Elisabeth Haich – Arborele cunoașterii binelui și răului

Am atins în sfârşit starea de autocontrol: am învăţat să tac. Într-o seară, m-am prezentat din nou în faţa lui Ptahhotep, iar el m-a întrebat:
– Ce ai învăţat din lupta ta pentru păstrarea tăcerii? N-ai învăţat decât arta de a tăcea?
– Nu, Părinte al sufletului meu, ar fi fost imposibil să învăţ doar atât. Lupta mea a inclus deopotrivă tăcerea şi cuvântul.

Pe măsură ce am învăţat să controlez disciplina tăcerii, am ajuns să controlez în paralel şi cuvântul. Căci atăcea înseamnă a nu vorbi, iar a vorbi înseamnă a nu tăcea.
Nu puteam aşadar să separ cele două aspecte. Am descoperit astfel că, la fel ca în cazul medaliei care are două feţe diferite, dar care alcătuiesc împreună o singură unitate, tăcerea şi cuvântul sunt cele două jumătăţi ale aceleiaşi unităţi.
– Corect, mi-a spus Ptahhotep, ridicându-se şi conducându-mă în faţa unei mari pietre albe care făceau parte din zidul camerei.
Arătându-mi suprafaţa şlefuită a dalei, m-a întrebat:
– Ce vezi pe această suprafaţă albă?
– Nimic.
– Ce aş putea desena eu pe ea?
– Totul.
– Aşadar, a conchis Ptahhotep, acest Nimic conţine în el Totul. În această stare, cele două aspecte alcătuiesc o unitate perfectă. În această unitate nu este posibil să recunoşti ceva decât dacă acel ceva se separă de unitate, distingându-se de ea.

Priveşte: desenez acum pe această suprafaţă o frunză verde de trifoi. Această frunză de trifoi se afla deja pe suprafaţa pietrei, dar tu nu ai putut să o recunoşti, căci forma pozitivă a frunzei şi natura negativă a fondului se identificau una cu cealaltă. Ele erau perfect identice. Forma frunzei de trifoi nu era încă separată de Totalitatea conţinută în Nimic.

Prin apariţia culorii verzi pe perete, frunza s-a separat de Totalitate şi a devenit recognoscibilă.

Acum reflectează la un aspect important: întrucât frunza a apărut pe această suprafaţă albă în culoarea verde, înseamnă că forma sa în culoarea complementară, roşie în acest caz, a rămas în Totalitate ca o imagine negativă invizibilă.

Orice lucru vezi, acesta nu este recognoscibil decât pentru simplul motiv că s-a separat de jumătatea sa complementară, care a rămas la nivelul invizibilului, al nemanifestatului!

Cunoaşterea nu poate fi dobândită decât prin compararea celor două aspecte separate, cel pozitiv şi cel negativ.

Atâta vreme cât cele două aspecte sunt topite unul în celălalt, nu poţi percepe nimic.

Observă lumea exterioară! Aceasta nu poate fi recunoscută decât pentru că este separată de unitatea în care Nimicul şi Totalitatea se odihnesc unul în celălalt, sau altfel spus în acea stare de unitate pe care o numim Dumnezeu.

Noi nu putem recunoaşte creaţia, nu putem face comparaţii decât atunci când pozitivul s-a separat de negativ.

Percepţia nu este posibilă decât dacă unitatea se scindează în două jumătăţi, una manifestată, şi cealaltă – jumătatea sa complementară sau reflexia ei – nemanifestată, astfel încât cele două să devină recognoscibile prin comparaţie. Urmează-mă.

Ptahhotep m-a condus apoi într-o altă cameră, a pus o figurină pe o masă mare, în faţa unui perete alb, după care a aşezat în spatele statuetei, în stânga şi în dreapta sa, câte o lampă, astfel încât statueta să aiba două umbre, de o parte şi de alta. Ptahhotep a luat apoi o foaie de hârtie transparentă, de culoare roşie, pe care a ţinut-o în faţa lămpii din partea dreaptă. Spre marea mea surpriză, umbra figurinei a devenit roşie în partea dreaptă, dar verde în partea stângă.
– Cum este posibil, Părinte al sufletului meu?
– Gândeşte-te puţin şi vei găsi singură răspunsul, mi-a spus Ptahhotep.

M-am concentrat până când am găsit într-adevăr soluţia, după care am explicat:
– Statueta reţine culoarea roşie a luminii devenite roşii şi nu lasă să apară pe perete decât culoarea complementară.
Acest lucru explică umbra verde de pe cealaltă parte. În schimb statueta reţine întreaga lumină a celeilalte lămpi, iar umbra de pe această parte a peretelui pare să fi devenit roşie.
– Foarte corect, a spus Ptahhotep. Vezi aşadar că aceste două culori nu pot exista una fără cealaltă, la fel cum nu pot exista unul fără celălalt cuvântul şi tăcerea.

Dacă ceva devine vizibil în lumea exterioară, opusul său complementar rămâne invizibil în lumea nemanifestată.

Atunci când vorbeşti, tăcerea rămâne nemanifestată, căci ea este aspectul complementar negativ al vorbirii. Atunci când taci, vorbirea este cea care rămâne nemanifestată, căci ea reprezintă aspectul complementar pozitiv al tăcerii.

Ori de câte ori apare un munte, este necesar să apară şi imaginea sa negativă corespondentă: valea.

Cine şi-ar putea imagina un munte fără o vale, sau invers, o vale fără un munte?

Nimic nu poate fi manifestat şi recunoscut fără ca opusul său – jumătatea sa complementară – să fie simultan prezentă în planul non-manifestat.

Dacă este manifestat ceva pozitiv, aspectul corespondent negativ rămâne nemanifestat, şi invers, atunci când este manifestat ceva negativ, aspectul corespondent pozitiv rămâne nemanifestat.

Ori de câte ori apare unul din aspecte, aspectul opus şi complementar trebuie să fie şi el prezent, chiar dacă numai în starea nemanifestată.

Cele două aspecte sunt legate unul de celălalt pentru întreaga eternitate.

Aşadar, separarea nu este decât aparentă, căci deşi sunt separate şi au ieşit din unitatea absolută a Totalităţii, cele două jumătăţi complementare nu se pot îndepărta una de cealaltă, la fel cum nu se pot abandona reciproc.

Unitatea divină şi indivizibilă se manifestă aşadar întotdeauna şi pretutindeni, căci această separare aparentă acţionează continuu sub forma forţei de atracţie între pozitiv şi negativ, care există pretutindeni.

Pozitivul şi negativul aspiră să îşi regăsească starea lor primordială, unitatea divină.

Dacă ceva apare în lumea manifestată, el nu se poate îndepărta prea mult de unitatea din care a ieşit; mai devreme sau mai târziu el se va uni cu unitatea sa complementară şi va regăsi starea de unitate.

Forţa care animă tot ceea ce există şi care împinge toate formele create să se întoarcă spre unitatea din care au ieşit este ceea ce noi numim Dumnezeu.

Creaţia – lumea vizibilă – poate fi comparată cu un copac: în partea dreaptă sunt aşezate fructele pozitive şi bune, iar în partea stângă fructele negative şi rele.

Dar cele două părţi aparţin aceluiaşi trunchi şi derivă din aceeaşi unitate.

Binele şi răul sunt rezultatul acestei separări de unitate, care în sine nu este nici bună nici rea, ci divină.

Pe de altă parte, această separare este singura care face cunoaşterea posibilă. În consecinţă, lumea vizibilă trebuie să fie alcătuită din bine şi din rău, căci în caz contrar nu ar putea fi recunoscută, ar fi inexistentă.

Privită în totalitatea ei, creaţia reprezintă arborele cunoaşterii binelui şi răului.

Creatorul, Dumnezeu, nu reprezintă o jumătate separată a unităţii, căci el este chiar unitatea însăşi.

El se află deasupra tuturor lucrurilor create, adică a tuturor lucrurilor care au apărut din scindarea unităţii. El se odihneşte în El

Însuşi, într-o unitate perfectă. El este Nimicul din care apare Totalitatea, dar în El, Nimicul şi Totalitatea alcătuiesc unitatea divină absolută!

Creaţia însăşi nu este altceva decât o jumătate a totalităţii, cea care s-a separat de unitate şi care, prin comparaţie, a putut fi recunoscută, în timp ce jumătatea ei complementară a rămas în planul nemanifestat.

De aceea, nu-l vei putea găsi niciodată pe Dumnezeu, creatorul, în lumea creată, căci Dumnezeu nu are o jumătate complementară cu ajutorul căreia să poată fi comparat.

Este imposibil să-l compari pe El cu ceva anume. În consecinţă, nu există nici o posibilitate de a-L recunoaşte – nu poţi decât SĂ FII DUMNEZEU!

Ascultă-mă cu atenţie, copila mea: nu există decât o singură FIINŢĂ eternă, un singur Dumnezeu.

Această FIINŢĂ unică, acest Dumnezeu unic, trăieşte în tot ceea ce trăieşte. Dumnezeu este unitatea indivizibilă. El este pretutindeni prezent. El umple
întregul univers. Şi tot acest univers trăieşte pentru că Dumnezeu îl animă cu FIINŢA sa proprie şi eternă!

Dumnezeu este aşadar la fel ca un arbore al vieţii care îşi dăruieşte seva lumii create şi vizibile, acea parte care s-a separat de jumătatea ei complementară, şi o animă: aceasta este arborele cunoaşterii binelui şi răului.

Arborele cunoaşterii, lumea creată, nu poate trăi decât pentru că arborele vieţii – Dumnezeu – insuflă propria sa viaţă în venele arborelui care trăieşte în el!

Lumea materială este precum un copac mort. Dumnezeu este unul. Acest Dumnezeu unic este Sinele, fiinţa cea mai profundă din interiorul fiecărei creaturi.

Dumnezeu este omniprezent, şi cum două lucruri nu pot fi simultan în acelaşi loc, iar pe de altă parte Dumnezeu nu poate fi izolat într-o parte a universului, rezultă că acelaşi Dumnezeu unic se manifestă ca Sine pretutindeni şi în orice.

Dumnezeu este unitatea indivizibilă. Toate creaturile vii, toate plantele, animalele, oamenii, sunt fructe de pe arborele cunoaşterii binelui şi răului, şi ele trăiesc numai graţie fluidului vital pe care îl primesc de la arborele vieţii şi care curge prin venele lor, căci arborele vieţii trăieşte în ei.

Chiar şi în tine, micuţa mea!

Corpul tău este şi el un fruct al arborelui morţii, al arborelui cunoaşterii binelui şi răului, şi nu are o viaţă a sa proprie.

Arborele vieţii trăieşte în tine, căci Sinele tău este o ramură a marelui arbore al vieţii care este Dumnezeu, iar tu nu trăieşti decât pentru că Dumnezeu, Sinele tău trăieşte în tine şi menţine viaţa din corpul tău, din fiinţa ta.

Tu eşti o fiinţă ce poate fi recunoscută pentru că te-ai născut într-un corp. Conştiinţa ta s-a separat de Nimicul-Totalitate, de Dumnezeu, de Sinele tău autentic.

Din starea primordială divină şi paradisiacă, în care sălăşluiesc toate posibilităţile de manifestare, deci toate plantele, toate animalele şi omul însuşi, din starea de unitate absolută, tu ai căzut în lumea diversităţii, a diferenţierii.

Ai devenit astfel o manifestare, o formă creată. În consecinţă, tot ceea ce reprezinţi tu aici, pe pământ, nu reprezintă decât jumătatea manifestată a unităţii, alcătuită din bine şi din rău.

Şi întrucât conştiinţa ta s-a deplasat într-un corp, tu te-ai trezit în acest corp, sau altfel spus, te-ai identificat cu acest corp.

„A mânca” din ceva înseamnă „a deveni identic”, pentru că cel care mănâncă ajunge să fie alcătuit din ceea ce mănâncă, el devine ceea ce mănâncă.

Întrucât conştiinţa ta s-a identificat cu corpul, tu ai mâncat – simbolic vorbind – din fructele arborelui cunoaşterii binelui şi răului, devenind astfel un supus al regatului morţii.

Ascultă-mă cu atenţie: corpul tău reprezintă consecinţa şi rezultatul separării, el nu este decât partea vizibilă a Sinelui tău autentic.

Cealaltă jumătate a rămas în lumea nemanifestată, inconştientă, a fiinţei tale.

Dacă vei unifica cele două jumătăţi complementare, vei putea regăsi unitatea divină!

Este absolut imposibil să trăieşti această unitate la nivel fizic, adică să faci jumătatea invizibilă şi inconştientă la fel de vizibilă, să o materializezi şi să o reuneşti cu cealaltă jumătate.

Căci o singură conştiinţă nu poate anima două corpuri; dacă ai dori să trăieşti în corpul tău esenţa jumătăţii tale complementare, ai muri. Corpul a devenit vizibil şi recognoscibil numai pentru că s-a separat de jumătatea sa complementară.

Or, o unificare a celor două jumătăţi ar însemna în mod obligatoriu distrugerea corpului.

Poţi totuşi să trăieşti în acest corp unitatea divină cu jumătatea ta complementară – într-o stare de conştiinţă!

Altfel spus, poţi să-ţi lărgeşti conştiinţa până când ajungi să devii conştientă de inconştientul tău, să trăieşti conştient în tine jumătatea ta nemanifestată şi invizibilă, şi să realizezi astfel unitatea divină în conştiinţa ta.

În timp ce corpul tău rămâne în lumea creată şi vizibilă, tu te poţi scufunda din nou în Sinele tău autentic de care te-ai separat, trăind astfel fericirea supremă, fiind una cu Dumnezeu!

Tot ce a fost creat aspiră către reunificare.

Fiecare fiinţă vie îşi caută jumătatea complementară pentru a se uni din nou cu ea.

Formele pozitive masculine le caută pe cele negative feminine, şi invers. Această aspiraţie, această dorinţă arzătoare a forţelor pozitive şi negative reprezintă însăşi structura de bază a materiei, sau cu alte cuvinte, materia nu ar putea exista fără această aspiraţie. Căci această dorinţă, această aspiraţie către fuziune, către identificarea cu Dumnezeu, creează forţa de atracţie între forţele pozitive şi cele negative, iar lumea întreagă este construită pornind de la această dorinţă de a regăsi starea divină primordială.

Sursa tuturor forţelor din lumea manifestată este această aspiraţie. Natura o utilizează proiectând-o în corp sub forma energiei sexuale.

Atâta vreme cât o creatură îşi va căuta jumătatea în exterior, în lumea vizibilă şi creată, ea nu va găsi niciodată unitatea, căci jumătatea sa complementară nu este separată de ea în exterior, în lumea manifestată, ci în interior, în fiinţa sa nemanifestată, în inconştientul său.

Nici o creatură nu ar putea exista dacă nu ar avea cealaltă jumătate în lumea nemanifestată. Să luăm exemplul tău, copila mea.

Contrariul a tot ceea ce eşti în partea ta conştientă, a tot ceea ce manifeşti, există în partea ta inconştientă, dar care îţi aparţine ţie, care eşti tot tu.

Nu îţi vei putea găsi jumătatea complementară în afară, de pildă într-un bărbat din carne şi oase, ci numai în partea inconştientă a Sinelui tău. Atunci când vei reuni în conştiinţa ta cele două jumătăţi ale Sinelui tău, vei regăsi starea de Nimic-Totalitate, vei fi din nou identică cu Dumnezeu!

După ce vei realiza această unitate în conştiinţa ta, aspiraţia arzătoare şi eternă care ţi-a animat fiinţa manifestată va fi împlinită, căci ea şi-a găsit jumătatea complementară şi a fuzionat cu ea, într-o unitate perfectă.

Atunci, dorinţa sexuală din corpul tău va înceta odată pentru totdeauna. Atunci, vei fi completă în sine. Vei trăi atunci chiar aici, în timpul acestei existenţe terestre, experienţa stării divine, care include nemurirea, fericirea supremă, totul!

Şi întrucât orice creatură este animată de aceeaşi unică FIINŢĂ, vei deveni – prin trezirea Sinelui tău autentic – identică cu Sinele autentic al tuturor fiinţelor vii.

Vei ajunge la unitatea cu Dumnezeu, şi în acelaşi timp la unitatea cu întregul univers.

Îţi vei eleva conştiinţa mai presus de corp, mai presus de fiinţa ta personală, şi vei trăi starea de conştiinţă cosmică, ce include totul. Vei simţi că eşti una cu „eul” fiecărei creaturi, cu întregul univers, cu Dumnezeu.

Altfel spus, vei mânca din nou fructele arborelui vieţii!

Vei părăsi astfel lumea efectelor pentru cea a cauzelor, lumea trecătoare pentru cea eternă, lumea creată pentru lumea creatoare şi împărăţia morţii pentru împărăţia vieţii.

În acest fel, învierea ta în FIINŢA eternă va fi realizată. Aceasta este iniţierea!

Ptahhotep a tăcut. Am recunoscut această unitate divină în profunzimea insondabilă a ochilor săi celeşti. Fericirea infinită, calmul şi pacea care emanau din ochii săi mi-au inundat sufletul. Am văzut în privirea sa realizarea adevărului suprem. M-a binecuvântat şi am ieşit.

 

---

Cartile lui Elisabeth Haich se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

---

 

---

Donații: Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.

---