Jonathan Black – Mintea Precede Materia: O Istorie Inversată a Universului
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
Cândva, demult, timpul nu exista. Timpul nu este altceva decât o modalitate de a măsura schimbările de poziție ale obiectelor în spațiu și, așa cum știe orice om de știință, orice mistic și orice smintit, la începuturi nu existau obiecte în spațiu.
Spre exemplu, un an măsoară mișcarea efectuată de Pământ în jurul Soarelui. O zi îi trebuie planetei pentru a se roti în jurul axei sale. Iar cum, după propriile lor afirmații, la începuturi nu existau nici Soarele și nici Pământul, autorii Bibliei nu au vrut nicidecum să lase de înțeles că totul în univers a fost creat în șapte zile — în sensul obișnuit al cuvântului „zi”.
În ciuda acestei absențe inițiale a materiei, spațiului și timpului, ceva trebuie să se fi întâmplat pentru a pune totul în mișcare. Altfel spus, ceva trebuie să se fi întâmplat înainte să existe ceva. Și din moment ce nu exista nimic când s-a întâmplat ceva pentru prima dată, putem presupune că această primă întâmplare a fost mult diferită de evenimentele despre care discutăm în mod obișnuit în termenii dictați de legile fizicii. Ar putea avea oare sens să afirmăm că această primă întâmplare a fost, din unele puncte de vedere, mai degrabă un eveniment mental decât unul fizic?
Ideea evenimentelor mentale capabile să genereze efecte fizice ar putea părea la prima vedere absurdă, însă în realitate este un fenomen cu care ne confruntăm tot timpul. Iată, spre exemplu, ce se întâmplă când îmi vine o idee — de pildă „Pur și simplu trebuie să întind mâna și să-i mângâi obrazul”: un impuls activează o sinapsă la nivelul creierului meu, ceva ca un curent electric pune în mișcare un nerv din braț, iar mâna mi se mișcă.
Ar putea oare acest exemplu banal să ne spună ceva despre originile universului?
La începuturi, un impuls trebuie să fi venit de undeva, dar de unde? Câți dintre noi nu s-au minunat în copilărie văzând primele cristale precipitându-se în paharul cu soluție chimică, de parcă un impuls se strecura dintr-o dimensiune în cea care îi urma? În cadrul acestei istorii, vom vedea cum, pentru multe dintre cele mai strălucite minți ale lumii, nașterea universului – misterioasa tranziție de la non-materic la materie – este explicabilă exact astfel. Ei și-au imaginat un impuls transmis dintr-o altă dimensiune în dimensiunea noastră, această altă dimensiune fiind, din punctul lor de vedere, mintea lui Dumnezeu.
Câtă vreme vă aflați încă în prag, înainte de a risca să vă irosiți mai mult din timpul dumneavoastră citind această istorie, trebuie să declar limpede că voi încerca să vă determin să luați în considerare niște idei care i s-ar părea firești unui mistic sau unui smintit, dar care nu i-ar plăcea deloc unui om de știință. Nu, savanții nu ar fi deloc încântați de ele.
Pentru cei mai de seamă gânditori ai momentului actual, teoreticieni precum Richard Dawkins, profesor la catedra Charles Simony de popularizare a științei de la Oxford, și pentru alți materialiști militanți care controlează și întrețin opinia științifică asupra lumii, noțiunea de „minte a lui Dumnezeu” nu e cu nimic mai bună decât ideea bătrânelului cu păr alb care sălășluiește în ceruri. Este aceeași greșeală, susțin ei, pe care o fac copiii și triburile primitive când își închipuie că Dumnezeu trebuie să fie asemenea lor: eroarea antropomorfică. Chiar dacă am accepta că Dumnezeu ar putea exista, spun ei, de ce ar fi „El” aidoma nouă? De ce ar fi mintea „Lui” la fel ca mintea noastră?
Și trebuie să recunoaștem că aici au dreptate. Firește că nu există niciun motiv pentru a crede așa ceva… fiindcă adevărul este exact contrar. Cu alte cuvinte, singurul motiv pentru care mintea lui Dumnezeu ar putea fi ca a noastră este acela că mintea noastră a fost făcută astfel încât să semene cu a Lui – altfel spus, că Dumnezeu ne-a creat după chipul și asemănarea Sa.
Și exact în acest fel decurg lucrurile în cartea de față, fiindcă în această istorie, totul este invers.
Totul aici este cu susul în jos și cu dosul pe dinafară. În paginile care urmează, veți fi invitați să vă gândiți la acele lucruri la care niciunul dintre cei care apără și mențin opiniile încetățenite nu și-ar dori să vă gândiți. Veți fi ispitiți să abordați idei interzise și să încercați filozofii pe care liderii intelectuali ai epocii noastre le consideră eretice, stupide și nebunești.
Dați-mi voie să vă asigur că nu voi încerca să vă atrag în dezbateri academice și nici să vă conving prin intermediul argumentației filozofice că vreuna dintre aceste idei interzise este corectă. Argumentele oficiale pro și contra pot fi găsite în lucrările științifice standard, menționate în cuprinsul notelor de final. Vă voi cere însă să vă extindeți limitele imaginației. Aș vrea să vă imaginați cum ar fi dacă ați percepe lumea și istoria sa dintr-un punct de vedere aflat la polul opus față de cel cu care ați fost învățat. Cei mai de seamă gânditori ai zilelor noastre ar fi oripilați și în mod cert v-ar sfătui să nu vă jucați cu asemenea idei și în niciun caz să zăboviți asupra lor cât timp veți citi această carte.
De fapt, s-au depus eforturi concertate de a eradica din lumea întreagă orice amintire și orice urmă a acestor idei. Elita intelectuală a prezentului este de părere că, dacă le permitem să revină, chiar și pentru scurt timp, în imaginația omenirii, riscăm să regresăm până la formele de conștiință aborigene, atavice, un marasm mental de care ne-am străduit milenii de-a rândul să scăpăm.
Prin urmare, ce s-a întâmplat, conform acestei istorii, înainte de a exista timpul? Care a fost evenimentul mental primar?
Conform poveștii noastre, Dumnezeu a reflectat asupra Sa. Altfel spus, a privit într-o oglindă imaginară și a văzut viitorul. Și-a imaginat ființe asemănătoare cu El însuși. Și-a imaginat ființe libere, înzestrate cu forță creatoare, capabile să iubească atât de inteligent și să gândească atât de iubitor, încât să se poată transforma pe ele însele și pe altele asemenea lor în propria lor esență interioară. Ființe care își puteau extinde limitele rațiunii pentru a îmbrățișa universul în totalitatea sa, iar în adâncul inimii lor reușeau să-i discearnă tainele cele mai subtile. Uneori, dragostea în sufletul lor aproape că pierea, dar alteori izbuteau să afle o fericire profundă dincolo de limitele disperării, iar câteodată găseau sensuri de cealaltă parte a nebuniei.
Pentru a vă pune în locul lui Dumnezeu, trebuie să vă imaginați că vă priviți propria reflexie într-o oglindă. Prin forța voinței, faceți astfel încât imaginea pe care o vedeți să prindă viață și să-și asume o existență independentă.
Așa cum vom vedea în capitolele următoare, conform istoriei „în oglindă” învățate în cadrul societăților secrete, exact așa a procedat Dumnezeu, reflexiile sale – oamenii – formându-se treptat, în etape, și dobândind o existență independentă ajutați, îndrumați și îndemnați de El pe parcursul unor perioade foarte, foarte lungi.
Oamenii de știință ai zilelor noastre vă vor spune că, în cel mai negru ceas al disperării, nu are niciun rost să vă ridicați privirile către ceruri, revărsându-vă preaplinul inimii, fiindcă nu veți afla niciun răspuns acolo; stelele nu vă vor privi decât cu indiferență. Misiunea omului, cred ei, este aceea de a se dezvolta, a se maturiza și a învăța să accepte această indiferență.
Universul pe care îl descrie cartea de față este diferit, fiindcă a fost creat cu gândul la omenire. Conform acestei istorii, universul este antropocentric, fiecare particulă a sa având ca țel omul. Acest univers ne-a adăpostit, ne-a hrănit și ne-a alinat în decursul mileniilor, contribuind la evoluția fenomenului unic care este conștiința umană și îndrumându-ne pe fiecare dintre noi, ca indivizi, spre marile momente ale vieții. Atunci când plângem, universul se întoarce spre noi cu compasiune. Când ne apropiem de una dintre marile răscruci ale vieții, întregul cosmos își ține răsuflarea, pentru a vedea ce cale alegem.
Oamenii de știință vorbesc despre misterul și enigmele universului, despre atracția gravitațională care unește toate particulele constituente. Ne îndreaptă atenția asupra unor lucruri uimitoare, de pildă că fiecare dintre noi conține în ființa sa milioane de atomi care s-au aflat odinioară în corpul lui Iulius Cezar. Ne spun de asemenea că suntem praf de stele, dar numai în sensul, oarecum dezamăgitor, că atomii care ne compun s-au format din hidrogenul unor stele care au explodat cu mult înainte ca sistemul nostru solar să se fi format. Fiindcă important este următorul fapt, oricum ar formula teoria, cu retorica lor referitoare la mister și enigme, universul pe care îl promovează ei este unul al forțelor oarbe.
În universul „științific”, materia a apărut înaintea minții. Mintea este de fapt un accident al materiei, insubstanțial și fără legătură cu ea; un savant a mers chiar până acolo încât a caracterizat mintea drept o „boală a materiei”.
Pe de altă parte, în universul de tip mintea-înaintea-materiei, descris în cartea de față, conexiunea dintre minte și materie este mult mai strânsă; de fapt, este o conexiune vie, dinamică. Totul în acest univers este viu și conștient într-o anumită măsură, și totul răspunde, sensibil și inteligent, la cele mai adânci și mai subtile nevoi ale noastre.
În universul minții-înaintea-materiei, aceasta din urmă a apărut din mintea lui Dumnezeu și, mai mult decât atât, a fost creată pentru a oferi condițiile în care mintea umană să poată exista. Iar mintea umană este în continuare punctul focal al universului, care o hrănește și îi satisface nevoile. Materia este manipulată de mintea omului — poate nu la același nivel, dar în același mod în care este manevrată de mintea lui Dumnezeu.
În anul 1935, fizicianul austriac Erwin Schrödinger a pus la punct un celebru experiment teoretic, cunoscut sub numele de Pisica lui Schrödinger. Acesta era menit să demonstreze modul în care se modifică evenimentele atunci când sunt observate. În realitate, experimentul nu făcea altceva decât să ia învățăturile societăților secrete cu privire la fenomenele cotidiene și să le aplice la domeniul subatomic.
La un moment dat în copilărie, poate fiecare dintre noi s-a întrebat dacă un copac ce cade în pădure face într-adevăr vreun zgomot atunci când nu există nimeni care să-l audă. Firește, ne spunem noi, un sunet care nu poate fi auzit de nimeni nici nu poate fi descris ca un sunet. Societățile secrete sunt de părere că adevărul nu este departe de această idee. Conform lor, un copac cade într-o pădure oarecare, oricât de izolată ar fi aceasta, numai pentru ca undeva, cândva, cineva să fie afectat de el. Nimic nu se întâmplă, nicăieri în univers, decât în interacțiune cu mintea omenească.
În experimentul lui Schrödinger, o pisică este închisă într-o cutie împreună cu un material radioactiv al cărui risc de a ucide animalul este de cincizeci la sută. Ambele probabilități de cincizeci de procente – ca pisica să fie vie și ca pisica să fie moartă – rămân, ca să spunem așa, suspendate în timp până ce deschidem cutia ca să vedem ce e înăuntru, și numai atunci se produce cu adevărat un eveniment sau altul: moartea sau supraviețuirea felinei. Privind în cutie, la pisică, o putem ucide sau o putem salva. Societățile secrete au susținut dintotdeauna că lumea de zi cu zi se comportă într-un mod similar.
În universul societăților secrete, o monedă aruncată în aer, în condiții de laborator strict controlate, va ateriza cu capul în sus în cincizeci la sută din cazuri și cu pajura în sus în celelalte cincizeci de procente, în conformitate cu legile probabilității. Dar aceste legi rămân invariabile numai în condiții de laborator. Altfel spus, legile probabilității sunt aplicabile doar atunci când subiectivitatea umană a fost în mod deliberat exclusă. În condiții normale, când fericirea și speranțele de împlinire ale cuiva, depind de o aruncare a zarurilor, legile probabilității sunt încălcate. Iar în joc intră legi mai profunde.
În prezent, suntem cu toții de acord cu ideea că stările emoționale ne afectează trupul fizic și că, mai mult decât atât, sentimentele și emoțiile adânc înrădăcinate pot provoca schimbări profunde și de durată, pozitive sau negative, la nivelul organismului – ceea ce numim efecte psihosomatice. Dar în universul descris în cartea de față, starea emoțională afectează în mod direct și materia aflată în afara corpului uman în universul psihosomatic, comportamentul obiectelor fizice în spațiu este determinat în mod direct de stările mentale, fără ca noi să facem ceva efectiv în acest sens. Altfel spus, putem afecta materia prin modul în care o privim.
În Chronicles: Volume One, memoriile sale recent publicate, Bob Dylan scrie despre ceea ce trebuie să se întâmple pentru ca un individ să poată schimba epoca în care trăiește. Pentru a reuși acest lucru, „e nevoie să deții putere și control asupra spiritelor. Eu am făcut-o o dată…” Și susține în continuare că asemenea persoane pot „…vedea în inima lucrurilor, pot sesiza adevărul lor — nu metaforic vorbind — ci pot vedea în realitate, ca atunci când pătrunzi cu privirea într-un metal și-l faci să se topească, pot vedea lucrurile așa cum sunt ele în realitate, cu cuvinte dure și putere de pătrundere extremă.”
Remarcați sublinierea făcută, și anume că nu vorbește metaforic, ci că se referă în mod explicit și literal la o înțelepciune străveche, puternică, păstrată în cadrul societăților secrete, o înțelepciune însușită de marii artiști, scriitori și gânditori care au făurit cultura și civilizația lumii. În inima acestei înțelepciuni se află convingerea că resorturile cele mai adânci ale vieții noastre mentale sunt totodată resorturile la fel de adânci ale lumii fizice, fiindcă în universul societăților secrete, întreaga chimie este opsibochimie, iar modul în care conținutul fizic al universului răspunde la acțiunea psihicului uman este guvernat de legi mai puternice și mai profunde decât cele ale științelor fizice, materiale.
Este important să ne dăm seama că prin aceste legi profunde se înțelege mai mult decât simpla „mână norocoasă” la jocurile de noroc sau accidentele ce par a se întâmpla în șiruri de câte trei. Pentru societățile secrete, acestea sunt legi imprimate în țesătura fiecărei vieți umane, la cel mai intim nivel, dar și tiparele ample și complexe de tip providențial, care au conturat istoria lumii. Teoria prezentată în această carte susține că istoria are o structură mai adâncă și că evenimentele pe care ni le explicăm de obicei în termeni de politică, economie sau dezastre naturale pot fi percepute mai convingător din punctul de vedere al altor tipare, de ordin spiritual.
Întregul mod de a gândi invers, cu susul în jos și dosul în afară, al societăților secrete, tot ce pare bizar și incredibil în materialul care urmează izvorăște din convingerea că mintea a precedat materia. Nu dispunem aproape de nicio dovadă pentru a decide ce anume să credem despre ceea ce s-a întâmplat la începutul timpului, însă alegerea pe care o facem are implicații uriașe pentru modul în care înțelegem lumea și funcționarea ei.
Dacă sunteți de părere că materia a apărut înaintea minții, trebuie să găsiți o explicație pentru felul în care combinarea întâmplătoare a substanțelor chimice a dus la formarea conștiinței — ceea ce este dificil. Dacă, pe de altă parte, credeți că materia a fost un fel de precipitat al minții cosmice, aveți în față o problemă la fel de complicată: aceea de a explica modul în care s-a întâmplat acest lucru, de a oferi un cadru de lucru.
De la preoții din templele egiptene până la societățile secrete de astăzi, de la Pitagora la Rudolf Steiner, marele inițiat austriac de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul veacului XX, acest tipar a fost totdeauna conceput ca o serie de gânduri emanate de mintea cosmică. La început existând doar mintea în stare pură, mai târziu aceste emanații au devenit un soi de protomaterie, energie a cărei densitate a crescut până ce s-a transformat în materie eterică, mai diafană decât gazele, lipsită de orice particule. În cele din urmă, acele emanații au devenit materie gazoasă, apoi lichidă și în cele din urmă solidă.
Kevin Warwick este profesor de cibernetică la Universitatea Reading și unul dintre cei mai de seamă creatori de inteligență artificială la nivel mondial. Lucrând într-o rivalitate amicală cu colegii săi de la Massachusetts Institute of Technology, din Statele Unite, el a creat roboți capabili să interacționeze cu mediul în care se află, să învețe și să-și ajusteze comportamentul în funcție de acesta. Roboții săi demonstrează un grad de inteligență comparabil cu cel al unor animale inferioare, precum albinele, în decurs de cinci ani, susține el, roboții vor atinge nivelul de inteligență al pisicilor, iar peste un deceniu vor fi cel puțin la fel de inteligenți precum oamenii. Warwick este de asemenea în curs de a pune la punct o nouă generație de computere robotizate care, speră el, vor putea proiecta și fabrica alte computere, fiecare nivel generându-l pe cel imediat inferior.
În conformitate cu cosmologii din Antichitate și cu societățile secrete, emanațiile minții cosmice trebuie percepute în mod similar, ca acționând în sens descendent, de la principiile mai înalte, mai puternice și mai cuprinzătoare, spre cele mai înguste, cu caracter particular, fiecare nivel creându-l și guvernându-l pe cel inferior lui. De asemenea, aceste emanații au fost întotdeauna privite ca fiind într-un anume sens personificate și inteligente.
Când Kevin Warwick și-a prezentat descoperirile în fața colegilor de la Royal Institute, în anul 2001, a fost criticat de unii dintre ei pentru că a sugerat că roboții lui sunt inteligenți și, prin urmare, conștienți. De netăgăduit însă este faptul că creierul acestor roboți se dezvoltă într-un mod relativ organic. Ei își formează ceea ce ar putea fi foarte bine numit personalități, interacționează cu alți roboți și fac alegeri ce depășesc toate programele instalate în ei. Kevin a susținut că roboții lui nu au, probabil, o conștiință cu toate caracteristicile celei umane, dar, la urma urmei, nici câinii nu au. Câinii sunt conștienți într-un mod câinesc, a insistat el, iar roboții sunt conștienți în modul lor propriu. Desigur, din anumite puncte de vedere, precum abilitatea de a face instantaneu complexe calcule matematice, roboții dovedesc o conștiință superioară celei umane.
Am putea privi conștiința emanațiilor minții cosmice într-un mod similar. Ne-am putea aminti, de asemenea, de maeștrii spirituali tibetani despre care se spune că au capacitatea de a forma, prin vizualizare și concentrare intensă, un tip de gânduri numite tulpas. Ființele rezultate — le-am putea numi ființe-gând — ating un anume fel de viață independentă și îndeplinesc voința stăpânului lor. În mod similar, Paracelsus, magul elvețian din secolul al XVI-lea, scria despre ceea ce el numea un „aquastor”, o ființă formată prin forța imaginației concentrate, care poate dobândi o viață proprie, iar în anumite circumstanțe poate deveni vizibilă și chiar tangibilă.
La cel mai de jos nivel al ierarhiei, în conformitate cu doctrina secretă străveche a oricărei culturi, aceste emanații, aceste ființe-gând ale minții cosmice, se întrepătrund atât de strâns, încât creează aparența de materie solidă.
În prezent, dacă am dori să găsim un limbaj capabil să descrie acest fenomen straniu, ne-am putea îndrepta atenția spre mecanica cuantică, dar în cadrul societăților secrete, întrepătrunderea forțelor invizibile pentru a crea aparența lumii materiale este concepută ca o rețea de lumină și culoare sau — pentru a folosi un termen din alchimie — Matricea.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
