Elisabeth Haich – Să fiu una cu Sinele meu autentic și să învăț arta tăcerii

Am intrat pentru prima dată în Templu în calitate neofit. Întrucât îmi plăcea să mă grăbesc, am mers în mod deliberat cu paşi lenţi, solemni. Eram fericită că în sfârşit încep iniţierea şi doream să savurez fiecare moment.

Eram focalizată în sine, încă tulburată de relatarea pe care mi-o făcuse cu o zi înainte părintele meu; mă îndreptam în mod conştient către îndatoririle unei viitoare Iniţiate…

La intrare mă aştepta acelaşi neofit. Menu şi-a luat rămas bun de la mine, m-a îmbrăţişat şi m-a strâns lângă inima ei, ca şi cum urma să nu ne mai vedem niciodată. Când în sfârşit s-a calmat, s-a înclinat în faţa mea, aşa cum credea ea că trebuie să procedeze. Am îmbrăţişat-o la rândul meu şi am simţit că cea care mă sărută prin intermediul buzelor sale este mama.

Neofitul m-a însoţit până la micul salon de primire al lui Ptahhotep. De câte ori nu urma să mă prezint astfel în faţa Lui, de câte ori nu urma să-i simt ochii fixându-se asupra mea, pătrunzându-mă cu calm, siguranţă şi forţă!

El a început să vorbească:
– Draga mea copilă, aşa cum ţi-am explicat deja, iniţierea înseamnă să devii conştient de nivelul divin suprem.

Acest lucru presupune un lung antrenament al corpului şi al sufletului. Este necesar să-ţi pregăteşti sistemul nervos pentru a putea suporta fără pericol, fără a muri, aceste vibraţii foarte înalte.

Să devii conştient pe un anumit nivel înseamnă să-ţi focalizezi prin intermediul nervilor vibraţia corespondentă acestui nivel, astfel încât vibraţia să coboare la nivelul întregului corp.

Încă de la naştere, deci de când începe să fie locuit de Sine, corpul îşi dezvoltă o forţă de rezistenţă aflată în armonie cu nivelul mediu de conştiinţă al spiritului care îi dă viaţă.

Nivelul de conştiinţă al unei fiinţe variază în funcţie de sufletul în cauză, dar rămâne în limitele unei octave vibratorii. Aceste fluctuaţii nu trebuie să depăşească totuşi elasticitatea nervilor, caz în care s-ar putea produce boli mai mult sau mai puţin grave, ori chiar moartea.

Vibraţia energiei vitale creatoare este mortală pentru cel care nu a atins nivelul de conştiinţă necesar pentru a o susţine. Ea i-ar putea arde centrii nervoşi şi nervii.

De aceea, energia vitală – care îşi are sediul în măduva spinării – este transformată la nivelul diferiţilor centri nervoşi într-o vibraţie redusă, astfel încât prin corp nu trece decât acest curent.

Astfel, vibraţia vitală care animă animalele este inferioară celei care corespunde oamenilor primitivi, la fel cum oamenii primitiv, animalici şi egoişti, sunt animaţi de o vibraţie vitală inferioară celei care corespunde unei fiinţe mai avansate din punct de vedere spiritual.

Dacă am transfera energia vitală a unui om superior într-un animal, sau într-un om inferior, acesta ar muri pe loc.

Marea iniţiere este arta de a trăi conştient şi de a conduce în acelaşi timp prin nervi şi prin corp vibraţia creatoare a FIINŢEI eterne pe fiecare nivel de dezvoltare, păstrându-i frecvenţa originală, fără nici o transformare.

Acest lucru presupune o anumită forţă de rezistenţă care să o poată suporta şi care nu poate fi dobândită decât printr-un antrenament îndelungat al corpului şi al sufletului.

Altfel spus, nervii trebuie pregătiţi lent şi cu prudenţă, trebuie învăţaţi să se trezească şi să fie controlaţi. Aceste exerciţii ale corpului şi ale sufletului îţi vor fi predate de directorul şcolii de neofiţi, Mentuptah. Neofitul care te-a însoţit, Ima, te va ajuta cu exerciţiile de concentrare. După ce vei trece toate probele cu Mentuptah şi cu Ima, voi continua personal să te învăţ şi îţi voi conferi iniţierea. Ima te va conduce acum la şcoală şi îţi va arăta tot ceea ce este necesar să ştii. Dacă doreşti să mă vezi în timpul acestei perioade, poţi cere să mă vezi oricând, seara. Fie ca Dumnezeu să îţi ghideze paşii!

După care Ptahhotep m-a binecuvântat, iar eu mam înclinat în faţa lui. L-am urmat apoi pe Ima până la şcoala neofiţilor. Ima m-a condus până la una din micile celule construite în zidurile Templului. Mi-a dat o tunică albă şi o pereche de sandale, şi mi-a spus că această celulă era a mea.

Mi-am schimbat veşmintele princiare cu cele ale Templului, transformându-mă astfel într-un neofit, la fel ca şi Ima. Acesta m-a condus de-a lungul unui peristil până în grădina Templului. Grădina era de o frumuseţe magnifică: o peluză verde în formă de pătrat mărginită de palmieri, fiind de fapt un excelent loc pentru exerciţii. Ne-am continuat drumul, şi am zărit ceva mai încolo neofiţii care lucrau în apropierea grădinii de zarzavaturi şi a livezii de pomi fructiferi.

Purtau aceeaşi ţinută ca şi mine, dar erau mai în vârstă. Ima m-a prezentat lui Mentuptah, directorul şcolii.

Acesta era un bărbat cu o privire blândă şi plină de iubire. El mi-a explicat ce sarcini aveam pentru ziua respectivă. Neofiţii erau reuniţi în mici grupuri, conduse de unul dintre ei, mai avansat, candidat la statutul de preot. Ima era conducătorului grupului din care urma să fac parte şi eu. Era un tânăr înalt, puternic şi zvelt.

Vibraţia sa pură m-a izbit încă de când l-am cunoscut, atunci când am venit pentru prima dată la Ptahhotep. A trecut de majoritatea probelor pregătitoare, şi pentru el se apropia momentul iniţierii. Ima era candidat la preoţie.

Aspectul său exterior nu mai era acela al unui bărbat, ci mai degrabă al unui androgin aflat deasupra sexului. Era o fiinţă fără sex, un fel de arhanghel.

Faţa sa frumoasă arăta cea mai înaltă inteligenţă şi o facultate superioară de concentrare, având deasupra sprâncenelor cele două semne ale înţelepciunii. Gura sa era ferm desenată, energică, dar trăsăturile fine şi blânde dezvăluiau iubirea pe care o purta tuturor fiinţelor vii.

L-am iubit încă din prima clipă, am avut o încredere nelimitată în el, la fel ca într-un frate mult iubit. Eram fericită că el era cel care mă pregătea pentru examenele mele.

Ima m-a prezentat celorlalţi neofiţi. Toţi optaseră pentru preoţie, dar nu urmau să devină preoţi sau preotese decât aceia care treceau de toate probele şi care primeau iniţierea. Mulţi dintre ei nu vor avea niciodată maturitatea necesară, dar vor putea rămâne – dacă vor dori acest lucru – în serviciul Templului, ocupându-se de muncile agricole şi de animale.

Neofiţii care reuşeau la examenele pregătitoare primeau sarcini şi îndatoriri corespunzătoare avansării lor.

Grupul lui Ima era alcătuit din neofiţi foarte avansaţi din punct de vedere spiritual; majoritatea aveau ca părinte de sex masculin un fiu al lui Dumnezeu, la fel ca şi mine. Aceştia puteau fi recunoscuţi cu uşurinţă după forma alungită a capului. Am fost aşezată printre ei, şi m-am simţit foarte bine în această companie pură.

Ne întâlneam în fiecare dimineaţă, la răsăritul soarelui, în grădină. Ne începeam exerciţiile fizice, care sunt strâns legate de cele de concentrare.

Practicam diferite posturi coordonate cu exerciţii de respiraţie, învăţând astfel să ne dirijăm conştiinţa în diferite părţi ale corpului. Acest antrenament de lungă durată urma să ne permită să devenim perfect conştienţi de întregul nostru corp, de mişcările sale, să îi controlăm părţile cele mai intime, precum şi organele interne.

În acest fel, corpul nostru trebuia să devină un instrument ireproşabil.

După terminarea exerciţiilor fizice ne duceam împreună în marea sală, unde primeam învăţături legate de suflet. Instructorul nostru era Mentuptah, care ne dicta imagini onirice pe care trebuia să le  trăim la fel de intens cum trăiam realitatea fizică.

Aceste imagini scoteau la iveală din subconştientul nostru tot felul de emoţii, pe care trebuia să învăţăm să le stăpânim.

Prin aceste exerciţii, Mentuptah ne-a ajutat să pătrundem în toate sferele lumilor inferioare şi superioare, în cele şapte infernuri şi în cele şapte paradisuri, şi ne-a învăţat cum ne puteam păstra prezenţa de spirit în toate împrejurările, astfel încât să putem decide pe loc ce avem de făcut chiar şi în situaţiile cele mai dificile.

De îndată ce am ajuns să controlăm perfect aceste exerciţii, am trecut la o altă serie, prin care trebuia să trăim cele mai diverse stări sufleteşti, dar de această dată la simpla voinţă, fără ajutorul imaginilor onirice, la fel de intens ca şi cum am fi avut un motiv pentru a trăi aceste stări.

Începeam aceste exerciţii printr-o stare inferioară negativă, pe care o sublimam, pas cu pas, până la o stare superioară pozitivă.

Spre exemplu, porneam de la depresia cea mai profundă, ridicând apoi lent şi progresiv vibraţia până la starea de indiferenţă, apoi mai sus, până când ajungeam la cea mai mare bucurie, şi în final la fericirea supremă.

După un antrenament îndelungat, trebuia să învăţăm să ne transformăm din ce în ce mai rapid aceste emoţii, trăindu-le în interiorul nostru cu virtuozitatea unui muzician care îşi controlează perfect instrumentul, din care poate scoate la voinţă orice fel de sunet, de la cel mai grav până la cel mai acut.

Pasul următor constă în experimentarea fără tranziţie a unor stări sufleteşti opuse. Spre exemplu, trebuia să trecem de la tristeţea cea mai profundă la bucuria cea mai profundă, sau de la teamă la curajul eroic, şi totul cu viteza fulgerului.

Aceste exerciţii nu trebuiau făcute decât sub controlul instructorului, căci erau foarte solicitante pentru nervi. Ne-a luat mult timp să ajungem să trăim viziunile onirice la fel de intens ca şi realitatea înconjurătoare.

Ne-a luat încă şi mai mult timp ca să ne putem juca cu uşurinţă pe întreaga gamă a emoţiilor noastre.

Abia când ne-am putut păstra o stare de calm perfect după încheierea exerciţiilor şi când am reuşit să prelungim această stare de-a lungul întregii zile, am primit autorizaţia să trecem la nivelul următor, care consta în experimentarea stărilor sufleteşti opuse fără nici o tranziţie.

Scopul acestor exerciţii extrem de dificile era acela de a ieşi de sub controlul evenimentelor exterioare şi al stărilor noastre psihice, astfel încât să fim în măsură să decidem singuri ce stare sufletească preferăm să avem, putând să ne păstrăm astfel echilibrul psihic în  orice circumstanţe.

Omul crede că are nevoie de un motiv exterior pentru a fi bucuros sau fericit.

Exerciţiile care se foloseau de imagini de vis aveau drept scop să ne dea iluzia unui asemenea motiv pentru a trăi o stare sufletească sau alta.

Imaginile onirice ne-au permis să controlăm aşadar motivele propriu-zise. Întrucât nu existau cauze reale pe aceste stări sufleteşti, noi trebuia să ni le imaginăm singuri.

A urmat apoi al doilea pas, prin care trebuia să trăim o stare sufletească fără nici un motiv exterior, fără ajutorul viziunilor onirice care au menirea de a crea cu precizie o stare sufletească sau alta.

După un lung antrenament şi după ce am ajuns să controlăm perfect aceste exerciţii, ne-am putut da seama că noi doar ne imaginăm că avem un motiv ca să fim „veseli sau trişti”, „deprimaţi sau exuberanţi”.

Aceste exerciţii ne-au convins că evenimentele exterioare nu au nici o influenţă reală asupra noastră.

Am descoperit că fiecare stare de conştiinţă provine dinlăuntrul fiinţei noastre, şi numai din interior.

În faţa aceluiaşi eveniment un om poate râde, altul poate plânge, şi un al treilea poate rămâne perfect indiferent, căci fiecare îşi proiectează în exterior propria sa atitudine interioară, evenimentul exterior fiind doar un pretext pentru manifestarea acestei atitudini interioare.

Scopul suprem al acestor exerciţii era acela ca aspirantul să ajungă la o stare sufletească de un calm imperturbabil, absolut de nezdruncinat, în toate situaţiile, şi de a nu mai ieşi niciodată din această stare.

Exerciţiile ne-au învăţat de asemenea că tot ce se întâmplă pe pământ este trecător, semănând cu o imagine onirică proiectată în timp şi spaţiu.

Ea nu trebuie luată în serios decât în măsura în care ne ajută să progresăm.

Dar drumul pe care se ajunge aici este lung şi dificil!

Adeptul trebuie să se observe în permanenţă, în maniera cea mai strictă cu putinţă, fără să uite de sine nici o singură clipă.

El trebuie să rămână conştient, treaz, să îşi analizeze fiecare sentiment, fiecare gând, pentru a şti din care strat al Sinelui său provine acesta.

Iar această măiestrie nu se poate dobândi de pe o zi pe alta!

În afara acestei pregătiri psihice, ne antrenam şi în domeniul concentrării spirituale. Cel care m-a învăţat această artă a fost Ima. După exerciţiile în  comun, Ima m-a dus într-un colţ liniştit al grădinii şi mi-a explicat ce înseamnă concentrarea: nu trebuia să le permit gândurilor mele să alerge aşa cum doreau în mintea mea, ci dimpotrivă, trebuia să învăţ să mă gândesc la un singur subiect care îmi era indicat.

Trebuia să-mi focalizez gândirea într-un singur punct, dându-le o direcţie centripetă, în locul celei centrifuge cu care erau obişnuite. Ima mi-a indicat o frază asupra căreia trebuia să mă concentrez, după care m-a lăsat singură, spunândumi să îl informez de îndată ce voi reuşi exerciţiul.

Fraza era: „Eu manifest întotdeauna divinul”.

M-am aşezat şi am început să mă concentrez asupra acestei fraze. Am repetat mental. „Eu manifest întotdeauna divinul” o dată, de două ori, de zece ori… de o sută de ori… fără să mă gândesc la nimic altceva decât că „eu manifest întotdeauna divinul… eu manifest întotdeauna divinul”.

O oră mai târziu m-am dus la Ima şi i-am spus:
– Nu pot să mă concentrez asupra acestei fraze. Este imposibil!

– Imposibil? m-a întrebat el. De ce ar fi imposibil?

– Din câte mi-ai spus, a te concentra înseamnă a-ţi dirija toate forţele, toate gândurile către un singur punct, grupând şi păstrând ferm laolaltă toate forţele intelectului, ale conştiinţei.

Dar dacă mă concentrez asupra unei fraze, nu-mi pot focaliza forţele inteligenţei asupra unui punct. O frază este alcătuită din mai multe cuvinte. Aceste cuvinte se succed în timp şi în spaţiu.

Nu pot să mă gândesc la toate aceste cuvinte în acelaşi timp, ci numai unul după celălalt, în timp şi spaţiu! Iar după ce m-am gândit la fraza respectivă, trebuie să revin la începutul ei şi să mă gândesc din nou la ea de la început şi până la sfârşit.

Concentrarea devine astfel imposibilă. Ori mă gândesc în „zigzag” de la început şi până la sfârşit:
Eu manifest întotdeauna divinul.
Eu manifest întotdeauna divinul.
Eu manifest întotdeauna divinul.

Ori, dacă îmi reprezint această frază sub forma unui cerc, mă pot gândi la ea circular: Dar aceasta nu mai este concentrare.

Ima m-a ascultat cu atenţie, şi plin de bucurie, mia spus:

– Ai înţeles foarte bine exerciţiul! Ai descoperit că nu este posibil să te concentrezi asupra cuvintelor. Faptul că ţiai imaginat această frază într-o manieră circulară reprezintă o tentativă corectă de abordare a concentrării. Dar oricât de mult ai apropia cuvintele unele de altele, ele formează un cerc şi nu le poţi reduce la un singur punct central.

Ai înţeles faptul că cuvintele exercită o forţă de rezistenţă împotriva puterii tale de concentrare, şi este chiar forţa de care ne folosim noi atunci când construim un pod. Noi construim un arc din pietre – la fel cum ai construit tu cercul din cuvinte – iar podul nu se poate rupe deoarece pietrele exercită o presiune unele împotriva celorlalte, iar materia nu cedează în faţa acestei presiuni. Altfel spus, pietrele menţin podul tocmai prin forţa lor de rezistenţă. În cazul în care concentrarea încearcă să ajungă în centru, ea este împiedicată şi devine imposibilă din cauza rezistenţei pe care o opun cuvintele.

– Acelaşi lucru se va întâmpla şi dacă te vei concentra asupra unui singur cuvânt, căci şi acesta este alcătuit din mai multe litere pe care nu le vei putea reuni niciodată întrun singur punct.

– Atunci ce este de făcut?

– În exerciţiul următor, încearcă să te concentrezi asupra unei singure litere: „O”. După care Ima m-a lăsat din nou singură.

Am încercat. M-am aşezat pe iarbă şi m-am concentrat asupra literei „O”… Am rostit mental O, O, O, O, şi nu m-am gândit la nimic altceva decât la O, O, O, O, OOOO… şi dintr-o dată, ce surpriză… Am alergat la Ima şi i-am spus râzând:
– Am terminat!
– Şi unde ai ajuns? m-a întrebat el.
– O-ul s-a transformat dintr-o dată într-un canal lung în formă de O, în care m-am scufundat din ce în ce mai profund. Nici aceasta nu este o concentrare adevărată!
– Foarte bine, mi-a spus Ima. Ai pătruns astfel în cea de-a patra dimensiune.

Acum reia fraza: „Eu manifest întotdeauna divinul” şi încearcă din nou să te concentrezi asupra ei.

Cum vei rezolva acum problema?
– Ce trebuie să fac?
– Ce vei face? a insistat Ima.
Am reflectat o clipă, apoi am spus:

– Cuvintele sunt învelişul exterior, manifestarea materială a sensului. Dacă doresc să ajung în centru, trebuie să renunţ la cuvintele care mă împiedică şi să mă concentrez exclusiv asupra sensului frazei, fără cuvinte, fără formă. E corect?

– O să vedem noi imediat unde te vor conduce toate acestea, mi-a zâmbit Ima. Încearcă încă o dată şi apoi întoarce-te la mine!

M-am concentrat asupra sensului frazei: „Eu manifest întotdeauna divinul”, dar numai asupra sensului…

M-am întors apoi la Ima, care tocmai termina o conversaţie cu unul din neofiţi. Când m-a văzut, mi-a adresat o privire maliţioasă, ca şi cum ar fi ştiut deja ce se petrecuse cu mine:
– Ei bine? m-a întrebat el.
– Ima! E ciudat! Când am vrut să mă concentrez asupra sensului frazei, nu m-am mai putut gândi deloc la ea. Tot acest proces interior a trecut din capul meu în inima mea. Nu m-am mai putut gândi la sens, dar l-am simţit, l-am trăit direct.

În momentul în care mă concentrez asupra sensului acestei fraze fără cuvinte, devin eu însămi sensul!

De aceea, trebuie să schimbăm fraza „Eu manifest întotdeauna divinul” cu o alta, mult mai corectă: „Eu sunt divinul care se manifestă fără încetare”.

Ima zâmbea în timp ce vorbeam:

– Foarte bine, te-ai concentrat perfect. Ai descoperit astfel că această concentrare nu poate fi o stare durabilă, ci o tranziţie între lumea proiectată şi starea de FIINŢĂ.

Atunci când te concentrezi asupra gândurilor tale, nu te poţi opri din această activitate de gândire, căci concentrarea te conduce din nou la tine, şi tu devii una cu obiectul asupra căruia te concentrezi.

A te gândi la ceva înseamnă să-ţi proiectezi un gând către exterior prin intermediul intelectului, la fel ca întro oglindă, deci înseamnă să ieşi din sine. Prin concentrare noi readucem proiecţia în sine, iar gânditorul devine una cu gândul (sau cu obiectul asupra căruia se gândeşte el).

Cei doi factori sunt perfect reuniţi. Obiectul creat se întoarce la creator!

Continuă să exersezi. Acest proces îţi va apărea astfel din ce în ce mai clar. Întrucât îţi place atât de mult să te aşezi sub acest palmier, concentrează-te asupra lui… După care Ima a dispărut.

M-am aşezat şi am privit palmierul. Nu aveam în minte nici un alt gând decât acest copac. Au trecut orele, dar a venit seara. Trebuia să mă întorc acasă, Menu mă aştepta afară. Ne-am îndreptat împreună către palat.

A doua zi, după exerciţiile de grup, m-am aşezat din nou sub palmier şi m-am concentrat asupra lui. Când am început exerciţiul, mintea mea a fost asaltată de o mulţime de gânduri străine de obiectul concentrării mele: ce mi-a povestit Menu aseară, o pasăre care ciripea, un ţânţar care bâzâia la urechile mele, impertinenţa trezorierului Roo-Kha, care continua să mă scoată din sărite. Dar am continuat să mă focalizez şi am alungat din mintea mea toate celelalte gânduri care nu erau legate de palmier, concentrându-mă exclusiv asupra acestuia.

Lucrurile au început să meargă mai bine. Gândurile nu mă mai puteau atinge şi nu mă mai deranjau în nici un fel. Înainte eram încă în lumea gândurilor, care mă duceau de colo-colo. Dar nu mam lăsat dusă de ele. Am rămas ferm în locul în care mă aflam, lângă palmier, şi m-am scufundat din ce în ce mai profund în interiorul fiinţei mele, într-un loc în care gândurile nu mă mai puteau urma. Din când în când, câte un gând mai apărea în intelectul meu, ca un călător obosit. Îl priveam trecând, fără să mă mai deranjeze.

Singurul lucru care mă mai preocupa era palmierul… Nu mă gândeam decât la palmier… Acesta îmi umplea întreaga fiinţă…

Au trecut zile, săptămâni poate… Nu aveam nici cea mai mică idee. Nu mai remarcam nimic din lumea exterioară, căci eram concentrată în întregime asupra palmierului. Am trăit atunci sentimentul straniu că nu mai percepeam copacul din exterior, ci din interior…

Bineînţeles, vedeam cu ochii fizici şi forma sa exterioară, dar începeam să-l văd, să-l trăiesc, să FIU una cu esenţa intimă a copacului, cu principiul  creator care îl animă.

Am devenit apoi conştientă de faptul că palmierul nu mai exista în exteriorul meu, că nu a existat niciodată în exteriorul fiinţei mele, că totul nu a fost decât o viziune eronată a mea, că palmierul face parte din mine şi eu din el, că eu sunt palmierul!

Nu ştiu cât timp am rămas astfel absorbită în mine însămi. Nu mai ştiam ce înseamnă timpul. În această stare, conceptul de „acolo” dispare.

O forţă m-a ajutat să revin la conştiinţa mea personală şi lam observat pe Ima în faţa mea. Ochii mei i-au privit faţa blândă. S-a aşezat lângă mine şi a aşteptat cu răbdare să-mi revin în simţuri. M-a privit apoi cu un aer întrebător.
Am încercat să-i vorbesc, dar în zadar. Cuvintele mi se păreau complet superflue.

Când în sfârşit, totul a început să funcţioneze din nou normal în mine, când voinţa a început din nou să mă asculte, iar nervii laringelui s-au reîntâlnit cu coardele mele vocale în mişcare, am putut să vorbesc:

– O, Ima! am spus blând şi serios, uimită eu însămi de tonul propriei mele voci, am devenit palmierul, mai mult, am descoperit că am fost dintotdeauna palmierul, dar nu am fost conştientă de acest lucru!

Ima m-a aprobat din capul său angelic şi, radiind de fericire, mi-a spus:
– Faci progrese uluitor de mari. Sunt foarte fericit!
Nimeni nu a mai făcut asemenea progrese într-un timp atât de scurt. Dacă vei trece şi celelalte probe într-un timp la fel de scurt, vei fi foarte curând gata să fii iniţiată!

Fericiţi, ne-am privit fără nici un cuvânt. Privindu-l pe Ima, am simţit încă şi mai puternic puritatea inimii sale şi puterea pe care o emana fiinţa sa. Oriunde sar fi aflat, aerul era purificat de prezenţa sa.
Apoi mi-a întins mâna. Ne-am ridicat. Eu trebuia să mă întorc acasă.
Eram deja în pat, când Menu s-a aşezat la sol lângă mine şi m-a întrebat:
– Ce faci acum la Templu?
– Facem exerciţii.
– Ce fel de exerciţii?
Foarte serioasă, i-am răspuns:
– Ultimul exerciţiu a constat în a mă gândi la un palmier până când mi-am dat seama că eu însămi sunt palmierul!
Îngrozită, Menu m-a întrebat insistent:
– Ce ai descoperit? Cine eşti tu?
– Palmierul.
– Tu? Un palmier? s-a supărat Menu.
– Da, Menu, eu sunt un palmier. Lasă-mă acum, vreau să dorm.
Menu a început să râdă, tăvălindu-se pe jos de atâta râs. Lacrimile îi curgeau pe obraji:
– Hi hi hi, tu, un palmier? Dar unde ţi-e trunchiul? Unde îţi sunt frunzele? Hi hi hi, să înţeleg că nu mai eşti o tânără fată? Hi hi hi!
Enervată, m-am ridicat din pat şi i-am spus cu multă demnitate:
– Află că nu sunt o tânără fată, ci reprezentanta reginei, soţia faraonului, înţelegi? Dacă îţi baţi joc de exerciţiile mele, nu o să-ţi mai povestesc nimic!
Fără nici o tranziţie, Menu a început să plângă, mi-a sărutat mâinile şi, printre lacrimi, mi-a spus:
– Nu ţi-am spus eu că iniţierea este ceva periculos? Or să te vrăjească din ce în ce mai tare, şi până la urmă o să te transforme de tot într-un palmier. Vorbeşti deja atât de ciudat. Fii atentă, te implor, fii atentă! Ar fi mai bine ca faraonul să ştie ce se întâmplă!
Apoi, foarte îngrijorată, a ieşit ştergându-şi lacrimile.
Am rămas singură, cu o senzaţie dezagreabilă.
Ştiam foarte bine că nu trebuia să-i spun nimic lui Menu despre experienţele cele mai sacre, cele mai profunde.
A doua zi m-a chemat Ptahhotep. Trebuia să mă întâlnesc cu el seara.
L-am găsit în micuţul salon de primire. Privirea sa era la fel de infinită ca şi bolta cerească.
– Vino, copila mea, mi-a spus el cu blândeţe.
Încrezătoare, m-am apropiat de el. Mi-a luat mâinile în ale sale şi mi-a spus, surâzând:
– Ştii care va fi următorul tău exerciţiu?
– Da, Tată, ştiu.
– Care?
– Să tac, i-am răspuns, zâmbind la rândul meu, dar perfect conştientă de greşeala pe care o făcusem cu Menu.
Îl priveam în faţă, căci ştiam că nu mă judeca. A dat din cap, ne-am înţeles imediat. Nu a fost nevoie să-mi cer iertare. Mă cunoştea mai bine decât mine, şi ştia că nu-i vorbisem lui Menu de lucrurile sacre din răutate sau pentru a-i face vreun rău.

Menu nu avea maturitatea necesară, ea era mult prea departe pentru a putea înţelege experienţele spirituale.

Mi-am scufundat privirea în ochii lui Ptahhotep. Mă vedea cu toate imperfecţiunile mele, dar a văzut desigur şi decizia mea fermă de a învăţa să-mi ţin gura pe viitor.
M-a mângâiat pe păr. M-am înclinat în faţa lui şi am ieşit.
Ah! De câte ori mă voi mai prezenta în faţa lui pentru a recunoaşte că limba mea a fost mai rapidă decât raţiunea, că odată în plus nu am ştiut să îmi stăpânesc forţa care îi împinge pe oameni să se exprime, să comunice, să vorbească!

Totuşi, în timp am învăţat să rămân „vigilentă” în faţa acestei forţe.

Nevoia de comunicare, care seamănă cu leii mei favoriţi, trebuie menţinută sub un control sever şi constant. Acest autocontrol a devenit o a doua natură pentru mine: înainte de a spune ceva, am învăţat să-mi ascult vocea interioară pentru a afla dacă îmi este permis sau nu să vorbesc.

Puţin câte puţin, am învăţat să nu mai deschid gura decât dacă aveam ceva cu adevărat important de spus.

Am recunoscut astfel în mine două fiinţe: un „eu” personal, căruia îi plăcea să bârfească tot timpul, fără nici un control, doar din nevoia de a comunica şi de a atrage atenţia asupra persoanei mele, iar în spatele conştiinţei personale, „Sinele” superior care controlează acest „eu”, poruncindu-i când trebuie să spună sau să facă ceva şi când trebuie să tacă şi să rămână pasiv.

Ce-i drept, „eul” inferior trebuie să asculte de vocea Sinelui superior şi să-i respecte poruncile. Nu este suficient să-i asculţi vocea, oricine poate face acest lucru!

În timpul acestei perioade, am continuat împreună cu Ima exerciţiile de concentrare.
Odată, stăteam în colţul meu favorit din grădina Templului. Ima mi-a explicat:
– Acum ştii din experienţă ce înseamnă concentrarea.

Dar dacă te vei observa cu atenţie, îţi vei da seama că în timpul acestei perioade treci prin trei faze diferite: una intelectuală, una senzorială şi una spirituală.

Întregul proces de concentrare începe cu faza intelectuală, când îţi dirijezi gândurile asupra obiectului concentrării şi reflectezi asupra lui, asupra semnificaţiei sale. Operezi atunci cu inteligenţa ta, căci doreşti să-ţi ordonezi cu claritate gândurile şi încerci să descoperi o definiţie satisfăcătoare pentru a califica cu precizie obiectul concentrării tale.

După ce ai găsit această definiţie, munca inteligenţei se încheie, căci acum ştii ce este obiectul în cauză. Nu mai trebuie să te gândeşti la el, căci de îndată ce ştii ce este ceva, nu te mai gândeşti la el.

Gândirea este puntea care face legătura între ignoranţă şi cunoaştere.

Atunci când ajungem să ştim totul, la fel ca Dumnezeu, nu mai este necesar să ne folosim de facultatea gândirii.

Dumnezeu este omniscient, El este cunoaşterea însăşi, care este la fel de perfectă ca şi cercul.

La ce te-ai mai putea gândi dacă ştii totul?

Numai cel care mai trebuie încă să-şi completeze cunoştinţele este nevoit să-şi utilizeze facultatea gândirii. Lărgirea cunoaşterii se realizează tocmai prin procesul de gândire.

De îndată ce cunoaşterea obiectului concentrării devine completă, poţi trece de la „gândire” la „simţire”, cea de-a doua fază a procesului.

Conştiinţata proiectează, din interior către exterior şi prin intermediul sistemului nervos, toate calităţile subiectului concentrării asupra organelor simţurilor.

Experimentezi aşadar aceste caracteristici, le trăieşti la nivelul sentimentelor tale. Fiecare picătură din sângele tău simte şi înţelege ce înseamnă obiectul concentrării tale!

După ce ai realizat în tine obiectul concentrării atât la nivel intelectual cât şi la nivel senzorial, treci în mod natural la cea de-a treia fază, la concentrarea spirituală.

Conştiinţa ta se identifică acum cu obiectul concentrării tale: devii astfel obiectul în cauză!

Noi numim aceasta starea de FIINŢĂ.

În această stare nu mai trebuie să te gândeşti la obiect, nici să-l simţi, căci ai devenit obiectul respectiv; toate gândurile, toate sentimentele, toate cuvintele şi toate acţiunile tale sunt acum manifestări ale obiectului respectiv.

Tu ai făcut această experienţă cu palmierul, dar întrucât nu aveai încă practica necesară, nu ai putut observa în tine cele trei faze şi nu le-ai putut manifesta conştient.

Să luăm un alt exemplu. Să spunem că reflectezi la ce este apa. Te gândeşti că apa este un lichid alcătuit din două gaze.

Îi poţi măsura temperatura, ştii că ea îngheaţă la 0 grade şi fierbe la 100 de grade. Îi poţi observa culorile, etc., până când inteligenţa ta află totul despre apă. Aceasta este concentrarea intelectuală.

Apoi intri în apă. Acum simţi ce este apa. Prin intermediul senzaţiei directe, îţi dai seama că apa este lichidă, că ea îţi scaldă întregul corp. Îi simţi temperatura, deci nu mai trebuie să i-o măsori, pentru că îţi dai seama dacă este caldă sau rece. Te poţi juca în apă, poţi face valuri sau bule.

Faci astfel experienţa directă a tuturor caracteristicilor apei, la nivel de senzaţii. Aceasta este concentrarea senzorială.

Dintr-o dată, încetezi să te mai simţi separată de apă. Te simţi permanent scufundată în ea, nu mai eşti un corp uman, ai devenit apa.

Nu mai trebuie acum să te gândeşti la caracteristicile apei, nici să simţi ce este apa, deoarece ai devenit una cu apa.

Concentrarea perfectă constă în a deveni identic cu obiectul concentrării!

Celelalte faze ale concentrării îţi prezintă starea de separare.

Numai starea de FIINŢĂ reprezintă unitatea perfectă ce rezultă din înţelegerea totală şi din cunoaşterea absolută ce vine din interior.

Evident, corpul tău nu se transformă în apă, dar faci experienţa completă a acestui element în conştiinţa ta.

Observă oamenii din jurul tău. Unii vorbesc în permanenţă de iubire şi de bunătate, zâmbetul lor este blând, dar arogant. Ei nu uită niciodată să reamintească cât sunt de „iubitori şi de buni”.

Dar totul se petrece doar la exterior! Ei poartă masca iubirii. Când trebuie să treacă la acţiuni, egoismul lor iese inevitabil la iveală, pentru că ei sunt egoismul însuşi.

Alţii nu vorbesc niciodată de bunătate, nici măcar nu se gândesc la ce înseamnă să fii bun. Totuşi, tot ce spun ei, tot ce gândesc şi tot ce fac decurge din bunătate, pentru că ei sunt bunătatea însăşi! Ei nu trebuie să se gândească sau să simtă ce este bunătatea, tocmai pentru că sunt deja una cu această stare; nu vorbesc despre ea, dar tot ce spun, ce gândesc sau ce fac sunt manifestări ale bunătăţii.

Aceasta este manifestarea propriului lor Sine!

Iată aşadar exerciţiul cel mai dificil între toate: concentrează-te asupra propriului tău Sine!

Mai întâi, reflectează la cea care eşti, apoi simte cine eşti, şi în sfârşit, fii cea care eşti!

Pentru a putea deveni conştientă aici, pe pământ, tu ai căzut la nivelul intelectului tău şi al sentimentelor tale.

Tu nu faci aşadar altceva decât să te gândeşti că eşti şi să simţi că eşti, dar nu eşti niciodată cea care eşti!

Observă oamenii din jurul tău şi vei vedea că ei nu sunt ceea ce sunt în realitate, ci se identifică tot timpul cu gândurile lor, cu sentimentele şi cu rolurile pe care le joacă în acest plan.

Ei au ieşit din sine şi nu mai sunt altceva decât nişte măşti. În ochii copiilor foarte mici vei mai putea recunoaşte încă scânteia, lumina Sinelui.

Dar odată cu trezirea raţiunii sale, copilul începe să se identifice cu persoana sa exterioară, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de fiinţa sa reală, divină.

Persoana nu este decât o mască prin care priveşte adevăratul Sine, cel invizibil şi infinit.

Persoana nu ar trebui să fie altceva decât un instrument pentru manifestarea Sinelui.

Oamenii s-au ataşat însă atât de mult de masca lor încât nu mai pot renunţa la ea.

Sinele este suveranul, regele, în timp ce persoana nu este altceva decât un servitor.

Dar fiii oamenilor se îndepărtează din ce în ce mai mult de Sinele lor, şi coborând treptele tronului, se identifică cu masca, cu persoana lor; ei inversează rolurile şi fac din servitor un rege.

Ei îşi condamnă astfel Sinele la exil, refulându-l în subconştient.

Cel responsabil de această sciziune este intelectul, dar tot el este cel care, prin exerciţii adecvate de concentrare şi prin eforturile de a deveni conştient, ne ajută să ieşim din această stare de sciziune pentru a ne regăsi Sinele veritabil.

Până acum, concentrarea ta s-a folosit de diferite obiecte exterioare. De acum înainte, singura ta sarcină va fi să te concentrezi asupra Sinelui tău,
realizând cele trei faze ale concentrării pentru a ajunge la starea de FIINŢĂ.

Trebuie să atingi astfel starea care nu poate fi descrisă decât la persoana întâi: „Eu sunt cel ce sunt”.

Atenţie însă: nu este suficient să te gândeşti la cea care eşti, nici să simţi că eşti, ci trebuie să fii ceea ce eşti în Sinele tău real!

Iată ultimul exerciţiu de concentrare până la iniţiere! Astfel a început această lungă etapă din viaţa mea în care mi-am consacrat toate eforturile împlinirii a două sarcini: să fiu una cu Sinele meu autentic şi să învăţ arta tăcerii.

 

---

Cartile lui Elisabeth Haich se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

---

 

---

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.

---