Christopher Hitchens – Moralitatea Religiei: O Analiză Critică
Ascultați articolul sub formă de podcast:
Există câteva motive pentru care religia nu e doar amorală, ci de-a dreptul imorală. Iar aceste neajunsuri și nelegiuiri nu țin de comportamentul adepților (care poate fi uneori exemplar), ci de preceptele originare. Iată câteva dintre ele:
Faptul că prezintă o imagine falsă a lumii celor inocenți și naivi.
Doctrina jertfelor sângeroase.
Doctrina ispășirii.
Doctrina răsplății și/sau a pedepsei veșnice.
Faptul că instituie obligații și reguli imposibil de urmat.
Se știe de multă vreme că toate miturile cosmogonice ale tuturor popoarelor sunt false și au fost înlocuite relativ recent de explicații net superioare și mult mai impresionante. Dintre lucrurile pentru care ar trebui să-și ceară iertare, religia ar trebui pur și simplu să se căiască pentru a le fi strecurat celor neștiutori pergamente încropite de om și mituri populare și pentru că a lăsat să treacă atât de mult timp până să recunoască acest lucru. Suntem conștienți că există o reticență în a face această mărturisire pentru că riscă să ducă la prăbușirea întregii concepții despre lume pe care se înalță edificiul religiei, dar, cu cât este mai mult amânată, cu atât mai abominabilă va deveni negarea.
Jertfele sângeroase
Înainte de apariția monoteismului, altarele comunităților primitive erau înecate în sânge, victimele fiind adeseori umane, iar uneori chiar copii. Setea de sacrificiu, cel puțin sub formă animală, e încă prezentă. Există chiar în aceste momente evrei evlavioși care încearcă să prăsească acea „junincă roșie“ fără meteahnă ce este menționată în capitolul 19 din Numerii, al cărei sacrificiu, de va fi îndeplinit urmând întru totul acel ritual meticulos, va permite reintroducerea jertfelor animale în cel de-al Treilea Templu, grăbind sfârșitul istoriei și venirea lui Mesia. Ideea ar putea să pară absurdă, dar, în chiar clipa în care scriu aceste rânduri, există în Nebraska o echipă de fermieri creștini care împărtășesc aceleași idei, fiind la fel de maniaci, și care încearcă să le dea o mână de ajutor celorlalți fundamentaliști apelând la tehnici de reproducere asistată (împrumutate sau furate din știința modernă) pentru a produce o „junincă roșie“ perfectă din rasa Angus. În tot acest timp, în Israel, fanatici biblici evrei încearcă să crească un copil într-o „bulă“, care să-l ferească de orice contaminare și care, când va fi ajuns la vârsta potrivită, va avea privilegiul de a tăia beregata acelei juninci. În mod ideal, sacrificiul va avea loc pe Muntele Templului, alegere bizară pentru că aici se găsesc locurile sfinte musulmane, dar, pe de altă parte, se presupune că este chiar locul în care Avraam a ridicat cuțitul pentru a-și jertfi propriul copil. Totodată, an de an, în lumea creștină sau musulmană, putem să întâlnim eviscerări și beregate tăiate în cadru ritualic, victimele fiind în special miei, pentru a se serba Paștele sau Sărbătoarea Sacrificiului.
Aceasta din urmă, preamărind disponibilitatea lui Avraam de a-și sacrifica fiul, face apel la un element comun tuturor celor trei monoteisme, provenind de la strămoșii lor comuni. Nu avem cum să atenuăm sensul direct al acestei povești înfricoșătoare. Preludiul se constituie dintr-o serie de fapte abjecte și mistificări, de la seducerea lui Lot de către cele două fiice ale sale până la căsătoria lui Avraam cu sora sa vitregă, de la zămislirea lui Isaac de către Sara când Avraam avea deja o sută de ani și până la tot felul de fărădelegi și netrebnicii câmpenești, unele mai credibile, altele mai puțin credibile. Deși aproape lipsit de conștiință, dar considerând că acționează conform voinței divine, Avraam a acceptat să-și ucidă propriul fiu. A pregătit rugul, și-a urcat băiatul legat pe acesta (dovedind astfel că e familiar cu procedura), iar apoi a pus mâna pe cuțit pentru a ucide copilul precum ucizi un animal. În chiar ultima clipă, mâna i-a fost oprită, dar nu de către dumnezeu, ci de către un înger, fiind lăudat de vocea din cer pentru că s-a arătat neînduplecat în disponibilitatea sa de a ucide o ființă nevinovată pentru a-și ispăși propriile fărădelegi. În schimbul lealității de care a dat dovadă, i s-a promis că neamul său se va înmulți și va dăinui.
La puțină vreme după aceea (deși narațiunea Facerii nu e prea precis structurată pe coordonata temporală), soția lui, Sara, și-a dat duhul la vârsta de o sută douăzeci și șapte de ani, iar soțul ei îndatoritor i-a găsit ca loc de îngropăciune o peșteră din Hebron. Supraviețuindu-i și atingând venerabila vârstă de o sută șaptezeci și cinci de ani, după ce a mai zămislit alți șase urmași între timp, Avraam a fost în cele din urmă înmormântat în aceeași peșteră. Până în ziua de azi, credincioșii se omoară între ei și își ucid unii altora copiii pentru dreptul exclusiv de proprietate asupra unei scobituri dintr-un deal pe care nimeni nu a identificat-o și nimeni nu o poate localiza.
În timpul revoltei arabe din 1929, a avut loc un îngrozitor masacru al locuitorilor de origine iudaică din Hebron, șaizeci și șapte dintre aceștia fiind de-a dreptul măcelăriți. Mulți dintre ei aparțineau sectei Liubavici, care consideră că toți nonevreii sunt inferiori din punct de vedere rasial și se mutaseră în Hebron deoarece credeau în mitul din Facerea, dar nimic din toate astea nu vine să scuze pogromul. Rămas în afara granițelor Israelului, orașul avea să fie cucerit cu multă pompă în 1967, fiind anexat regiunii ocupate Cisiordania. Coloniști evrei au început apoi să se „întoarcă“, conduși fiind de un rabin pe nume Moshe Levinger, ce se remarca prin violență și prin caracterul său respingător, și au construit în susul orașului o așezare militară numită Kiryat Arba și alte câteva așezări în interiorul acestuia. Musulmanii aparținând populației majoritar arabe au continuat să susțină că Avraam cel demn de laudă fusese într-adevăr dispus să-și ucidă fiul, dar numai pentru religia lor, nu și pentru evrei. Iată cum se traduce termenul „supunere“. Când am vizitat locul, am descoperit că presupusa „Peșteră a Patriarhilor“ sau „Peștera Macpela“ avea intrări separate și locuri de închinăciune distincte pentru cele două tabere aflate în litigiu asupra dreptului de a celebra această atrocitate.
La scurt timp înainte de sosirea mea, se petrecuse o altă atrocitate. Un fanatic israelian, pe nume dr. Baruch Goldstein, a intrat în peșteră, și-a scos arma automată pe care avea dreptul să o poarte și a descărcat-o în credincioșii musulmani. A ucis douăzeci și șapte dintre ei și a rănit mulți alții înainte de a fi doborât la pământ și ucis în bătaie. S-a dovedit ulterior că erau mulți cei care știau că dr. Goldstein era periculos. În timp ce servise ca medic în armata israeliană, făcuse cunoscut faptul că nu intenționează să trateze pacienți nonevrei, precum arabii din Israel, în special în ziua de sabat. Nu întâmplător, prin refuzul său, nu făcea decât să se supună legii rabinice, după cum au și confirmat mai multe curți religioase din Israel, așa că, o modalitate simplă de a identifica un ucigaș inuman e să observi că e sincer în dorința sa de a respecta preceptele divine în litera lor. De la moartea sa, evreii care continuă să respecte tradiția cu îndârjire au ridicat altare pentru a-i cinsti numele, iar dintre rabinii care i-au condamnat acțiunile nu toți au făcut-o fără echivoc. Blestemul lui Avraam continuă să otrăvească orașul Hebron, dar girul pe care religia îl dă jertfelor sângeroase continuă să otrăvească întreaga noastră civilizație.
Ispășirea
Străvechile sacrificii umane, precum ritualurile aztece sau cele din cadrul altor comunități, continuând să ne trezească oroarea, erau un fapt răspândit în lumea arhaică și aveau rol conciliant. Se presupunea că sacrificarea unei fecioare, a unui copil sau a unui prizonier putea să îmblânzească zeii: ne confruntăm încă o dată cu un argument defavorabil dimensiunii morale a religiei. Martiriul – sacrificarea voluntară a propriei persoane – poate fi privit într-o lumină ușor diferită, dar, prezent sub forma satiului la hinduși („sinuciderea“ puternic sugestionată văduvelor), a fost interzis de britanici în India, atât din motive imperiale, cât și creștine. Acei „martiri“ care vor să-i ucidă pe alții împreună cu ei, într-un gest de exaltare religioasă, sunt percepuți încă și mai diferit: chiar dacă islamul se opune vehement sinuciderii ca atare, nu se poate hotărî dacă să condamne sau să recomande gestul unui astfel de shadid curajos.
Oricum, ideea unei ispășiri printr-un mijlocitor, idee care i-a dat multe bătăi de cap lui C.S. Lewis, reprezintă un alt nivel de rafinament al superstiției arhaice. Întâlnim și de această dată un tată care își arată iubirea supunându-și fiul la cazne, dar, în acest caz, el nu încearcă să-l impresioneze pe dumnezeu. El chiar este dumnezeu și încearcă să-i impresioneze pe oameni. Vă rog să vă întrebați cât de morală vi se pare această poveste. Mi se spune că acum două mii de ani a avut loc un sacrificiu uman fără ca eu să fi dorit asta și în niște circumstanțe atât de oribile încât, dacă aș fi fost acolo și aș fi avut o anumită influență, m-aș fi simțit dator să încerc să-l împiedic. Drept urmare a acestei crime, numeroasele mele păcate îmi sunt iertate și pot să trag nădejde că mă voi bucura de o existență veșnică.
Să încercăm pentru moment să trecem cu vederea toate contradicțiile dintre relatările celor care au spus inițial această poveste și să presupunem că ar fi adevărată în linii mari. Ce alte implicații mai are? Nu sunt chiar atât de reconfortante pe cât ar părea la o primă vedere. Pentru început, ca să mă bucur de beneficiile acestei oferte nemaipomenite, trebuie să accept că mă fac și eu responsabil de biciuirea, batjocorirea și crucificarea victimei, deși n-am avut nimic de-a face cu ele, și să fiu de acord că, ori de câte ori îmi declin această responsabilitate sau atunci când păcătuiesc cu vorba sau cu fapta, nu fac decât să îi accentuez agonia. Mai mult, mi se cere să cred că această agonie a fost necesară pentru a compensa o nelegiuire și mai veche cu care, de asemenea, nu am avut nimic de-a face, și anume păcatul lui Adam. E inutil să mai obiectăm că, prin chiar felul în care a fost creat, Adam e veșnic nemulțumit și insațiabil în curiozitatea sa, interzicându-i-se apoi să-și potolească această curiozitate: toate acestea au fost înfăptuite cu mult înainte de chiar nașterea lui Iisus. Astfel, vina mea în întreaga chestiune e percepută ca fiind „originară“ și de neeludat. Cu toate acestea, mi se oferă totuși liberul arbitru și posibilitatea de a refuza această mântuire prin mijlocitor. Însă, dacă e să fac această alegere, mă așteaptă cazne veșnice, mult mai îngrozitoare decât cele suferite pe drumul Golgotei sau decât cele cu care erau amenințați cei care auzeau pentru întâia oară de cele Zece Porunci.
Povestea nu e mai ușor de înghițit dacă ajungem inevitabil să conștientizăm că Iisus își dorea și avea nevoie să moară și că a venit la Ierusalim de Paști tocmai pentru asta și că toți cei care au jucat un rol în această crimă îndeplineau, fără să știe, voia lui Dumnezeu, îndeplinind totodată profeții străvechi. (Dacă ignorăm versiunea gnostică, e disperant de ciudat că Iuda, care se presupune că ar fi îndeplinit gestul straniu de redundant de a li-l arăta cu degetul pe un bine-cunoscut predicator celor care îl vânau de ceva vreme, se lovește de un asemenea oprobiu. Fără el, n-ar fi existat „Vinerea Mare“, așa cum, nu fără naivitate, o numesc creștinii chiar și atunci când nu îi preocupă gândul răzbunării.)
Apare și acuza (prezentă doar într-una dintre cele patru Evanghelii) că evreii care l-au condamnat pe Iisus au cerut ca sângele lui să fie „asupra noastră și asupra copiilor noștri“. Aceasta nu e o problemă care să îi preocupe doar pe evrei sau pe acei catolici care sunt îngrijorați de istoria antisemitismului creștin. Să presupunem că sinedriul evreu chiar a cerut asta, după cum crede Maimonide și după cum i se pare firesc. Cum ar fi posibil ca această cerere să se abată asupra generațiilor viitoare? Să nu uităm că Vaticanul nu a afirmat că niște evrei l-au ucis pe Iisus. A susținut că evreii au ordonat uciderea sa și că, prin asta, întregul popor evreu se face responsabil la nivel colectiv. Pare straniu că biserica n-a ajuns să renunțe decât foarte recent la acuza de „deicid“ adusă tuturor evreilor. Dar e ușor să identificăm cheia acestei reticențe. Dacă ajungi să recunoști că urmașii evreilor nu sunt părtași, devine foarte dificil să susții că oricine altcineva care n-a participat direct la evenimente s-ar face părtaș la acea crimă. Ca de obicei, e suficientă o singură ruptură pentru a duce la destrămarea întregii țesături (sau la transformarea ei într-un adevărat artefact țesut, la fel ca Giulgiul din Torino, compromis). Pe scurt, impunerea unui sentiment de vinovăție colectivă e un act imoral în sine, după cum chiar religia s-a văzut nevoită să admită în anumite momente.
Pedeapsa veșnică și reguli imposibil de urmat
Copil fiind, povestea evanghelică a Grădinii Ghetsimani mă captiva, asta pentru că „fisura“ acțiunea și pentru că geamătul uman care răzbătea din ea mă făcea să mă întreb dacă nu cumva măcar o parte a acestei istorisiri fantastice ar putea să fie adevărată. În esență, Iisus întreabă: „Chiar trebuie să merg până la capăt?“ Este o întrebare impresionantă și imposibil de uitat, și, cu mult timp în urmă, am decis că mi-aș pune sufletul la bătaie fără ezitare în favoarea ideii că singurul răspuns corect este „nu“. Nu mai avem cum să credem, precum țăranii dominați de frică din lumea arhaică, că putem să ne descotorosim de toate fărădelegile noastre punându-le în cârcă unui țap, iar apoi să alungăm nefericitul animal în deșert. Vocabularul nostru de zi cu zi e destul de solid orientat împotriva ideii de „țap ispășitor“. Iar religia nu este decât imprimarea cu majuscule a acestei idei. Dacă te iubesc și dacă te-ai dovedit imprudent, s-ar putea să plătesc o datorie în locul tău, iar dacă i-aș semăna lui Sidney Carton, eroul din Poveste despre două orașe, s-ar putea chiar să accept să fiu întemnițat sau să mă urc pe eșafod în locul tău. Dovadă mai mare de dragoste nu există. Dar nu te pot absolvi de responsabilitățile tale. Ar fi imoral din partea mea să încerc să îți ofer așa ceva și la fel de imoral din partea ta dacă ai accepta. Iar dacă aceeași ofertă ar veni dintr-o altă vreme și dintr-o altă lume, prin mijlocitori și însoțită de stimulente, își pierde orice noblețe și valoare, fiind doar o formă de manifestare a unui deziderat sau, mai rău, o combinație de șantaj și mită.
Deprecierea ultimă a acestei relații până la a se dovedi o simplă formă de tocmeală a fost neplăcut evidențiată de Blaise Pascal, a cărui teologie nu e tocmai departe de a cădea în meschinărie. Faimosul său „pariu“ împrumută discursul unui samsar: ce ai de pierdut? Dacă crezi în dumnezeu și dumnezeu există, ai câștigat. Dacă crezi în el, dar te-ai înșelat – ce contează? Nu ai pierdut nimic. Am scris, într-un alt moment, un răspuns adresat acestui rămășag șiret, răspuns care a îmbrăcat două forme.
Prima a fost o versiune a răspunsului ipotetic dat de Bertrand Russell unei întrebări ipotetice: ce ai spune dacă ai muri și te-ai întâlni cu Creatorul tău? Care a fost răspunsul său? „Cred că aș spune: Doamne, nu ne-ai oferit suficiente dovezi.“
Răspunsul meu: Stimate domn imponderabil, presupun, pornind de la unele aspecte, nu toate, ale bogatei dumneavoastră reputații, că preferați cinstea și necredința sinceră unei afișări ipocrite și interesate a credinței sau jertfelor fumegânde de pe altare însângerate. Totuși, nu sunt convins de asta.
Pascal îmi amintește de ipocriții și șarlatanii care abundă în raționamentele tradiției talmudice. Să nu muncești în ziua de sabat, dar poți să plătești pe cineva să-ți facă treaba. Ai respectat litera legii: în rest, ce mai contează? Dalai Lama ne spune că poți să apelezi la serviciile unei prostituate dacă nu ești tu cel care o plătește. Musulmanii șiiți oferă posibilitatea unei „căsătorii temporare“, permițându-le bărbaților, contra cost, să-și ia o soție timp de o oră sau două, cu îndeplinirea întregului ceremonial, urmând să divorțeze după ce își termină treaba. Jumătate dintre superbele clădiri din Roma n-ar fi fost niciodată construite dacă vânzarea de indulgențe nu s-ar fi dovedit atât de profitabilă: chiar Sfântul Petru a beneficiat de finanțare în urma unei astfel de oferte, așa cum apare o singură dată în viață. Cel mai recent papă, fostul Joseph Ratzinger, a momit de curând tinerii catolici la un festival oferind un fel de „absolvire a păcatelor“ celor care participau.
Acest lamentabil spectacol moral n-ar fi necesar dacă regulile originare ar fi de așa natură încât să permită respectarea lor. Dar edictelor de tip totalitar, avându-și sursa în revelația ce provine de la o autoritate absolută, implementate prin intimidare și întemeiate pe un păcat ce a fost săvârșit în urmă cu multă vreme, li se adaugă reguli care sunt adeseori imorale și, totodată, imposibil de respectat. Principiul esențial al totalitarismului este să formuleze legi imposibil de urmat. Tirania care rezultă de aici e și mai impresionantă dacă poate fi implementată de o castă privilegiată sau de un partid ce dă dovadă de un adevărat zel în vânarea greșelilor. Majoritatea omenirii, de-a lungul istoriei ei, și-a dus viața sub o formă sau alta de dictatură de acest tip, o mare parte trăind încă în astfel de condiții. Permiteți-mi să vă dau câteva exemple de astfel de reguli ce pretind a fi urmate, fără ca acest lucru să fie posibil.
Porunca venită de pe muntele Sinai ce le cere oamenilor nici să nu se gândească să râvnească la bunurile altuia este un prim indiciu. Își are ecoul în Noul Testament în preceptul care spune că dacă un bărbat se uită la o femeie cu privire necurată a săvârșit deja adulterul.
Și nu e tocmai departe nici interdicția abolită în creștinism, dar valabilă încă în cazul musulmanilor privitoare la împrumutarea banilor cu dobândă. Toate acestea, în felul lor specific, sunt încercări de a institui constrângeri imposibile în legătură cu inițiativele umane. Pot fi respectate doar în două moduri. Primul presupune continua osândire și mortificare a cărnii, însoțite de o neobosită luptă cu gândurile „impure“ care se materializează de cum au fost numite sau chiar imaginate. De aici decurg mărturisirea isterică a vinei, promisiuni mincinoase de îndreptare și denunțarea gălăgioasă și violentă a păcătoșilor și a recidiviștilor: un stat polițienesc la nivel spiritual.
A doua soluție presupune ipocrizia organizată, situație în care alimentele interzise sunt rebotezate ca altceva, în care o donație făcută autorităților religioase poate să cumpere puțină flexibilitate sau în care ortodoxia ostentativă poate să mai procure ceva timp sau în care banii pot fi vărsați într-un cont, iar apoi restituiți în altul – adăugându-li-se poate un mic procent fără ca asta să presupună ideea de camătă. Acest caz poate fi denumit republica bananieră la nivel spiritual. Multe teocrații, de la Roma medievală și până la regimul wahhabi din Arabia Saudită, au reușit să fie simultan state polițienești și republici bananiere la nivel spiritual.
Această obiecție se aplică atât unora dintre cele mai nobile, cât și unora dintre cele mai josnice reguli. Porunca de „a-ți iubi aproapele“ e una moderată, dar totuși severă: vine să reamintească datoria pe care o avem fața de ceilalți. Porunca de „a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți“ e dusă la extrem și pretinde prea mult pentru a fi ascultată, la fel și îndemnul dificil de interpretat de a-i iubi pe ceilalți „așa cum v-am iubit Eu pe voi“. Oamenii nu sunt făcuți în așa fel încât să țină la alții la fel de mult cum țin la ei înșiși: pur și simplu nu se poate (și orice „creator“ inteligent ar înțelege bine asta dacă și-ar analiza creația).
Să le ceri oamenilor să fie mai mult decât umani când se confruntă cu durerea morții și a suferinței înseamnă să îi împingi înspre umilirea de sine, din moment ce se lovesc din nou și din nou, în chip inevitabil, de propria lor incapacitate de a asculta de aceste reguli. Dar, între timp, ce rânjet înflorește pe chipurile celor care acceptă donații în locul acestei ascultări! Așa-numita Regulă de aur, inutil identificată uneori cu o poveste populară despre babilonianul Rabbi Hillel, nu face decât să ne prescrie să ne purtăm cu ceilalți așa cum ne-am dori ca și ei să se poarte cu noi. Acest precept cumpătat și rațional, ușor de predat oricărui copil prin apelul la simțul de echitate inerent (anterior tuturor „fericirilor“ și parabolelor cristice), se află pe busola morală a oricărui ateu, iar dacă este încălcat, nu pretinde nici masochism și isterie și nici sadism și isterie. Este ceva învățat treptat, parte a procesului dureros de lent al evoluției speciilor, iar odată deprins, nu mai poate fi uitat. Îi este suficientă conștiința de rând, fără a se cere să fie susținută de mânia divină.
Cât despre regulile cele mai josnice, e suficient să consultăm încă o dată argumentul ceasornicarului. Oamenii își doresc să se dezvolte și să devină mai buni și, deși s-ar putea să împrumute sau chiar să dea bani unui prieten sau unei rude și să nu pretindă nimic altceva decât să îi primească înapoi sau să li se arate recunoștință, nu vor oferi bani unui străin fără să se aștepte să primească dobândă. Printr-o izbutită întâmplare, cupiditatea și avariția sunt imboldul dezvoltării economice. Nici unul dintre cei care au studiat subiectul, nici David Ricardo, nici Karl Marx și nici Adam Smith nu ignorau acest fapt. „Nu prin bunăvoința“ brutarului, a remarcat Smith, tăios ca orice scoțian, ne primim pâinea noastră cea de toate zilele, ci prin faptul că are un interes personal în a o coace și a o vinde. În orice caz, cineva poate să aleagă să fie altruist, orice ar însemna asta, dar, prin definiție, nu poți obliga pe cineva să fie altruist. Poate că am fi niște mamifere mai bune dacă nu am fi „creați“ în acest fel, dar putem afirma fără dubiu că nu e nimic mai prostesc decât să existe un „creator“ care să se opună chiar instinctului pe care l-a sădit.
„Liberul arbitru“, vine replica sofiștilor. Nu ești obligat să te supui nici regulilor care interzic crima sau furtul. Ei bine, s-ar putea ca o ființă să fie programată genetic cu un anumit nivel de agresivitate, ură și lăcomie și totuși suficient de evoluată cât să evite să dea curs oricărui impuls. Dacă am da frâu liber oricărui instinct de fiecare dată, civilizația n-ar mai putea să existe și nici scrisul care-mi permite să continui această argumentație. Cu toate acestea, e imposibil să negăm că orice ființă umană, stând în picioare sau întinsă, se va găsi cu mâna în proximitatea organelor genitale. Fără îndoială, faptul s-a dovedit util în apărarea de agresorii paleozoici din momentul în care strămoșii noștri și-au asumat riscul de a umbla în două picioare și de a-și expune astfel viscerele, fiind un privilegiu și o provocare refuzate majorității patrupedelor (unele dintre acestea compensează prin faptul că pot să ajungă cu gura în acele locuri pe care noi le putem atinge cu degetele și cu palmele). Cine, aș vrea să întreb, a scornit regula care spune că această simplă alăturare dintre manual și genital ar trebui interzisă, chiar și la nivelul gândului? Mai direct spus, cine a ordonat că trebuie să te atingi (din alte motive ce nu au nimic de-a face cu sexul sau reproducerea), dar, de asemenea, că nu trebuie să o faci? Nici măcar nu pare a exista vreo autoritate scripturală în această chestiune, și totuși, aproape toate religiile au făcut din această interdicție una aproape absolută.
S-ar putea scrie o întreagă carte dedicată exclusiv istoriei grotești a relației dintre religie și sex, a fricii sacre de actul procreației și de instinctele și nevoile asociate acestuia, de la evacuarea seminței și până la revărsarea de sânge menstrual. Dar o metodă convenabilă de a comprima această poveste fascinantă e de a adresa o singură întrebare provocatoare.
