Elisabeth Haich – Etapele Inițierii și Arta Concentrării
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
Am intrat pentru prima dată în Templu în calitate de neofit. Întrucât îmi plăcea să mă grăbesc, am mers în mod deliberat cu pași lenți, solemni. Eram fericită că în sfârșit încep inițierea și doream să savurez fiecare moment.
Eram focalizată în sine, încă tulburată de relatarea pe care mi-o făcuse cu o zi înainte părintele meu; mă îndreptam în mod conștient către îndatoririle unei viitoare Inițiate…
La intrare mă aștepta același neofit. Menu și-a luat rămas bun de la mine, m-a îmbrățișat și m-a strâns lângă inima ei, ca și cum urma să nu ne mai vedem niciodată. Când în sfârșit s-a calmat, s-a înclinat în fața mea, așa cum credea ea că trebuie să procedeze. Am îmbrățișat-o la rândul meu și am simțit că cea care mă sărută prin intermediul buzelor sale este mama.
Neofitul m-a însoțit până la micul salon de primire al lui Ptahhotep. De câte ori nu urma să mă prezint astfel în fața Lui, de câte ori nu urma să-i simt ochii fixându-se asupra mea, pătrunzându-mă cu calm, siguranță și forță!
El a început să vorbească:
– Draga mea copilă, așa cum ți-am explicat deja, inițierea înseamnă să devii conștient de nivelul divin suprem.
Acest lucru presupune un lung antrenament al corpului și al sufletului. Este necesar să-ți pregătești sistemul nervos pentru a putea suporta fără pericol, fără a muri, aceste vibrații foarte înalte.
Să devii conștient pe un anumit nivel înseamnă să-ți focalizezi prin intermediul nervilor vibrația corespondentă acestui nivel, astfel încât vibrația să coboare la nivelul întregului corp.
Încă de la naștere, deci de când începe să fie locuit de Sine, corpul își dezvoltă o forță de rezistență aflată în armonie cu nivelul mediu de conștiință al spiritului care îi dă viață.
Nivelul de conștiință al unei ființe variază în funcție de sufletul în cauză, dar rămâne în limitele unei octave vibratorii. Aceste fluctuații nu trebuie să depășească totuși elasticitatea nervilor, caz în care s-ar putea produce boli mai mult sau mai puțin grave, ori chiar moartea.
Vibrația energiei vitale creatoare este mortală pentru cel care nu a atins nivelul de conștiință necesar pentru a o susține. Ea i-ar putea arde centrii nervoși și nervii.
De aceea, energia vitală – care își are sediul în măduva spinării – este transformată la nivelul diferiților centri nervoși într-o vibrație redusă, astfel încât prin corp nu trece decât acest curent.
Astfel, vibrația vitală care animă animalele este inferioară celei care corespunde oamenilor primitivi, la fel cum oamenii primitivi, animalici și egoiști, sunt animați de o vibrație vitală inferioară celei care corespunde unei ființe mai avansate din punct de vedere spiritual.
Dacă am transfera energia vitală a unui om superior într-un animal, sau într-un om inferior, acesta ar muri pe loc.
Marea inițiere este arta de a trăi conștient și de a conduce în același timp prin nervi și prin corp vibrația creatoare a FIINȚEI eterne pe fiecare nivel de dezvoltare, păstrându-i frecvența originală, fără nici o transformare.
Acest lucru presupune o anumită forță de rezistență care să o poată suporta și care nu poate fi dobândită decât printr-un antrenament îndelungat al corpului și al sufletului.
Altfel spus, nervii trebuie pregătiți lent și cu prudență, trebuie învățați să se trezească și să fie controlați. Aceste exerciții ale corpului și ale sufletului îți vor fi predate de directorul școlii de neofiți, Mentuptah. Neofitul care te-a însoțit, Ima, te va ajuta cu exercițiile de concentrare. După ce vei trece toate probele cu Mentuptah și cu Ima, voi continua personal să te învăț și îți voi conferi inițierea. Ima te va conduce acum la școală și îți va arăta tot ceea ce este necesar să știi. Dacă dorești să mă vezi în timpul acestei perioade, poți cere să mă vezi oricând, seara. Fie ca Dumnezeu să îți ghideze pașii!
După care Ptahhotep m-a binecuvântat, iar eu m-am înclinat în fața lui. L-am urmat apoi pe Ima până la școala neofiților. Ima m-a condus până la una din micile celule construite în zidurile Templului. Mi-a dat o tunică albă și o pereche de sandale, și mi-a spus că această celulă era a mea.
Mi-am schimbat veșmintele princiare cu cele ale Templului, transformându-mă astfel într-un neofit, la fel ca și Ima. Acesta m-a condus de-a lungul unui peristil până în grădina Templului. Grădina era de o frumusețe magnifică: o peluză verde în formă de pătrat mărginită de palmieri, fiind de fapt un excelent loc pentru exerciții. Ne-am continuat drumul, și am zărit ceva mai încolo neofiții care lucrau în apropierea grădinii de zarzavaturi și a livezii de pomi fructiferi.
Purtau aceeași ținută ca și mine, dar erau mai în vârstă. Ima m-a prezentat lui Mentuptah, directorul școlii.
Acesta era un bărbat cu o privire blândă și plină de iubire. El mi-a explicat ce sarcini aveam pentru ziua respectivă. Neofiții erau reuniți în mici grupuri, conduse de unul dintre ei, mai avansat, candidat la statutul de preot. Ima era conducătorul grupului din care urma să fac parte și eu. Era un tânăr înalt, puternic și zvelt.
Vibrația sa pură m-a izbit încă de când l-am cunoscut, atunci când am venit pentru prima dată la Ptahhotep. A trecut de majoritatea probelor pregătitoare, și pentru el se apropia momentul inițierii. Ima era candidat la preoție.
Aspectul său exterior nu mai era acela al unui bărbat, ci mai degrabă al unui androgin aflat deasupra sexului. Era o ființă fără sex, un fel de arhanghel.
Fața sa frumoasă arăta cea mai înaltă inteligență și o facultate superioară de concentrare, având deasupra sprâncenelor cele două semne ale înțelepciunii. Gura sa era ferm desenată, energică, dar trăsăturile fine și blânde dezvăluiau iubirea pe care o purta tuturor ființelor vii.
L-am iubit încă din prima clipă, am avut o încredere nelimitată în el, la fel ca într-un frate mult iubit. Eram fericită că el era cel care mă pregătea pentru examenele mele.
Ima m-a prezentat celorlalți neofiți. Toți optaseră pentru preoție, dar nu urmau să devină preoți sau preotese decât aceia care treceau de toate probele și care primeau inițierea. Mulți dintre ei nu vor avea niciodată maturitatea necesară, dar vor putea rămâne – dacă vor dori acest lucru – în serviciul Templului, ocupându-se de muncile agricole și de animale.
Neofiții care reușeau la examenele pregătitoare primeau sarcini și îndatoriri corespunzătoare avansării lor.
Grupul lui Ima era alcătuit din neofiți foarte avansați din punct de vedere spiritual; majoritatea aveau ca părinte de sex masculin un fiu al lui Dumnezeu, la fel ca și mine. Aceștia puteau fi recunoscuți cu ușurință după forma alungită a capului. Am fost așezată printre ei, și m-am simțit foarte bine în această companie pură.
Ne întâlneam în fiecare dimineață, la răsăritul soarelui, în grădină. Ne începeam exercițiile fizice, care sunt strâns legate de cele de concentrare.
Practicam diferite posturi coordonate cu exerciții de respirație, învățând astfel să ne dirijăm conștiința în diferite părți ale corpului. Acest antrenament de lungă durată urma să ne permită să devenim perfect conștienți de întregul nostru corp, de mișcările sale, să îi controlăm părțile cele mai intime, precum și organele interne.
În acest fel, corpul nostru trebuia să devină un instrument ireproșabil.
După terminarea exercițiilor fizice ne duceam împreună în marea sală, unde primeam învățături legate de suflet. Instructorul nostru era Mentuptah, care ne dicta imagini onirice pe care trebuia să le trăim la fel de intens cum trăiam realitatea fizică.
Aceste imagini scoteau la iveală din subconștientul nostru tot felul de emoții, pe care trebuia să învățăm să le stăpânim.
Prin aceste exerciții, Mentuptah ne-a ajutat să pătrundem în toate sferele lumilor inferioare și superioare, în cele șapte infernuri și în cele șapte paradisuri, și ne-a învățat cum ne puteam păstra prezența de spirit în toate împrejurările, astfel încât să putem decide pe loc ce avem de făcut chiar și în situațiile cele mai dificile.
De îndată ce am ajuns să controlăm perfect aceste exerciții, am trecut la o altă serie, prin care trebuia să trăim cele mai diverse stări sufletești, dar de această dată la simpla voință, fără ajutorul imaginilor onirice, la fel de intens ca și cum am fi avut un motiv pentru a trăi aceste stări.
Începeam aceste exerciții printr-o stare inferioară negativă, pe care o sublimam, pas cu pas, până la o stare superioară pozitivă.
Spre exemplu, porneam de la depresia cea mai profundă, ridicând apoi lent și progresiv vibrația până la starea de indiferență, apoi mai sus, până când ajungeam la cea mai mare bucurie, și în final la fericirea supremă.
După un antrenament îndelungat, trebuia să învățăm să ne transformăm din ce în ce mai rapid aceste emoții, trăindu-le în interiorul nostru cu virtuozitatea unui muzician care își controlează perfect instrumentul, din care poate scoate la voință orice fel de sunet, de la cel mai grav până la cel mai acut.
Pasul următor constă în experimentarea fără tranziție a unor stări sufletești opuse. Spre exemplu, trebuia să trecem de la tristețea cea mai profundă la bucuria cea mai profundă, sau de la teamă la curajul eroic, și totul cu viteza fulgerului.
Aceste exerciții nu trebuiau făcute decât sub controlul instructorului, căci erau foarte solicitante pentru nervi. Ne-a luat mult timp să ajungem să trăim viziunile onirice la fel de intens ca și realitatea înconjurătoare.
Ne-a luat încă și mai mult timp ca să ne putem juca cu ușurință pe întreaga gamă a emoțiilor noastre.
Abia când ne-am putut păstra o stare de calm perfect după încheierea exercițiilor și când am reușit să prelungim această stare de-a lungul întregii zile, am primit autorizația să trecem la nivelul următor, care consta în experimentarea stărilor sufletești opuse fără nici o tranziție.
Scopul acestor exerciții extrem de dificile era acela de a ieși de sub controlul evenimentelor exterioare și al stărilor noastre psihice, astfel încât să fim în măsură să decidem singuri ce stare sufletească preferăm să avem, putând să ne păstrăm astfel echilibrul psihic în orice circumstanțe.
Omul crede că are nevoie de un motiv exterior pentru a fi bucuros sau fericit.
Exercițiile care se foloseau de imagini de vis aveau drept scop să ne dea iluzia unui asemenea motiv pentru a trăi o stare sufletească sau alta.
Imaginile onirice ne-au permis să controlăm așadar motivele propriu-zise. Întrucât nu existau cauze reale pentru aceste stări sufletești, noi trebuia să ni le imaginăm singuri.
A urmat apoi al doilea pas, prin care trebuia să trăim o stare sufletească fără nici un motiv exterior, fără ajutorul viziunilor onirice care au menirea de a crea cu precizie o stare sufletească sau alta.
După un lung antrenament și după ce am ajuns să controlăm perfect aceste exerciții, ne-am putut da seama că noi doar ne imaginăm că avem un motiv ca să fim „veseli sau triști”, „deprimați sau exuberanți”.
Aceste exerciții ne-au convins că evenimentele exterioare nu au nici o influență reală asupra noastră.
Am descoperit că fiecare stare de conștiință provine dinlăuntrul ființei noastre, și numai din interior.
În fața aceluiași eveniment un om poate râde, altul poate plânge, și un al treilea poate rămâne perfect indiferent, căci fiecare își proiectează în exterior propria sa atitudine interioară, evenimentul exterior fiind doar un pretext pentru manifestarea acestei atitudini interioare.
Scopul suprem al acestor exerciții era acela ca aspirantul să ajungă la o stare sufletească de un calm imperturbabil, absolut de nezdruncinat, în toate situațiile, și de a nu mai ieși niciodată din această stare.
Exercițiile ne-au învățat de asemenea că tot ce se întâmplă pe pământ este trecător, semănând cu o imagine onirică proiectată în timp și spațiu.
Ea nu trebuie luată în serios decât în măsura în care ne ajută să progresăm.
Dar drumul pe care se ajunge aici este lung și dificil!
Adeptul trebuie să se observe în permanență, în maniera cea mai strictă cu putință, fără să uite de sine nici o singură clipă.
El trebuie să rămână conștient, treaz, să își analizeze fiecare sentiment, fiecare gând, pentru a ști din care strat al Sinelui său provine acesta.
Iar această măiestrie nu se poate dobândi de pe o zi pe alta!
În afara acestei pregătiri psihice, ne antrenam și în domeniul concentrării spirituale. Cel care m-a învățat această artă a fost Ima. După exercițiile în comun, Ima m-a dus într-un colț liniștit al grădinii și mi-a explicat ce înseamnă concentrarea: nu trebuia să le permit gândurilor mele să alerge așa cum doreau în mintea mea, ci dimpotrivă, trebuia să învăț să mă gândesc la un singur subiect care îmi era indicat.
Trebuia să-mi focalizez gândirea într-un singur punct, dându-le o direcție centripetă, în locul celei centrifuge cu care erau obișnuite. Ima mi-a indicat o frază asupra căreia trebuia să mă concentrez, după care m-a lăsat singură, spunându-mi să îl informez de îndată ce voi reuși exercițiul.
Fraza era: „Eu manifest întotdeauna divinul”.
M-am așezat și am început să mă concentrez asupra acestei fraze. Am repetat mental. „Eu manifest întotdeauna divinul” o dată, de două ori, de zece ori… de o sută de ori… fără să mă gândesc la nimic altceva decât că „eu manifest întotdeauna divinul… eu manifest întotdeauna divinul”.
O oră mai târziu m-am dus la Ima și i-am spus:
– Nu pot să mă concentrez asupra acestei fraze. Este imposibil!
– Imposibil? m-a întrebat el. De ce ar fi imposibil?
– Din câte mi-ai spus, a te concentra înseamnă a-ți dirija toate forțele, toate gândurile către un singur punct, grupând și păstrând ferm laolaltă toate forțele intelectului, ale conștiinței.
Dar dacă mă concentrez asupra unei fraze, nu-mi pot focaliza forțele inteligenței asupra unui punct. O frază este alcătuită din mai multe cuvinte. Aceste cuvinte se succed în timp și în spațiu.
Nu pot să mă gândesc la toate aceste cuvinte în același timp, ci numai unul după celălalt, în timp și spațiu! Iar după ce m-am gândit la fraza respectivă, trebuie să revin la începutul ei și să mă gândesc din nou la ea de la început și până la sfârșit.
Concentrarea devine astfel imposibilă. Ori mă gândesc în „zigzag” de la început și până la sfârșit:
Eu manifest întotdeauna divinul.
Eu manifest întotdeauna divinul.
Eu manifest întotdeauna divinul.
Ori, dacă îmi reprezint această frază sub forma unui cerc, mă pot gândi la ea circular: Dar aceasta nu mai este concentrare.
Ima m-a ascultat cu atenție, și plin de bucurie, mi-a spus:
– Ai înțeles foarte bine exercițiul! Ai descoperit că nu este posibil să te concentrezi asupra cuvintelor. Faptul că ți-ai imaginat această frază într-o manieră circulară reprezintă o tentativă corectă de abordare a concentrării. Dar oricât de mult ai apropia cuvintele unele de altele, ele formează un cerc și nu le poți reduce la un singur punct central.
Ai înțeles faptul că cuvintele exercită o forță de rezistență împotriva puterii tale de concentrare, și este chiar forța de care ne folosim noi atunci când construim un pod. Noi construim un arc din pietre – la fel cum ai construit tu cercul din cuvinte – iar podul nu se poate rupe deoarece pietrele exercită o presiune unele împotriva celorlalte, iar materia nu cedează în fața acestei presiuni. Altfel spus, pietrele mențin podul tocmai prin forța lor de rezistență. În cazul în care concentrarea încearcă să ajungă în centru, ea este împiedicată și devine imposibilă din cauza rezistenței pe care o opun cuvintele.
– Același lucru se va întâmpla și dacă te vei concentra asupra unui singur cuvânt, căci și acesta este alcătuit din mai multe litere pe care nu le vei putea reuni niciodată într-un singur punct.
– Atunci ce este de făcut?
– În exercițiul următor, încearcă să te concentrezi asupra unei singure litere: „O”. După care Ima m-a lăsat din nou singură.
Am încercat. M-am așezat pe iarbă și m-am concentrat asupra literei „O”… Am rostit mental O, O, O, O, și nu m-am gândit la nimic altceva decât la O, O, O, O, OOOO… și dintr-o dată, ce surpriză… Am alergat la Ima și i-am spus râzând:
– Am terminat!
– Și unde ai ajuns? m-a întrebat el.
– O-ul s-a transformat dintr-o dată într-un canal lung în formă de O, în care m-am scufundat din ce în ce mai profund. Nici aceasta nu este o concentrare adevărată!
– Foarte bine, mi-a spus Ima. Ai pătruns astfel în cea de-a patra dimensiune.
Acum reia fraza: „Eu manifest întotdeauna divinul” și încearcă din nou să te concentrezi asupra ei.
Cum vei rezolva acum problema?
– Ce trebuie să fac?
– Ce vei face? a insistat Ima.
Am reflectat o clipă, apoi am spus:
– Cuvintele sunt învelișul exterior, manifestarea materială a sensului. Dacă doresc să ajung în centru, trebuie să renunț la cuvintele care mă împiedică și să mă concentrez exclusiv asupra sensului frazei, fără cuvinte, fără formă. E corect?
– O să vedem noi imediat unde te vor conduce toate acestea, mi-a zâmbit Ima. Încearcă încă o dată și apoi întoarce-te la mine!
M-am concentrat asupra sensului frazei: „Eu manifest întotdeauna divinul”, dar numai asupra sensului…
M-am întors apoi la Ima, care tocmai termina o conversație cu unul din neofiți. Când m-a văzut, mi-a adresat o privire malițioasă, ca și cum ar fi știut deja ce se petrecuse cu mine:
– Ei bine? m-a întrebat el.
– Ima! E ciudat! Când am vrut să mă concentrez asupra sensului frazei, nu m-am mai putut gândi deloc la ea. Tot acest proces interior a trecut din capul meu în inima mea. Nu m-am mai putut gândi la sens, dar l-am simțit, l-am trăit direct.
În momentul în care mă concentrez asupra sensului acestei fraze fără cuvinte, devin eu însămi sensul!
De aceea, trebuie să schimbăm fraza „Eu manifest întotdeauna divinul” cu o alta, mult mai corectă: „Eu sunt divinul care se manifestă fără încetare”.
Ima zâmbea în timp ce vorbeam:
– Foarte bine, te-ai concentrat perfect. Ai descoperit astfel că această concentrare nu poate fi o stare durabilă, ci o tranziție între lumea proiectată și starea de FIINȚĂ.
Atunci când te concentrezi asupra gândurilor tale, nu te poți opri din această activitate de gândire, căci concentrarea te conduce din nou la tine, și tu devii una cu obiectul asupra căruia te concentrezi.
A te gândi la ceva înseamnă să-ți proiectezi un gând către exterior prin intermediul intelectului, la fel ca într-o oglindă, deci înseamnă să ieși din sine. Prin concentrare noi readucem proiecția în sine, iar gânditorul devine una cu gândul (sau cu obiectul asupra căruia se gândește el).
Cei doi factori sunt perfect reuniți. Obiectul creat se întoarce la creator!
Continuă să exersezi. Acest proces îți va apărea astfel din ce în ce mai clar. Întrucât îți place atât de mult să te așezi sub acest palmier, concentrează-te asupra lui… După care Ima a dispărut.
M-am așezat și am privit palmierul. Nu aveam în minte nici un alt gând decât acest copac. Au trecut orele, dar a venit seara. Trebuia să mă întorc acasă, Menu mă aștepta afară. Ne-am îndreptat împreună către palat.
A doua zi, după exercițiile de grup, m-am așezat din nou sub palmier și m-am concentrat asupra lui. Când am început exercițiul, mintea mea a fost asaltată de o mulțime de gânduri străine de obiectul concentrării mele: ce mi-a povestit Menu aseară, o pasăre care ciripea, un țânțar care bâzâia la urechile mele, impertinența trezorierului Roo-Kha, care continua să mă scoată din sărite. Dar am continuat să mă focalizez și am alungat din mintea mea toate celelalte gânduri care nu erau legate de palmier, concentrându-mă exclusiv asupra acestuia.
Lucrurile au început să meargă mai bine. Gândurile nu mă mai puteau atinge și nu mă mai deranjau în nici un fel. Înainte eram încă în lumea gândurilor, care mă duceau de colo-colo. Dar nu m-am lăsat dusă de ele. Am rămas ferm în locul în care mă aflam, lângă palmier, și m-am scufundat din ce în ce mai profund în interiorul ființei mele, într-un loc în care gândurile nu mă mai puteau urma. Din când în când, câte un gând mai apărea în intelectul meu, ca un călător obosit. Îl priveam trecând, fără să mă mai deranjeze.
Singurul lucru care mă mai preocupa era palmierul… Nu mă gândeam decât la palmier… Acesta îmi umplea întreaga ființă…
Au trecut zile, săptămâni poate… Nu aveam nici cea mai mică idee. Nu mai remarcam nimic din lumea exterioară, căci eram concentrată în întregime asupra palmierului. Am trăit atunci sentimentul straniu că nu mai percepeam copacul din exterior, ci din interior…
Bineînțeles, vedeam cu ochii fizici și forma sa exterioară, dar începeam să-l văd, să-l trăiesc, să FIU una cu esența intimă a copacului, cu principiul creator care îl animă.
Am devenit apoi conștientă de faptul că palmierul nu mai exista în exteriorul meu, că nu a existat niciodată în exteriorul ființei mele, că totul nu a fost decât o viziune eronată a mea, că palmierul face parte din mine și eu din el, că eu sunt palmierul!
Nu știu cât timp am rămas astfel absorbită în mine însămi. Nu mai știam ce înseamnă timpul. În această stare, conceptul de „acolo” dispare.
O forță m-a ajutat să revin la conștiința mea personală și l-am observat pe Ima în fața mea. Ochii mei i-au privit fața blândă. S-a așezat lângă mine și a așteptat cu răbdare să-mi revin în simțuri. M-a privit apoi cu un aer întrebător.
Am încercat să-i vorbesc, dar în zadar. Cuvintele mi se păreau complet superflue.
Când în sfârșit, totul a început să funcționeze din nou normal în mine, când voința a început din nou să mă asculte, iar nervii laringelui s-au reîntâlnit cu coardele mele vocale în mișcare, am putut să vorbesc:
– O, Ima! am spus blând și serios, uimită eu însămi de tonul propriei mele voci, am devenit palmierul, mai mult, am descoperit că am fost dintotdeauna palmierul, dar nu am fost conștientă de acest lucru!
Ima m-a aprobat din capul său angelic și, radiind de fericire, mi-a spus:
– Faci progrese uluitor de mari. Sunt foarte fericit!
Nimeni nu a mai făcut asemenea progrese într-un timp atât de scurt. Dacă vei trece și celelalte probe într-un timp la fel de scurt, vei fi foarte curând gata să fii inițiată!
Fericiți, ne-am privit fără nici un cuvânt. Privindu-l pe Ima, am simțit încă și mai puternic puritatea inimii sale și puterea pe care o emana ființa sa. Oriunde s-ar fi aflat, aerul era purificat de prezența sa.
Apoi mi-a întins mâna. Ne-am ridicat. Eu trebuia să mă întorc acasă.
Eram deja în pat, când Menu s-a așezat la sol lângă mine și m-a întrebat:
– Ce faci acum la Templu?
– Facem exerciții.
– Ce fel de exerciții?
Foarte serioasă, i-am răspuns:
– Ultimul exercițiu a constat în a mă gândi la un palmier până când mi-am dat seama că eu însămi sunt palmierul!
Îngrozită, Menu m-a întrebat insistent:
– Ce ai descoperit? Cine ești tu?
– Palmierul.
– Tu? Un palmier? s-a supărat Menu.
– Da, Menu, eu sunt un palmier. Lasă-mă acum, vreau să dorm.
Menu a început să râdă, tăvălindu-se pe jos de atâta râs. Lacrimile îi curgeau pe obraji:
– Hi hi hi, tu, un palmier? Dar unde-ți e trunchiul? Unde îți sunt frunzele? Hi hi hi, să înțeleg că nu mai ești o tânără fată? Hi hi hi!
Enervată, m-am ridicat din pat și i-am spus cu multă demnitate:
– Află că nu sunt o tânără fată, ci reprezentanta reginei, soția faraonului, înțelegi? Dacă îți bați joc de exercițiile mele, nu o să-ți mai povestesc nimic!
Fără nici o tranziție, Menu a început să plângă, mi-a sărutat mâinile și, printre lacrimi, mi-a spus:
– Nu ți-am spus eu că inițierea este ceva periculos? Or să te vrăjească din ce în ce mai tare, și până la urmă o să te transforme de tot într-un palmier. Vorbești deja atât de ciudat. Fii atentă, te implor, fii atentă! Ar fi mai bine ca faraonul să știe ce se întâmplă!
Apoi, foarte îngrijorată, a ieșit ștergându-și lacrimile.
Am rămas singură, cu o senzație dezagreabilă.
Știam foarte bine că nu trebuia să-i spun nimic lui Menu despre experiențele cele mai sacre, cele mai profunde.
A doua zi m-a chemat Ptahhotep. Trebuia să mă întâlnesc cu el seara.
L-am găsit în micuțul salon de primire. Privirea sa era la fel de infinită ca și bolta cerească.
– Vino, copila mea, mi-a spus el cu blândețe.
Încrezătoare, m-am apropiat de el. Mi-a luat mâinile în ale sale și mi-a spus, surâzând:
– Știi care va fi următorul tău exercițiu?
– Da, Tată, știu.
– Care?
– Să tac, i-am răspuns, zâmbind la rândul meu, dar perfect conștientă de greșeala pe care o făcusem cu Menu.
Îl priveam în față, căci știam că nu mă judeca. A dat din cap, ne-am înțeles imediat. Nu a fost nevoie să-mi cer iertare. Mă cunoștea mai bine decât mine, și știa că nu-i vorbisem lui Menu de lucrurile sacre din răutate sau pentru a-i face vreun rău.
Menu nu avea maturitatea necesară, ea era mult prea departe pentru a putea înțelege experiențele spirituale.
Mi-am scufundat privirea în ochii lui Ptahhotep. Mă vedea cu toate imperfecțiunile mele, dar a văzut desigur și decizia mea fermă de a învăța să-mi țin gura pe viitor.
M-a mângâiat pe păr. M-am înclinat în fața lui și am ieșit.
Ah! De câte ori mă voi mai prezenta în fața lui pentru a recunoaște că limba mea a fost mai rapidă decât rațiunea, că odată în plus nu am știut să îmi stăpânesc forța care îi împinge pe oameni să se exprime, să comunice, să vorbească!
Totuși, în timp am învățat să rămân „vigilentă” în fața acestei forțe.
Nevoia de comunicare, care seamănă cu leii mei favoriți, trebuie menținută sub un control sever și constant. Acest autocontrol a devenit o a doua natură pentru mine: înainte de a spune ceva, am învățat să-mi ascult vocea interioară pentru a afla dacă îmi este permis sau nu să vorbesc.
Puțin câte puțin, am învățat să nu mai deschid gura decât dacă aveam ceva cu adevărat important de spus.
Am recunoscut astfel în mine două ființe: un „eu” personal, căruia îi plăcea să bârfească tot timpul, fără nici un control, doar din nevoia de a comunica și de a atrage atenția asupra persoanei mele, iar în spatele conștiinței personale, „Sinele” superior care controlează acest „eu”, poruncindu-i când trebuie să spună sau să facă ceva și când trebuie să tacă și să rămână pasiv.
Ce-i drept, „eul” inferior trebuie să asculte de vocea Sinelui superior și să-i respecte poruncile. Nu este suficient să-i asculți vocea, oricine poate face acest lucru!
În timpul acestei perioade, am continuat împreună cu Ima exercițiile de concentrare.
Odată, stăteam în colțul meu favorit din grădina Templului. Ima mi-a explicat:
– Acum știi din experiență ce înseamnă concentrarea.
Dar dacă te vei observa cu atenție, îți vei da seama că în timpul acestei perioade treci prin trei faze diferite: una intelectuală, una senzorială și una spirituală.
Întregul proces de concentrare începe cu faza intelectuală, când îți dirijezi gândurile asupra obiectului concentrării și reflectezi asupra lui, asupra semnificației sale. Operezi atunci cu inteligența ta, căci dorești să-ți ordonezi cu claritate gândurile și încerci să descoperi o definiție satisfăcătoare pentru a califica cu precizie obiectul concentrării tale.
După ce ai găsit această definiție, munca inteligenței se încheie, căci acum știi ce este obiectul în cauză. Nu mai trebuie să te gândești la el, căci de îndată ce știi ce este ceva, nu te mai gândești la el.
Gândirea este puntea care face legătura între ignoranță și cunoaștere.
Atunci când ajungem să știm totul, la fel ca Dumnezeu, nu mai este necesar să ne folosim de facultatea gândirii.
Dumnezeu este omniscient, El este cunoașterea însăși, care este la fel de perfectă ca și cercul.
La ce te-ai mai putea gândi dacă știi totul?
Numai cel care mai trebuie încă să-și completeze cunoștințele este nevoit să-și utilizeze facultatea gândirii. Lărgirea cunoașterii se realizează tocmai prin procesul de gândire.
De îndată ce cunoașterea obiectului concentrării devine completă, poți trece de la „gândire” la „simțire”, cea de-a doua fază a procesului.
Conștiința ta proiectează, din interior către exterior și prin intermediul sistemului nervos, toate calitățile subiectului concentrării asupra organelor simțurilor.
Experimentezi așadar aceste caracteristici, le trăiești la nivelul sentimentelor tale. Fiecare picătură din sângele tău simte și înțelege ce înseamnă obiectul concentrării tale!
După ce ai realizat în tine obiectul concentrării atât la nivel intelectual cât și la nivel senzorial, treci în mod natural la cea de-a treia fază, la concentrarea spirituală.
Conștiința ta se identifică acum cu obiectul concentrării tale: devii astfel obiectul în cauză!
Noi numim aceasta starea de FIINȚĂ.
În această stare nu mai trebuie să te gândești la obiect, nici să-l simți, căci ai devenit obiectul respectiv; toate gândurile, toate sentimentele, toate cuvintele și toate acțiunile tale sunt acum manifestări ale obiectului respectiv.
Tu ai făcut această experiență cu palmierul, dar întrucât nu aveai încă practica necesară, nu ai putut observa în tine cele trei faze și nu le-ai putut manifesta conștient.
Să luăm un alt exemplu. Să spunem că reflectezi la ce este apa. Te gândești că apa este un lichid alcătuit din două gaze.
Îi poți măsura temperatura, știi că ea îngheață la 0 grade și fierbe la 100 de grade. Îi poți observa culorile, etc., până când inteligența ta află totul despre apă. Aceasta este concentrarea intelectuală.
Apoi intri în apă. Acum simți ce este apa. Prin intermediul senzației directe, îți dai seama că apa este lichidă, că ea îți scaldă întregul corp. Îi simți temperatura, deci nu mai trebuie să i-o măsori, pentru că îți dai seama dacă este caldă sau rece. Te poți juca în apă, poți face valuri sau bule.
Faci astfel experiența directă a tuturor caracteristicilor apei, la nivel de senzații. Aceasta este concentrarea senzorială.
Dintr-o dată, încetezi să te mai simți separată de apă. Te simți permanent scufundată în ea, nu mai ești un corp uman, ai devenit apa.
Nu mai trebuie acum să te gândești la caracteristicile apei, nici să simți ce este apa, deoarece ai devenit una cu apa.
Concentrarea perfectă constă în a deveni identic cu obiectul concentrării!
Celelalte faze ale concentrării îți prezintă starea de separare.
Numai starea de FIINȚĂ reprezintă unitatea perfectă ce rezultă din înțelegerea totală și din cunoașterea absolută ce vine din interior.
Evident, corpul tău nu se transformă în apă, dar faci experiența completă a acestui element în conștiința ta.
Observă oamenii din jurul tău. Unii vorbesc în permanență de iubire și de bunătate, zâmbetul lor este blând, dar arogant. Ei nu uită niciodată să reamintească cât sunt de „iubitori și de buni”.
Dar totul se petrece doar la exterior! Ei poartă masca iubirii. Când trebuie să treacă la acțiuni, egoismul lor iese inevitabil la iveală, pentru că ei sunt egoismul însuși.
Alții nu vorbesc niciodată de bunătate, nici măcar nu se gândesc la ce înseamnă să fii bun. Totuși, tot ce spun ei, tot ce gândesc și tot ce fac decurge din bunătate, pentru că ei sunt bunătatea însăși! Ei nu trebuie să se gândească sau să simtă ce este bunătatea, tocmai pentru că sunt deja una cu această stare; nu vorbesc despre ea, dar tot ce spun, ce gândesc sau ce fac sunt manifestări ale bunătății.
Aceasta este manifestarea propriului lor Sine!
Iată așadar exercițiul cel mai dificil între toate: concentrează-te asupra propriului tău Sine!
Mai întâi, reflectează la cea care ești, apoi simte cine ești, și în sfârșit, fii cea care ești!
Pentru a putea deveni conștientă aici, pe pământ, tu ai căzut la nivelul intelectului tău și al sentimentelor tale.
Tu nu faci așadar altceva decât să te gândești că ești și să simți că ești, dar nu ești niciodată cea care ești!
Observă oamenii din jurul tău și vei vedea că ei nu sunt ceea ce sunt în realitate, ci se identifică tot timpul cu gândurile lor, cu sentimentele și cu rolurile pe care le joacă în acest plan.
Ei au ieșit din sine și nu mai sunt altceva decât niște măști. În ochii copiilor foarte mici vei mai putea recunoaște încă scânteia, lumina Sinelui.
Dar odată cu trezirea rațiunii sale, copilul începe să se identifice cu persoana sa exterioară, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de ființa sa reală, divină.
Persoana nu este decât o mască prin care privește adevăratul Sine, cel invizibil și infinit.
Persoana nu ar trebui să fie altceva decât un instrument pentru manifestarea Sinelui.
Oamenii s-au atașat însă atât de mult de masca lor încât nu mai pot renunța la ea.
Sinele este suveranul, regele, în timp ce persoana nu este altceva decât un servitor.
Dar fiii oamenilor se îndepărtează din ce în ce mai mult de Sinele lor, și coborând treptele tronului, se identifică cu masca, cu persoana lor; ei inversează rolurile și fac din servitor un rege.
Ei își condamnă astfel Sinele la exil, refulându-l în subconștient.
Cel responsabil de această sciziune este intelectul, dar tot el este cel care, prin exerciții adecvate de concentrare și prin eforturile de a deveni conștient, ne ajută să ieșim din această stare de sciziune pentru a ne regăsi Sinele veritabil.
Până acum, concentrarea ta s-a folosit de diferite obiecte exterioare. De acum înainte, singura ta sarcină va fi să te concentrezi asupra Sinelui tău, realizând cele trei faze ale concentrării pentru a ajunge la starea de FIINȚĂ.
Trebuie să atingi astfel starea care nu poate fi descrisă decât la persoana întâi: „Eu sunt cel ce sunt”.
Atenție însă: nu este suficient să te gândești la cea care ești, nici să simți că ești, ci trebuie să fii ceea ce ești în Sinele tău real!
Iată ultimul exercițiu de concentrare până la inițiere! Astfel a început această lungă etapă din viața mea în care mi-am consacrat toate eforturile împlinirii a două sarcini: să fiu una cu Sinele meu autentic și să învăț arta tăcerii.
Cartile lui Elisabeth Haich se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
