William Buhlman – Ancorele Conștiinței: Dincolo de Credințele Limitative
De mii de ani, umanitatea este bântuită de aceleași întrebări fundamentale: Cine suntem cu adevărat? De unde venim? Și, poate cea mai înfricoșătoare dintre toate, ce se întâmplă după ce murim? Religiile, filozofiile și știința au încercat să ofere răspunsuri, construind sisteme complexe de credințe care să ne ofere confort și certitudine. Dar dacă aceste răspunsuri, în loc să ne elibereze, ne-au închis de fapt în niște cutii mentale, limitându-ne percepția la o fracțiune infimă din ceea ce este posibil?
Acest articol nu oferă un nou set de dogme. În schimb, este o incursiune în teritoriul neexplorat al conștiinței, ghidată de unul dintre cei mai experimentați pionieri ai săi: William Buhlman. Cu peste patru decenii de experiențe extracorporale auto-inițiate, Buhlman a călătorit dincolo de vălul realității fizice și s-a întors cu observații care contrazic brutal aproape tot ce am fost învățați să credem. Perspectivele sale nu sunt teorii speculative, ci concluzii bazate pe explorare directă, menite să zdruncine fundația convingerilor noastre și să ne deschidă mintea către posibilități uluitoare.
Iată cinci dintre cele mai șocante și contra-intuitive adevăruri pe care le-a descoperit William Buhlman în călătoriile sale dincolo de corp.
Nu ești o ființă umană. Ești conștiință pură care folosește un vehicul biologic.
Acesta este punctul de plecare, ideea fundamentală care schimbă totul. Potrivit lui Buhlman, cea mai mare eroare a civilizației noastre este premisa că suntem „ființe umane”. În realitate, identitatea noastră de bază nu este legată de corpul fizic. Suntem ființe de conștiință non-fizică, vaste, magnifice și multi-dimensionale, care proiectează o mică parte din atenția lor într-un „vehicul biologic temporar” pentru a putea interacționa cu lumea materială. Suntem, spune el, „nu mai umani decât suntem o floare, o albină sau o rocă”.
Problema fundamentală este că ne-am identificat complet cu acest vehicul. Am ajuns să credem că suntem aceste forme umanoide bipede, limitate de biologie, timp și spațiu. Această identificare greșită este sursa principală a fricii, în special a fricii de moarte, deoarece credem că anihilarea corpului înseamnă și sfârșitul nostru. A realiza că suntem conștiință pură, independentă de corp, nu este doar o idee filozofică; este o schimbare radicală de paradigmă care dizolvă frica de moarte și ne transformă fundamental modul în care ne trăim viața.
Nu sunt o ființă umană. Tu nu ești o ființă umană. O ființă umană este un vehicul biologic temporar al conștiinței pe care îl folosim, necesar pentru a explora și a experimenta lumea fizică.
Toate sistemele de credințe sunt o capcană. Inclusiv cele științifice.
Într-o lume în căutare de răspunsuri, oamenii se agață de sisteme de credințe. Argumentul radical al lui Buhlman este că toate aceste sisteme create de om sunt, prin natura lor, defectuoase și limitative. Fiecare credință, oricât de veche, de sacră sau de avansată intelectual ar părea, acționează ca un zid în jurul conștiinței noastre. Aceasta include nu doar religiile, ci și „noua religie a celor iluminați și educați”: fizica cuantică și teoria superstringurilor.
El folosește metafora „cutiei”: majoritatea oamenilor își explorează conștiința, dar o fac doar în interiorul pereților pe care și i-au construit singuri prin credințele acceptate. Progresul spiritual autentic nu înseamnă să schimbi o cutie cu alta, de exemplu, să renunți la catolicism pentru a îmbrățișa budismul. Progresul real, susține el cu o fervoare neclintită, înseamnă a avea curajul de a distruge complet cutia. Este nevoie de o onestitate brutală pentru a renunța la certitudinile confortabile și a păși în „vidul” explorării directe, fără ancore și fără preconcepții.
Fiecare credință este un zid. Fiecare credință pe care o deții, nu-mi pasă cât de dragă îți este. Nu contează cât de veche este. Nu contează. Dacă este făcută de om, este defectuoasă. Este atât de simplu. Orice lucru făcut de om este defectuos.
Viața de Apoi este surprinzător de… banală pentru majoritatea oamenilor.
Refuzul de a ne demonta sistemele de credințe are o consecință uluitoare, care se extinde dincolo de moarte. Pentru marea majoritate a oamenilor, viața de apoi nu este o ascensiune glorioasă în paradis sau o iluminare instantanee. Este, în schimb, o continuare a existenței lor, doar într-o formă mai puțin densă. Această continuitate banală este rezultatul direct al erorii fundamentale identificate de Buhlman: oamenii mor crezând în continuare că sunt sinele lor uman limitat, așa că pur și simplu recreează o realitate familiară și limitată.
Buhlman descrie existența a nenumărate „realități consensuale” pe planurile astrale – spații energetice unde spiritele se grupează cu cei care au credințe similare și continuă să trăiască vieți surprinzător de mundane. A observat spiritele chinezilor din Shanghai care continuau să locuiască în blocuri și să mănânce tăiței. Mai șocant, a găsit predicatori care încă țineau predici despre „Focul Iadului și Condamnare” pe planul astral. Implicația este profundă: moartea nu este o evadare sau o soluție magică. Munca de dezvoltare personală este esențială aici și acum, pentru că ceea ce suntem aici vom fi și dincolo.
Nu devii iluminat doar pentru că ai murit. Ignoranții rămân ignoranți. Bigotii rămân bigoți. Doar că au un corp energetic diferit și merg într-o realitate care rezonează cu ei.
Poți (și ar trebui) să-ți regizezi propria moarte
Departe de a fi un eveniment pasiv, momentul morții este o tranziție a conștiinței pe care o putem controla. Acesta este actul suprem de suveranitate, soluția practică pentru a sparge cutia de credințe și a evita realitățile consensuale banale. Buhlman contrastează abordarea occidentală, dominată de frică, cu practicile budiștilor tibetani. Aceștia folosesc mantre pentru a ghida spiritul către „lumina clară a vidului” – o stare care, explică Buhlman, înseamnă a merge „dincolo de formă… dincolo de realitățile consensuale… dincolo de realitățile bazate pe formă ale astralului”.
Sugestia sa este una brutal de practică: creează-ți un „plan de acțiune”. În loc să fii atras pasiv de reîntâlnirile cu rudele – care te pot ține blocat în același ciclu – poți folosi afirmații puternice pentru a te propulsa către niveluri superioare. Buhlman este direct în privința motivației sale: „Nu știu cum e la voi, dar familia mea era o gașcă de bețivi. Nu am neapărată nevoie să mă reunesc cu acel grup fericit.” O afirmație precum „Acum merg la Sinele meu Superior!” devine un instrument de navigație conștientă, un act de preluare a controlului asupra propriei călătorii evolutive.
Starea noastră de spirit, starea noastră de conștiință va determina realitatea pe care o experimentăm. Nu există nicio scăpare. Și numai noi avem puterea de a ajusta acea stare de spirit pentru a o îmbunătăți.
Calea nu este în exterior. Tu ești calea
Întreaga călătorie este, în esență, una interioară. Buhlman insistă că până și termenul de „experiență extracorporală” este fundamental înșelător. Nu ieșim, de fapt, „în afara” a ceva. Mai degrabă, ne mutăm punctul de conștiență în interiorul propriei noastre ființe multi-dimensionale, de la vehiculul fizic dens la vehicule energetice mai subtile pe care deja le posedăm. Călătoria nu este „afară”, ci „înăuntru”.
Aceasta duce la concluzia finală și cea mai eliberatoare: nu există nicio cale externă. Nu există niciun guru, nicio carte sau filozofie care să dețină răspunsurile. Căutarea în exterior este o pierdere de timp, deoarece noi deja existăm pe fiecare nivel al universului. Calea este în interior, pentru că noi suntem calea. Realizarea acestui fapt ne învestește cu o putere imensă. Nu mai trebuie să căutăm nimic în afară. Trebuie doar să avem curajul să ne întoarcem atenția înăuntru și să începem să explorăm adâncimile infinite ale propriei ființe.
Există o singură cale și ghici care este acea cale? Tu ești. Există o singură cale și aceasta se află în interiorul tău. Nu există nicio cale externă.
Toate aceste perspective converg către o singură idee centrală: suntem ființe spirituale nemuritoare, puternice și creatoare, a căror singură limită reală este propria noastră auto-percepție și credințele pe care alegem să le acceptăm ca fiind adevărate. Nu suntem victimele unui univers arbitrar, ci arhitecții propriei noastre realități, atât în viață, cât și după moarte. Zidurile închisorii noastre sunt construite din propriile noastre convingeri.
Acum că știi că tu creezi zidurile, ce anume vei alege să dărâmi mai întâi?
