Allan Kardec – Cele trei regnuri
Ce gândiţi despre diviziunea naturii în trei regnuri, sau mai bine zis în două clase: entităţile organice şi entităţile anorganice? Unii fac din specia umană o a patra clasă. Care din aceste diviziuni este preferabilă? „Toate sunt bune; depinde de punctul de vedere considerat. Sub raport material, nu există decât entităţi organice şi entităţi anorganice; din punct de vedere moral, există în mod evident patru grade”. Aceste patru grade au, într-adevăr, caractere deosebite, deşi limitele lor par a se confunda. Materia inertă ce constituie regnul mineral, nu are în ea decât o forţă mecanică; plantele, alcătuite din materie inertă, sunt înzestrate cu vitalitate; animalele, alcătuite din materie inertă şi înzestrate cu vitalitate, au în plus un fel de inteligenţă instinctivă, limitată, o conştiinţă a existenţei lor şi a individualităţii lor; omul având tot ceea ce există în plante şi animale, domină toate celelalte clase printr-o inteligenţă specială, nedefinită, ce-i dă conştiinţa viitorului său, percepţia lucrurilor extramateriale şi cunoaşterea lui Dumnezeu.
Au plantele conştiinţa existenţei lor? „Nu, ele nu gândesc; nu au decât viaţă organică”. Încearcă plantele anumite senzaţii? Suferă oare atunci când sunt tăiate sau mutilate? „Plantele primesc impresiile fizice care acţionează în mod obişnuit asupra materiei, dar nu au percepţii; în consecinţă, nu au sentimentul durerii”. Forţa care atrage plantele unele către altele este independentă de voinţa lor? „Da, de vreme ce ele nu gândesc. Este o forţă mecanică a materiei care acţionează asupra materiei; ele nu ar putea să i se opună”.
Anumite plante, cum ar fi mimoza senzitivă şi dionea de exemplu, au mişcări ce presupun o mare sensibilitate, şi în anumite cazuri un fel de voinţă, ca la ultima ai cărei lobi sesizează musca ce vine să se aşeze pe ea pentru a-i extrage sucul, şi căreia pare că-i întinde o cursă pentru a o face să moară mai apoi. Sunt aceste plante dotate cu facultatea de a gândi? Au o voinţă şi formează o clasă intermediară între natura vegetală şi natura animală? Reprezintă ele o tranziţie de la una la cealaltă? „Totul în natură este tranziţie, prin însuşi faptul că nimic nu este asemănător şi că, totuşi, totul merge. Plantele nu gândesc şi, în consecinţă, nu au voinţă. Stridia ce se deschide şi toate zoofitele nu au de loc gândire: nu există decât un instinct orb şi natural.
Organismul uman ne furnizează exemple de mişcări analoge fără participarea voinţei, aşa cum ar fi funcţiile circulatorii şi cele digestive; pilorul se strânge la contactul cu anumite corpuri pentru a le împiedica trecerea. La fel trebuie să fie şi cu mimoza senzitiva la care mişcările nu implică de loc necesitatea unei percepţii şi cu atât mai puţin a unei voinţe”.
Dionea – Mică plantă din America de Nord, ale cărei frunze apucă brusc şi digeră micile insecte care se aşează pe ea. Popular este numită „prinde muşte”.
Zoofite – animale inferioare cu formă amintind de cea a plantelor.
Pilor – orificiul inferior al stomacului.
Nu există la plante, ca şi la animale, un instinct de conservare care le îndrumă în căutarea a ceea ce le poate fi util şi le fereşte de ceea ce le poate face rău ? „Există, dacă vreţi, un fel de instinct; depinde de extensia ce se dă acestui cuvânt; dar este pur mecanic. Atunci când, în combinaţiile chimice, vedeţi două corpuri reunindu-se, acest lucru se întâmplă deoarece se plac reciproc, adică există afinitate între ele; voi nu numiţi aceasta instinct”.
În lumile superioare plantele, asemenea altor fiinţe, sunt de o natură mai perfectă? „Acolo totul este perfect; însă plantele sunt întotdeauna plante, aşa cum animalele sunt întotdeauna animale şi oamenii întotdeauna oameni”.
Animalele şi omul
Dacă noi comparăm omul şi animalele sub raportul inteligenţei, linia de demarcaţie pare dificil de stabilit, căci anumite animale au, sub acest raport, o superioritate notorie asupra anumitor oameni. Această linie de demarcaţie poate fi stabilită într-un mod precis? „Din acest punct de vedere, filozofii voştri nu sunt câtuşi de puţin de acord; unii vor ca omul să fie un animal, iar alţii ca animalul să fie un om. Nimeni nu are dreptate; omul este o fiinţă aparte care poate coborî câteodată foarte jos sau care se poate ridica foarte sus.
Sub aspect fizic, omul este asemenea animalelor, ba chiar mai puţin înzestrat decât multe dintre ele; natura le-a dat tot ceea ce omul este obligat să inventeze cu inteligenţa sa pentru nevoile şi dăinuirea sa. Corpul omului se distruge ca şi cel al animalelor, este adevărat, dar Spiritul său are o soartă pe care doar el singur o poate înţelege, deoarece el singur este complet liber. Bieţi oameni care vă coborâţi mai jos decât bruta! nu ştiţi să vă distingeţi de ea? Vă recunoaşteţi ca om prin gândul către Dumnezeu”.
Se poate spune că animalele nu acţionează decât prin instinct? „Şi aici e o logică. Este foarte adevărat că instinctul domină la majoritatea animalelor; dar nu vezi în el cine acţionează cu o voinţă determinată? Este o inteligenţă, dar ea este limitată”.
În afară de instinct, nu se pot tăgădui anumitor animale acele acte combinate care denotă o voinţă de a acţiona într-un sens determinat şi în funcţie de circumstanţe. Există deci la ele un fel de inteligenţă, dar exerciţiul ei este concentrat în mod exclusiv asupra mijloacelor de satisfacere a necesităţilor fizice şi de
prevedere a conservării lor. La ele nu apare nici o creaţie, nici o îmbunătăţire; oricare ar fi măiestria pe care o admirăm în lucrările lor, ceea ce făceau odinioară fac şi astăzi, nici mai bine, nici mai rău, după forme şi proporţii constante şi invariabile. Puiul, izolat de cei din specia sa, îşi va construi cuibul după acelaşi model, fără să-şi fi primit învăţătura. Dacă unele animale sunt susceptibile de o anumită educaţie, dezvoltarea lor intelectuală, întotdeauna cuprinsă în limite înguste, se datorează acţiunii omului asupra unei naturi flexibile. Însă acest progres este efemer şi în mod exclusiv individual, căci animalul redat lui însuşi nu întârzie să reintre în limitele trasate de natură.
Folosesc animalele un anumit limbaj? „Dacă vă gândiţi la un limbaj format din cuvinte şi silabe, nu; dar un mijloc de comunicare între ele există. Ele îşi spun mai multe lucruri decât credeţi; însă atât limbajul cât şi ideile lor sunt limitate de necesităţile lor”. Există animale care nu au deloc voce; acestea nu par a avea limbaj. „Ele se înţeleg prin alte mijloace. Voi, oamenii, nu aveţi decât cuvântul pentru a comunica? Dar ce zici de cei muţi? Animalele, fiind dotate cu o viaţă de relaţie, au mijloace de a se avertiza şi de a exprima senzaţiile pe care le încearcă. Crezi că peştii nu se înţeleg între ei? Omul nu are deci privilegiul exclusiv al limbajului; dar cel al animalelor este instinctiv şi limitat de cercul nevoilor lor, în timp ce limbajul omului este perfectibil şi se pretează tuturor concepţiilor inteligenţei sale”.
Într-adevăr, peştii care migrează în masă ascultând de ghidul care-i conduce, trebuie să aibă mijloace de avertizare, de înţelegere şi de sfătuire. Poate o fac printr-un văz mai pătrunzător ce le permite să distingă semnele făcute; poate că şi apa este un vehicul ce transmite anumite vibraţii. Oricum ar fi, este incontestabil că au un mijloc de a se înţelege, la fel ca şi toate animalele lipsite de voce şi care lucrează în comun. Trebuie să ne mai mirăm, după toate acestea, că Spiritele pot comunica între ele fără ajutorul cuvântului articulat?
Au animalele liberul arbitru al acţiunilor lor? „Ele nu sunt simple maşini, aşa cum credeţi; însă liberul lor arbitru este limitat la necesităţile lor, şi nu se poate compara cu cel al omului. Fiind cu mult inferioare lui, nu au aceleaşi datorii. Libertatea lor este mărginită la acţiunile vieţii materiale”.
De unde provine aptitudinea anumitor animale de a imita limbajul omului, şi de ce această aptitudine se întâlneşte mai degrabă la păsări decât la maimuţă, de exemplu, a cărei conformaţie are o asemănare mai apropiată de cea umană? „Conformaţia specifică a organelor vocii, secondată de instinctul de imitaţie; maimuţa imită gesturile, anumite păsări imită vocea”.
De vreme ce animalele au o inteligenţă care le dă o anumită libertate de acţiune, există la ele un principiu independent de materie? „Da, şi care supravieţuieşte corpului”. Acest principiu este un suflet asemănător cu cel al omului? „Este un suflet, dacă doriţi; depinde de sensul dat acestui cuvânt; dar este inferior celui al omului. Între sufletul animalelor şi cel al omului există tot atâta distanţă cât între sufletul omului şi Dumnezeu”.
Sufletul animalelor îşi păstrează, după moarte, individualitatea şi conştiinţa de sine? „Individualitatea sa, da, dar nu conştiinţa de sine. Viaţa inteligenţă rămâne în stare latentă”.
Sufletul dobitoacelor poate să aleagă încarnările într-un animal sau în altul? „Nu, el nu are liberul arbitru”. Sufletul animalului, supravieţuind corpului după moarte, se află oare într-o stare rătăcitoare ca şi cel al omului? „Este cumva în afara regulii, de vreme ce sufletul nu este unit cu trupul, deci nu este un Spirit rătăcitor. Spiritul rătăcitor este o entitate care gândeşte şi acţionează prin libera sa voinţă; cel al animalului nu are aceeaşi facultate; conştiinţa de sine este arbitrul principal al Spiritului. Spiritul animalului este clasat după moartea sa printre Spiritele asemănătoare lui, şi este folosit aproape imediat; el nu are răgazul să ia legătura cu alte creaturi”.
Oare animalele urmează o lege progresivă ca şi oamenii? „Da, căci în lumile superioare unde oamenii sunt mai avansaţi, animalele sunt şi ele, având mijloace de comunicare mai dezvoltate. Dar ele sunt întotdeauna inferioare şi supuse omului; ele îi sunt servitori inteligenţi”. Nu există aici nimic extraordinar; să ne imaginăm animalele cele mai inteligente: câinele, elefantul, calul, cu o conformaţie adaptată muncilor manuale, ce nu ar putea face ele sub conducerea omului?
Animalele progresează, ca şi omul prin propria lor voinţă sau prin forţa lucrurilor? „Prin forţa lucrurilor, căci pentru ele nu există defel ispăşire”.
Dar în lumile superioare animalele îl pot cunoaşte pe Dumnezeu? „Nu, omul este un zeu pentru ele, aşa cum odinioară Spiritele au fost zei pentru
oameni”.
Animalele, chiar perfecţionate în lumile superioare, fiind întotdeauna inferioare omului, ar rezulta de aici că Dumnezeu ar fi creat făpturi dedicate în mod perpetuu inferiorităţii, ceea ce pare în dezacord cu unitatea de vedere şi de progres ce se remarcă în toate operele sale. „Totul se înlănţuie în natură prin legături pe care voi nu le puteţi încă sesiza, şi lucrurile cele mai disperate în aparentă au puncte de contact pe care omul nu va ajunge niciodată să le înţeleagă în starea sa actuală. Le poate întrevedea printr-un efort al inteligenţei sale, dar numai atunci când această inteligenţă îşi va fi atins maxima dezvoltare şi va fi eliberată de prejudecăţile orgoliului şi ignoranţei încât va putea vedea cu claritate opera lui Dumnezeu.
Până atunci, ideile sale limitate îl fac să vadă lucrurile dintr-un punct de vedere meschin şi îngust. Ştiţi bine că Dumnezeu nu se poate contrazice, şi că totul în natură se armonizează prin legile generale ce nu se îndepărtează niciodată de la înţelepciunea sublimă a Creatorului”.
Inteligenţa este astfel o proprietate comună, un punct de contact, între sufletul animalelor şi cel al omului? „Da, dar animalele nu au decât inteligenţa vieţii materiale; la om, inteligenţa dă viaţa morală”.
Dacă se consideră toate punctele de contact existente între om şi animale, nu am putea gândi că omul posedă două suflete: sufletul animal şi sufletul spiritual şi că, dacă nu-l vrea pe cel din urmă, ar putea trăi, dar ca o brută? Altfel spus, că animalul este o fiinţă asemănătoare omului, mai puţin sufletul spiritual? Ar rezulta de aici că bunele şi relele instincte ale omului ar fi efectul unuia dintre cele două suflete. „Nu, omul nu posedă două suflete; însă corpul are instinctele sale ce sunt rezultatul senzaţiilor organelor. În el există o dublă natură: natura animală şi natura spirituală; prin corpul său, el ţine de natura animalelor şi de instinctele lor; prin sufletul său omul ţine de natura Spiritelor”.
Astfel, dincolo de propriile imperfecţiuni de care Spiritul trebuie să se uşureze, el mai are de luptat împotriva influenţei materiei? „Da, cu cât este mai inferior, cu atât legăturile dintre Spirit şi materie sunt mai strânse; nu se vede? Nu, omul nu are două suflete, sufletul este unic întotdeauna într-o
fiinţă. Sufletul animalului şi cel al omului sunt distincte unul faţă de celălalt, în aşa fel încât sufletul unuia nu poate anima corpul creat pentru celălalt. Dar dacă omul nu are suflet animal care, prin pasiunile sale, să-l aşeze la nivelul animalelor, el are în schimb corpul său, care-l coboară adesea la nivelul lor, căci corpul său este o fiinţă înzestrată cu vitalitate care are instincte, dar neinteligente şi limitate de grija pentru conservarea sa”.
Spiritul, încarnându-se în corpul omului, îi aduce principiul intelectual şi moral care-l face superior animalelor. Cele două naturi ale omului dau pasiunilor sale două surse diferite: unele provenind de la instinctele naturii animale, altele de la necurăţeniile Spiritului încarnat în el şi care simpatizează mai mult sau mai puţin cu grosolănia poftelor animalice. Spiritul, purificându-se, se eliberează puţin câte puţin de influenţa materiei; sub această influenţă, el se apropie de brută; eliberat de această influenţă, se ridică la adevărata sa destinaţie.
De unde iau animalele principiul inteligent care constituie tipul specific de suflet cu care ele sunt înzestrate? „Din elementul inteligent universal”.
Aşadar, inteligenţa omului şi cea a animalelor îşi au originea într-un principiu unic? „Fără nici o îndoială, dar la om el a primit o elaborare care îl ridică deasupra celei care animă animalul”.
S-a spus ca sufletul omului, la origine, este starea de copilărie a vieţii corporale, că inteligenţa sa abia apare, şi ea se probează în viaţă; când desăvârşeşte Spiritul această primă fază? „Într-o serie de existenţe ce preced perioada pe care o numiţi a umanităţii”. Pare astfel că sufletul să fi fost principiul inteligent al fiinţelor inferioare ale creaţiei? „Nu am spus că în natură totul se înlănţuie şi tinde către unitate? Şi la aceste fiinţe – departe de voi de a le cunoaşte pe toate – principiul inteligent se eliberează, se individualizează puţin câte puţin, şi se probează în viaţă, după cum am mai spus. Este, într-un fel, o lucrare pregătitoare, ca şi germinaţia, în urma căreia principiul inteligent suferă o transformare şi devine Spirit. Atunci începe pentru el perioada umanităţii, şi odată cu ea conştiinţa viitorului său, distincţia dintre bine şi rău şi responsabilitatea actelor sale; aşa cum după copilărie urmează adolescenţa, apoi tinereţea şi în sfârşit vârsta maturităţii. De altfel, în această origine nu există nimic care să-l umilească pe om. Oare marile genii se simt umilite de a fi fost nişte plozi informi la sânul mamei lor? Dacă un anumit lucru trebuie să le umilească, acesta este inferioritatea lor fată de Dumnezeu, şi neputinţa lor de a pătrunde în profunzimea planurilor sale şi a înţelepciunii legilor ce reglează armonia universului. Recunoaşteţi grandoarea lui Dumnezeu în această admirabilă armonie ce face ca totul să fie solidar în natură. A crede că Dumnezeu ar fi putut să facă ceva fără scop şi să creeze fiinţe inteligente fără viitor, ar fi o blasfemie pentru bunătatea sa care se întinde asupra tuturor creaturilor sale”.
Această perioadă a umanităţii începe pe pământul nostru ? „Pământul nu este punctul de plecare pentru prima încarnare umană; perioada umanităţii începe în general în lumi mult inferioare. Aceasta, totuşi, nu este o regulă absolută, şi s-ar putea ajunge ca un Spirit, încă de la începutul său uman, să fie apt să
trăiască pe pământ. Acest caz nu este frecvent şi ar fi mai degrabă o excepţie”.
Spiritul omului, după moarte, are conştiinţa existenţelor care au precedat pentru el perioada umanităţii? „Nu, căci nu aceasta este perioada când începe pentru el viaţa de Spirit şi el abia de îşi aminteşte, ca om, de primele existenţe, aşa cum omul nu-şi mai aminteşte prea bine primele începuturi ale copilăriei sale şi mai puţin timpul petrecut la sânul mamei sale. De aceea Spiritele vă spun că nu ştiu cum au început”.
Spiritul, odată intrat în perioada umanităţii, păstrează urmele a ceea ce era înainte, adică a stării când se găsea în perioada ce s-ar putea numi non-umană? „În funcţie de distanţa ce separă cele două perioade şi de progresul realizat. Timp de câteva generaţii el poate să mai aibă un reflex mai mult sau mai puţin pronunţat din starea primitivă, căci nimic în natură nu se face printr-o tranziţie bruscă; există întotdeauna verigi care leagă extremităţile lanţului fiinţelor şi al evenimentelor; dar aceste urme se şterg odată cu dezvoltarea liberului arbitru. Primele progrese se realizează lent, deoarece ele nu sunt încă secondate de voinţă; ele urmează o progresie mai rapidă pe măsură ce Spiritul obţine o conştiinţă de sine mai înaltă”.
Deci Spiritele care au spus că omul este o fiinţă aparte în ordinea creaţiei s-au înşelat? „Nu, dar problema nu fusese dezvoltată şi există de altminteri lucruri ce nu pot veni decât la timpul lor. Omul este, într-adevăr, o fiinţă aparte, căci are facultăţi care-l disting de toate celelalte fiinţe şi o altă soartă. Specia umană este cea pe care Dumnezeu a ales-o pentru încarnarea fiinţelor care îl pot cunoaşte.
Metempsihoza
Comunitatea de origine în principiul inteligent al tuturor entităţilor vii nu reprezintă consacrarea doctrinei metempsihozei? „Două lucruri pot avea aceeaşi origine şi totuşi pot să nu semene deloc mai târziu. Cine ar recunoaşte arborele, frunzele, florile şi fructele sale în germenele inform conţinut în sâmburele de unde a ieşit? Din moment ce principiul inteligent atinge nivelul necesar pentru a fi Spirit şi a intra în perioada umanităţii, el nu mai are legătură cu starea sa primitivă, şi nu mai este suflet de animal, aşa cum arborele nu mai este sâmbure. La om, doar corpul mai este de natură animală, precum şi pasiunile care se nasc din influenţa corpului şi a instinctului de conservare inerent materiei. Nu se poate deci spune că acel om este încarnarea Spiritului cutărui animal şi, în consecinţă, metempsihoza, sau ceea ce se înţelege prin ea, nu este exactă”.
Spiritul care însufleţeşte corpul unui om ar putea să se încarneze într-un animal? „Ar fi ca o regresie; or, Spiritul nu dă înapoi niciodată. Fluviul nu se întoarce la izvor”.
Oricât de eronată ar fi ideea de metempsihoză, nu este ea rezultatul sentimentului intuitiv al diferitelor existenţe ale omului? „Sentimentul intuitiv se regăseşte în această credinţă ca şi în multe altele; dar, ca şi majoritatea ideilor sale intuitive, şi aceasta a fost denaturată de om”. Metempsihoza ar fi fost adevărată dacă se înţelegea prin acest cuvânt progresia sufletului dintr-o stare inferioară într-o stare superioară unde ar obţine dezvoltări ce i-ar transforma natura, însă ea este falsă în sensul transmigraţiei directe a animalului în om şi reciproc, ceea ce ar implica ideea unei regresii sau fuziuni. Or, această fuziune neputând avea loc între fiinţe corporale aparţinând unor specii diferite, este un indiciu că ele sunt de niveluri non-asimilabile, şi mai rezultă că trebuie să fie la fel cu Spiritele care le animă. Dacă acelaşi Spirit putea să le anime alternativ, ar rezulta o identitate de natură care s-ar traduce prin posibilitatea reproducerii materiale.
Din contră, reîncarnarea indicată de Spirite este fondată pe mersul ascendent al naturii şi pe progresia omului în propria sa specie, ceea ce nu-i ia nimic din demnitate. Ceea ce-l umileşte, este reaua folosinţă a facultăţilor pe care Dumnezeu le-a dat pentru progresul său. Oricum ar fi, vechimea şi universalitatea doctrinei metempsihozei, şi oamenii eminenţi care au propo-văduit-o dovedesc că reîncarnarea îşi are rădăcinile în natura însăşi; acestea sunt deci mai degrabă argumente în favoarea sa, decât potrivnice.
Punctul de plecare al Spiritului este una dintre problemele ce ţin de principiul lucrurilor, şi sunt o taină a lui Dumnezeu. Nu-i este dat omului să le cunoască într-un mod absolut şi el nu poate face, în această privinţă, decât presupuneri, construind sisteme mai mult sau mai puţin posibile. Chiar Spiritele sunt departe de întreaga cunoaştere; în privinţa lucrurilor pe care nu le cunosc şi ele pot avea opinii personale, mai mult sau mai puţin potrivite.
Astfel, de exemplu, nu toate gândesc la fel despre legăturile existente între om şi animale. După unele, Spiritul nu ajunge la perioada umană decât după ce se va fi elaborat şi individualizat prin diferitele niveluri ale entităţilor inferioare ale creaţiei. După altele, Spiritul omului ar fi aparţinut întotdeauna speciei umane, fără a trece prin filiera animală. Primul dintre aceste sisteme are avantajul de a da un scop viitorului animalelor, care ar forma astfel primele verigi ale lanţului fiinţelor gânditoare; al doilea este mai conform demnităţii omului, şi poate fi rezumat după cum urmează.
Diferitele specii de animale nu purced defel unele din altele pe calea progresiei; astfel spiritul stridiei nu devine în mod succesiv cel al peştelui, al păsării, al patrupedului şi al cuadrumanului****. Fiecare specie reprezintă un tip absolut din punct de vedere fizic şi moral, prin care fiecare individ merge la izvorul universal – suma principiului inteligent ce-i este necesar potrivit desăvârşirii organelor sale, şi operei pe care trebuie să o îndeplinească printre fenomenele naturii. Acele lumi mai avansate decât a noastră sunt şi ale raselor distincte, adaptate nevoilor din acele lumi şi nivelului oamenilor cărora le sunt auxiliare, dar care nu procedează de loc ca cei de pe pământ, spiritual vorbind. Nu la fel este cu omul.
**** Cuadruman – animal cu patru degete (ex. maimuţa).
Din punct de vedere fizic, el formează în mod evident o verigă în lanţul entităţilor vii, dar din punct de vedere moral, între animal şi om nu există soluţie de continuitate; omul are în proprietate sufletul sau Spiritul, scânteia divină ce-i dă sensul moral şi o putere de înţelegere ce lipseşte animalelor. Există în el ceva eserţial, preexistând şi supravieţuind corpului, păstrându-i individualitatea.
Care este originea Spiritului? Unde este punctul său de pornire? Se formează din principiul inteligent individualizat? Este un mister pe care am căuta inutil să-l pătrundem şi despre care, aşa cum am mai spus-o, nu se pot decât construi sisteme. Ceea ce este constant, şi ceea ce iese în relief deopotrivă din raţionament şi din experienţă, este supravieţuirea Spiritului, păstrarea individualităţii sale după moarte, facultatea sa progresivă, starea sa fericită sau nefericită, proporţional cu progresul său pe calea binelui, şi toate adevărurile morale, consecinţă a acestui principiu. Cât despre raporturile misterioase existente între om şi animale, acestea sunt, o repetăm, tainele lui Dumnezeu, ca şi multe alte lucruri a căror cunoaştere actuală nu importă deloc pentru îmbunătăţirea noastră, şi asupra cărora ar fi inutil să insistăm.
Cartile lui Allan Kardec se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
Susține misiunea noastră! Donează și contribuie la un viitor mai conștient și plin de lumină.
