinichiul datează din epoca în care creaturi acvatice au început să respire în aer și să locuiască pe uscat. Când foștii pești și-au văzut bronhiile dezvoltându-se în plămâni, a trebuit să se stabilească un nou echilibru sânge-apă. Această sarcină a revenit rinichiului. El este un regulator automat care menține nivelul de apă în sânge și în țesuturi în aceeași concentrație ușor sărată ca cea pe care o întâlnim la pești. Serumul din sânge conține săruri în aceeași proporție ca și apa de mare, așa încât celulele corpului sunt parcă scăldate în mare. Fiecare nouă viață poate fi astfel considerată ca ieșind din ocean.

Apa este introdusă în corp prin băuturi și prin unele alimente cu conținut mare de apă: fructe, legume, carne, lactate. Zaharurile, făinile și grăsimile sunt treptat transformate pentru a deveni, în stadiul final, bioxid de carbon și apă (CO2 și H2O). Această apă, numită apă metabolică, este adesea resorbită și utilizată în corp, în timp ce bioxidul de carbon este eliminat prin plămâni. Astfel este menținută proporția de apă în corp.

Funcția apei metabolice este perfect pusă în evidență de comportamentul masculului-focă. În primăvară, mare și gras, înoată spre locurile de fecundare aflate pe coastele stâncoase ale mărilor nordice. Acolo, ocupă un teren pe care își așteaptă viitorul harem și pe care îl apără contra intruziunilor oricărui alt mascul. După aproximativ o lună, femelele sosesc. După multe lupte cu rivalii săi, el își fertilizează „nevestele”. Apoi, trei sau patru luni mai târziu, el înoată spre sud, slab, epuizat și sângerând din zeci de răni. Cât timp rămâne în locurile de fecundare, el nici nu mănâncă, nici nu bea, urinând însă regulat. Aprovizionarea sa cu apă provine din apa metabolică, unul dintre produșii ultimi ai oxidării grăsimii.

Un alt exemplu este furnizat de antilopa din deșertul mexican care nu bea apă pentru simplul motiv că aceasta nu există pe domeniul ei. Ea își obține apa din anumite plante și din propria ei apă metabolică. În timpul perioadei celei mai calde a anului, urina ei nu este eliminată ci reabsorbită pentru a se menține echilibrul apei. Așa încât, oricât ar fi de mare căldura sau seceta, anumite creaturi pot trăi fără să bea apă.

Alimentele din regimul natural al omului conțin destulă apă pentru nevoile lui și omul n-ar trebui să fie obligat să bea apă. Atunci ce produce setea? Dorința de a bea este rezultatul absorbției de sare, de condimente, de dulciuri și de făine concentrate. Fructele și legumele, în special când sunt consumate crude, conțin între 70% și 90% apă, laptele conține 85%, carnea între 50% și 60%. Calitatea apei conținută în pepeni, morcovi, castraveți și țelină este mult mai folositoare corpului decât lichidul falsificat chimic care curge din robinet.

Una dintre funcțiile principale ale rinichiului este aceea de a debarasa sângele de apa excedentară. Apa metabolică este unul dintre cele două produse finale ale metabolismului hidraților de carbon, celălalt fiind bioxidul de carbon care este eliminat prin plămâni.

Filtrarea apei prin micii globi ai rinichiului necesită un sânge bogat în oxigen; va fi utilizat deci sângele arterial. Atunci când sângele arterial conține însă impurități anormale, rinichii au nevoie de un aport suplimentar de oxigen care este furnizat de capsulele suprarenale. Natura a așezat foarte înțelept aceste glande în imediata apropiere a rinichilor, pentru a le permite să trimită rapid acolo, în caz de nevoie, secreția lor internă. Cum am spus-o deja, regimul anormal al oamenilor civilizați impune suprarenalelor un surplus de muncă. Ele contribuie astfel la eliminarea deșeurilor, dar cu riscul de a se epuiza și de a scurta viața individului.

Există multe leacuri și medicamente care, stimulând suprarenalele, debarasează sângele de impuritățile lui prin intermediul rinichilor. Această curățire temporară a sângelui produce adesea rezultate spectaculare și pacientul, ca de altfel și medicul, sunt de-a dreptul uluiți.

Nu cu mult timp în urmă se putea vedea în ziare imaginea unui invalid artritic aruncându-și cârjele. Produșii toxici care iritaseră articulațiile (reumatism) erau eliminați mai repede prin rinichi atunci când bolnavul înghițise miraculosul cortizon. Numai că ultimul act al acestei comedii nu era reprodus în ziare: același bolnav, cu suprarenale epuizate printr-o stimulare excesivă, zăcând imobilizat ca urmare a unui artritism avansat și a otrăvirii cu medicamente.

O altă idee absurdă privind rinichii se bazează pe observația următoare: cu cât absorbim mai multă apă, cu atât vom elimina mai multă urină. Societățile care vând apă îmbuteliată îndeamnă publicul să bea opt pahare pe zi. Există de asemenea cura costisitoare din stațiunile termale unde otrăvurile ar trebui, în principiu, să fie antrenate în afara corpului în fluxuri de lichid. Oamenii își imaginează că pot mânca, bea și duce o viață de plăceri timp de unsprezece luni și jumătate pentru ca apoi să-și refacă sănătatea în două săptămâni, după care să reînceapă din nou ciclul.

Ori lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Glandele și rinichii nu pot elimina o mare cantitate de toxine într-un timp foarte scurt fără să expună inima unor pericole. Concentrația acestor otrăvuri se menține întotdeauna în sânge. După cinci minute de transpirație puternică sau după treizeci de minute de la o absorbție copioasă, nici un compus toxic nu poate fi regăsit în sudoare sau în urină. Secreția, limpede și incoloră, nu este decât apă.

Este nevoie de 24 de ore pentru ca nivelul toxic al sângelui să crească într-atât, încât să facă posibilă o nouă eliminare asemănătoare. Așa încât transpirații mai puțin abundente sau mici creșteri zilnice ale cantităților de apă absorbite vor face mult mai mult bine bolnavului decât această hidratare brutală care impune inimii și organismului efortul de a face să circule prin corp aceste mase excedentare de lichid. Este bine cunoscut faptul că unele cazuri de moarte subită intervenite după injecții intravenoase sau transfuzii de sânge sunt datorate incapacității inimii de a pompa acest excedent de lichid.

90% din profitul pe care îl obține un bolnav după o cură balneară provine din schimbarea de aer, din repaus și din relaxarea mentală, deși regimul alimentar este adesea înfiorător în aceste stațiuni. O săptămână de repaus acasă, cu un regim de suc de fructe și de legume, cu băi frecvente în apă caldă în care s-au pus săruri de Epson și sarea lui Glauber, vor face tot atâta bine pentru un preț mult mai mic, scăzând o tensiune sanguină prea ridicată.

Un termen medical frecvent utilizat și foarte la modă este „deshidratarea”. Ca și înfricoșătorul „cancer”, el provoacă spaimă în mintea pacientului. Speriat astfel, un bolnav acceptă toate injecțiile cu lichid în venele sale, sub pretextul că acestea diluează și elimină materiile toxice. Amestecul cel mai des folosit conține glucoză (zahăr), care se presupune că hrănește celulele care se sting, și soluții de sare. Testele de laborator demonstrează însă că glucoza intravenoasă este înmagazinată în ficat, în splină și în alte organe interne, fără să fie niciodată oxidată ca o hrană. Soluția sărată este reținută de țesuturi și pare să atenueze starea de deshidratare dar, de fapt, nu provoacă o ameliorare permanentă. Aspectul pacientului este îmbunătățit tot așa cum un cadavru arată mai bine după ce țesuturile scofâlcite au fost umplute cu produse pentru îmbălsămare.

Atunci când un corp este prea slăbit pentru a mai putea absorbi lichide în mod natural, el este în general prea slăbit pentru a mai trăi. Dacă lichidul nu poate fi administrat pe cale bucală, din cauza grețurilor, operația se poate face pe cale rectală. În acest fel, corpul acceptă sau refuză lichidul în funcție de nevoile sale, dar nu este niciodată obligat să-l păstreze. Este clar că această procedură cere mai mult timp și mai multă răbdare decât o injecție intravenoasă, care este ușor și repede de făcut dar care comportă un risc pentru bolnav, cerând un efort din partea inimii și a rinichilor. În zilele noastre însă injecțiile intravenoase sunt la modă; așa cum se întâmplă și cu marile case de modă pariziene, există și în medicină modă.

Ne putem întreba ce efect benefic pot exercita soluțiile intravenoase în cazurile benigne de tulburări ale rinichilor și ale presiunii sanguine. Se poate să se obțină o ameliorare temporară care durează atâta timp cât suprarenalele sunt destul de puternice pentru a răspunde solicitărilor. Acționând ca unul dintre cele mai puternice mecanisme de apărare ale corpului, aceste glande reacționează împotriva schimbărilor subite ale volumului sanguin. Secreția lor mărită stimulează rinichii. Dar nu poți biciui prea multă vreme un cal epuizat fără a-l omorî. Dacă o ameliorare se produce, ea nu poate fi decât de scurtă durată și face mai mult rău decât bine.

Se spun și se scriu multe despre lucruri despre tensiunea arterială. Se fac multe eforturi pentru a micșora această tensiune și sunt propuse în acest scop multe medicamente. Pentru a înțelege tensiunea arterială, trebuie să studiem cu atenție funcțiile inimii și ale rinichilor.

Am descris deja procesul de filtrare prin globii rinichiului. O persoană normală are aproximativ un milion de globi în fiecare rinichi. Experiențe efectuate pe animale au demonstrat că, numai cu un sfert din substanța renală totală, sănătatea poate fi menținută și că, în aceste condiții, tensiunea rămâne normală. Filtrarea este deci asigurată, în mare, de 250 000 globi. Când avem de-a face cu o distrugere chimică constantă a globilor, tensiunea începe să crească. Pentru a simplifica problema, să o reducem la proporții ceva mai mici. Să presupunem că 20 de globi pot să filtreze o unitate de sânge în 2 minute. Dacă 10 globi sunt distruși, o unitate de sânge nu va putea fi filtrată în 2 minute decât dacă cei 10 globi care rămân vor fi traversați de dublul volumului sanguin. Pentru a pompa dublul volumului sanguin prin rinichi, tensiunea trebuie să fie ridicată și inima, dacă este sănătoasă și solidă, ridică tensiunea bătând mai repede. Glandele suprarenale furnizează tonusul și energia de care inima are nevoie pentru a putea depune acest efort, iar această secreție mărită a suprarenalelor stimulează, în același timp, funcționarea globilor renali.

Prin acest exemplu înțelegem că ridicarea tensiunii arteriale este o măsură de apărare și că ea are drept cauză o slăbiciune renală. Cu suprarenale slabe sau epuizate, nici o ridicare a tensiunii arteriale nu este posibilă.

Și atunci apar unele întrebări: ce otravă distruge globii? De unde provine aceasta? Să ne amintim că rinichiul este un organ a cărei funcție este de a menține nivelul apei în sânge, a apei absorbite pe cale bucală și a apei metabolice. Când regimul este corect, ficatul elimină deșeurile metabolismului. Numai atunci când ficatul este în incapacitatea de a filtra cum trebuie sângele, rinichii sunt obligați să-și asume o funcție care nu le este proprie. Îndeplinind această activitate, globii sunt distruși progresiv, astfel încât ficatul și rinichii degenerează în acelaș timp.

Deși se bănuia de mult că o tensiune prea mare este în relație cu o insuficiență renală, faptul nu a fost demonstrat științific decât prin 1930 prin experiențele remarcabile ale dr. Harry Goldblatt din Cleveland. Prin cercetările sale, dr. Goldblatt a demonstrat trei lucruri:

(1) că tensiunea arterială crește atunci când se producea o încetinire a circulației sanguine prin rinichii.

(2) că această creștere a tensiunii nu era posibilă decât dacă glandele suprarenale puteau realiza o creștere a activității lor.

(3) când starea de tensiune ridicată este instalată, niciunul dintre leacurile folosite de obicei pentru a o micșora nu este eficient.

Experiențele dr. Goldblatt au demonstrat că tensiunea crește atunci când există un obstacol în circulația sângelui. Globii care au fost distruși încetinesc circulația sângelui.

Natura crește tensiunea pentru a asigura o aprovizionare suficientă cu sânge prin intermediul globilor care rămân. În cursul experiențelor sale, realizate în special pe câini, dr. Goldblatt încetinea circulația ștrangulând artera renală. Debitul încetinindu-se în urma acestei îngustări, tensiunea era mărită pentru a se asigura rinichilor o aprovizionare corectă. Experiențele au pus în acelaș timp în lumină rolul determinant al glandelor suprarenale în această creștere a tensiunii prin acțiunea pe care o au asupra mușchilor inimii și ai pereților arteriali.

Experiențele au demonstrat fără nici o putință de tăgadă faptul că medicamentele întrebuințate (înlăturate apoi reluate) ca remediu specific contra tensiunii arteriale mărite erau cu totul ineficiente. Când vom înțelege relația care există între un regim impropriu și toxemia subiacentă care distruge globii rinichilor, atunci vor fi înțelese fără nici o dificultate și experiențele dr. Goldblatt.

Materiile iritante cele mai obișnuite care provoacă degradarea globilor sunt sarea, acizii de proteine, metalele (în special mercurul) și medicamentele. Urina care rezultă se compune aproape exclusiv din apă pură, pentru că rinichii slăbiți sunt incapabili să mai elimine sărurile și toxinele.

Să ne amintim că globii nu secretă în mod normal decât apă care este condusă, prin canale, către vezică în vederea eliminării. Dar așa cum globii pot fi afectați de o chimie periculoasă, canalele pot fi și ele atacate. Câteva cuvinte sunt necesare pentru a explica fiziologia acestor canale. Rolul lor este de a conduce apa din globi în vezică. La nevoie, ele pot reabsorbi apa pentru a menține un echilibru normal în țesuturi. Ele sunt destul de lungi pentru a oferi o suprafață mare de reabsorbție, și sunt înconjurate de o rețea plină de vene. Când aceste vene conțin acizi proveniți dintr-o digestie incorectă, elementele toxice pot trece din vene în apa canalelor, cauzând astfel aici serioase stricăciuni. În cazul unei crize acute, descoperim în urină sânge și albumină. Dacă aceste canale sunt complet distruse se produc anuria (întreruperea emisiei de urină) și moartea intervine rapid.

În cazul bolii cronice, întâlnim un nivel variabil al albuminei, celule roșii și dejecții; acestea din urmă sunt alcătuite din celule care acoperă canalele. Ele pot fi limpezi sau transparente (asemănătoare cu o gelatină), fine sau granuloase, având aspectul de ceară sau de sânge. În timp ce toxinele se scurg încet către canal (nefron), concentrația substanțelor toxice crește. La extremitatea canalului – sau ceea ce numim nefronul inferior – toxinele pot atinge o concentrație atât de mare încât distrug nefronul inferior și pot chiar provoca moartea.

Această stare este diagnosticată drept o nefroză a nefronului inferior și este des întâlnită în practica medicală. Când un pacient devine toxic, globii și canalele pot fi antrenați într-un proces de distrugere; iată de ce nu se întâlnește aproape niciodată o nefroză fie pur globulară, fie pur tubulară. Canalele sunt mărginite de un strat de celule subțiri. Venele fiind și ele foarte fine, rezultă că trecerea din unele în altele este foarte ușoară. Atunci când substanța care trece astfel este toxică, rezultă stricăciuni mari, toxinele putând irita și chiar distruge, într-un târziu, canalele.

Uneori materiile toxice din vene (datorate unei filtrări imperfecte a sângelui venos de către ficat) ating o concentrație destul de ridicată pentru a provoca o inflamare a venei însăși. Sângele se încheagă în această parte a venei și catastrofa care se produce este cunoscută sub numele de flebită. Cheagul format se poate deplasa, iar atunci când obturează un vas sanguin se produce ceea ce numim un infarct. Această obturare privează o anumită suprafață de afluxul ei sanguin și se traduce prin necroza (moartea) celulelor acestei suprafețe. Printr-un examen atent al urinei se poate determina caracterul toxemiei cu mult înainte de a se produce stricăciuni prea mari.

În acest caz se poate prescrie un regim curativ care eliberează progresiv rinichii de povara lor prea mare.

Cele mai vechi tratamente ale bolilor renale erau bazate pe axioma că trebuie diluat ceea ce este concentrat. Se recomanda absorbția de lichide – apă, supe – pentru a antrena eliminarea toxinelor sub formă diluată. Cum multe dintre otrăvurile urinare erau acizi, se recomandau alcaline ca antidot. Când pacientul nu putea să bea atâta lichid cât îi prescria medicul, i se administra lichid și sub formă de injecții subcutanate sau intravenoase.

În afară de sare și de unele medicamente toxice, principalele substanțe care irită rinichii provin, conform cercetărilor mele, dintr-o digestie incorectă a proteinelor, a hidraților de carbon și a hidracarbonatelor. Pentru stabilirea diagnosticului nu este nevoie de teste complicate; acestea pot face mai mult rău decât bine pentru că se folosesc substanțe colorate pe bază de anilină, precum și alte substanțe iritante care agravează deficiența funcției renale. Testul cel mai practic se bazează pe o analiză a urinei după o absorbție de proteine, zahăr, făină sau grăsime. Cum se comportă rinichii după o astfel de hrană? Care este efectul ei asupra tensiunii arteriale și a inimii?

Permiteți-mi să citez un caz din arhivele mele pentru a vă exprima modul în care am tratat un bolnav suferind de hipertensiune (tensiune arterială mărită). Pacientul nu avea niciun simptom în afară de faptul că gâfâia după cel mai mic efort. Urina era limpede, nici urmă de edem. Antecedentele bolnavului mi-au arătat că acesta consumase prea multe proteine aproape toată viața. I-am prescris un repaus la pat și un regim constând în principal în antidoturi dietetice. Apoi l-am făcut să absoarbă, sub formă de supă de legume, următoarele elemente alcaline: clorură de sodiu, carbonat de sodiu, fosfat de sodiu, iodură de sodiu, fluorură de sodiu, bromură de sodiu, silicat de sodiu și borat de sodiu (toate aceste minerale se găsesc sub formă organică în legume). A fost administrat, prin combinații similare, și potasiu, ca și calciu, fosfat și fier (în compuși de clorofilă). Insist asupra faptului că asta nu reprezintă un regim, ci o terapeutică bazată pe elemente utile, având valoare de antidot, toate absorbite sub formă organică.

Bolnavii din această categorie trebuie să se odihnească la pat între 5 și 7 zile. Dacă după aceea, tensiunea arterială a scăzut la 12/8, ceea ce se întâmplă cel mai adesea, știu că hipertensiunea era datorată unei inflamări a globilor care, pentru că nu au suferit stricăciuni iremediabile, și-au reluat repede funcțiile normale în urma tratamentului cu antidoturi. Să presupunem însă că, după perioada de odihnă, tensiunea se menține la 21/11. Putem admite în acest caz că s-au produs stricăciuni ireversibile. Iată un test practic și inofensiv al funcției renale.

Într-un alt caz, o pacientă prezenta edeme. Examenul a revelat o hidropizie a mâinilor, a picioarelor și a feței. Umflătura triplase volumul picioarelor. Membrele îi erau umflate de apă și grele. Ani la rând se delectase cu smântână sub toate formele: frișcă, înghețată, smântână îndulcită sau acrită. Stricăciunile cauzate rinichilor erau imputabile hidraților de carbon (grăsimi). Urina pacientei era închisă la culoare, densă și colorată cu bilă. Era un caz minor de nefrită. După trei săptămâni de tratament, urina era limpede și edemele resorbite. Grăsimile, în special untul și smântână fuseseră eliminate din regim, singurul hidrat de carbon autorizat fiind zahărul de trestie brut. Regimul conținea proteine în cantități suficiente și, din abundență, antidoturile cele mai eficiente – în cazul respectiv, fructe și legume crude sau fierte în vapori de apă. Mai târziu, pacienta a învățat din experiență câtă smântână putea să consume astfel încât să nu-și provoace nici edeme și nici urină tulbure. Iată un alt test practic și inofensiv al funcției renale.

Încă un exemplu: un individ de tip suprarenal, un fermier de descendență suedeză, era țintuit la pat de șase luni din cauza unui important edem al picioarelor (atât de mare încât bărbatul nu se putea apleca în față), din cauza apei (ascită) din abdomen (cel puțin între 4 și 7 l) și a apei de la baza celor doi plămâni (efuziune pleurală). Fusese îngrijit timp de doi ani fără însă ca cineva să se fi interesat de regimul lui. Fața îi era atât de umflată încât semăna cu un dovleac, iar ochii i se pierdeau în fundul a două cavități adânci. La examenul urinei, am constatat că aceasta conținea 4 puncte în plus de albumină și mult puroi, fiind de culoare roșu-chihlimbar. Pacientul fusese mare consumator de legume care conțin feculă și își oferea trei sau patru feluri diferite la fiecare masă. Tensiunea arterială era de 21/12, iar stetoscopul indica un efort cardiac evident. Era totuși un suedez solid. I-am impus un regim format numai din suc de grepfrut diluat, iar intestinele îi erau spălate de două ori pe zi cu clisme cu un conținut de 20% lapte. Urina s-a limpezit în curând și, după două săptămâni, pierduse peste 20 kg de ascită; tensiunea scăzuse la 12/9. Trei săptămâni mai târziu, își făcea arăturile de primăvară. Pacientul și-a păstrat sănătatea în următorii 20 de ani reducând strict porțiile de legume cu conținut de feculă. Iată deci încă un exemplu de test practic și nepericulos al funcțiilor renale.

Este adesea imposibil să determini capacitatea funcțională a rinichiului înainte de a proceda la teste practice, sinonime, în aceste cazuri, cu un tratament corect. Rinichii, ca și ficatul, pot prezenta leziuni datorate proteinelor sau hidraților de carbon toxici. Un regim din antidoturi este întotdeauna urmat de o atenuare a simptomelor alarmante, cu condiția ca capacitatea funcțională să nu fi avut prea mult de suferit de pe urma unei atrofii rezultate dintr-o toxemie. În loc să forțez niște rinichi deficienți să funcționeze biciuind glandele suprarenale cu ajutorul medicamentelor, eu preconizez o terapeutică bazată pe un tratament natural care se adresează cauzei bolii printr-o corectare a chimiei organice. După cum spunea răposatul dr. Alexis Carrel, sănătatea naturală este foarte diferită de o stare de stimulare artificială, chiar dacă, pentru un ochi neexersat, ea poate să pară identică.