Patrick Drouot – Universul și Creierul Holografic
Ascultați articolul sub formă de podcast:
Astăzi, imaginile holografice aproape că fac parte din universul nostru familiar. Holograma este cu adevărat una dintre invențiile cele mai remarcabile ale fizicii moderne, imaginea sa spectrală poate fi văzută sub mai multe unghiuri și pare suspendată în spațiu. În plus, are o proprietate uluitoare: ansamblul informațiilor privind obiectul reprezentat este înregistrat în fiecare dintre punctele sale. Dacă o hologramă este ruptă, fiecare dintre particule este capabilă să reconstituie imaginea întreagă. Dacă se ia de exemplu imaginea holografică a unui cal și se mărește coada, în formatul holografic al ansamblului se va obține nu o coadă imensă, ci un nou cal întreg.
Ceea ce l-a condus pe neurochirurgul american Karl Pribram la formularea modelului său holografic a fost problema de a șți cum și unde sunt stocate amintirile noastre în creier – de exemplu, amintirea grădinii bunicului. Astfel de urme memoriale erau numite engrame și oamenii de știință nu aveau nicio idee asupra constituirii lor. În 1946, Pribram a lucrat sub conducerea celebrului neuropsiholog Karl Lashley, care timp de 30 de ani a încercat să descopere sediul memoriei, engrama. Ceea ce l-a stupefiat pe Lashley este faptul că, după ce a antrenat niște șobolani într-o anumită direcție și după ce le-a excizat diverse părți ale creierului, ei își aminteau de ceea ce au învățat. Spre marea sa surpriză, neuropsihologul nu putea să le ștergă memoria.
Pribram a fost încă de la început foarte intrigat de misterul absenței de localizare a memoriei, de inexistența materială a engramei. Pentru el, singurul răspuns părea să stea în faptul că amintirile nu erau localizate, ci distribuite în creier. Pe la mijlocul anilor ’60, Karl Pribram a citit în revista “Scientific American” un articol care descria prima construcție a unei holograme și a văzut acolo imediat un model remarcabil al modului în care creierul ar putea să înmagazineze memoria. Dacă era posibil pentru o bucată de hologramă să conțină toată informația necesară pentru a crea imaginea globală, părea așadar la fel de posibil pentru fiecare parte a creierului să conțină informația necesară chemării unei amintiri întregi. În 1966, Pribram și-a publicat primul articol despre posibila natură holografică a creierului și a continuat cercetările în anii următori.
Ca urmare, el și alți cercetători au descoperit strategiile de calcul folosite de creier în materie de cunoaștere și senzație. Pentru a vedea, auzi și simți, creierul întreprinde calcule complexe asupra frecvențelor datelor pe care le primește. Astfel, o persoană, un copac, o culoare n-ar fi decât game de frecvențe pe care creierul le-ar percepe și decodifica.
În timpul experienței realizate la Monroe Institute, mi-a fost posibil să o revăd pe Teena și să o “creez” pe Fay din lumină. Deși n-am întâlnit-o pe Teena decât trei minute și-am aruncat o privire de câteva zeci de secunde pe fotografia lui Fay, le fotografiasem cerebral. În 1972, la Harvard, Daniel Pollen și Michael Tractenberg, specialiștii în mecanismele vederii, au sugerat că teoria creierului holografic ar putea explica faptul că unele persoane posedă memorii fotografice (memorii eidetice). Indivizii care posedă memorie fotografică au nevoie de câteva secunde ca să baleieze (scanning) scena pe care vor să o memoreze. Când vor să revadă scena, ei proiectează o imagine mentală a ei în spatele pleoapelor închise. În ciuda distanței care mă desparte de experiența de la Monroe în timp și spațiu, eu știu că pot să o regăsesc într-o regiune a memoriei mele holografice. A crea iluzia că lucrurile se găsesc acolo unde nu sunt este o caracteristică esențială a hologramei așa cum creierul are capacitatea de a ne păcăli, de a ne iluziona.
Ceea ce a dat apă la moară lui Pribram a fost aspectul matematic al hologramei, obținut în 1947 de un matematician genial, Dennis Gabor. Pe vremea aceea, Gabor lucra la perfecționarea microscopului electronic și folosea pentru aceasta un mod de calcul creat de un matematician francez din secolul al XIX-lea, Joseph Fourier. Studiul lui Fourier asupra teoriei analitice a căldurii l-a condus la obținerea unui mod matematic ce permitea conversia de unde complexe în unde simple și viceversa. Cu alte cuvinte, procesul seamănă cu o cameră de televiziune care transformă o imagine în frecvențe electromagnetice și un post de televiziune care retransformă aceste frecvențe în imaginea originală. Ecuațiile pe care le-a obținut pentru a transforma imaginile în forme de undă și viceversa sunt numite transformările lui Fourier. Aceste serii matematice i-au permis lui Dennis Gabor să transforme imaginea unui obiect într-o gamă de frecvențe înregistrate pe un film holografic și să retransforme aceste frecvențe în imaginea obiectului original.
La sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70, diverși cercetători au pus în evidență faptul că ochiul funcționează ca un analizor de frecvență. Acest fapt a fost demonstrat pentru ureche de către un fiziolog german din secolul trecut, von Helmholtz. Astfel, imediat ce o imagine se imprimă pe retină, ea este convertită în gamă de frecvențe numite transformările lui Fourier, de-a lungul fibrelor nervoase fine. La începutul anilor ’70, Pribram a adus el însuși un ultim contra-argument, dacă creierul ajunge efectiv la cunoaștere adunând holograme, transformând matematic frecvențele venite de oriunde, cine interpretează în creier aceste holograme? Unde este “eul”? Cine este fantoma ascunsă în mașină? Dacă modelul creierului holografic este exact, atunci realitatea obiectivă, aceea a pâinii și a brânzei, aceea a dimineților de primăvară și a câmpurilor cu flori nu există sau cel puțin nu există în sensul crezut de noi.
Este posibil, își spune Pribram, ca învățătura milenară a misticilor să fie exactă? Se poate ca lumea să fie iluzie, maya, un spectacol de magie, un teatru de umbre, o simfonie de forme de undă, un aranjament frecvențial transformat în lumea pe care noi o cunoaștem după ce a pătruns în simțurile noastre fizice?
Bănuind că soluția se poate afla dincolo de domeniul competenței sale, a cerut sfatul fiului său, om de știință care l-a sfătuit să citească lucrările fizicianului englez David Bohm. A fost un șoc. Bohm, fostul asistent al lui Einstein la universitatea Princetown, New Jersey, Statele Unite, descria și el un univers holografic: “Ceea ce pare o lume tangibilă, stabilă, vizibilă”, spunea el, “este o iluzie. Dacă este dinamică, caleidoscopică, nu se află cu adevărat acolo. Ceea ce vedem noi în mod normal este ordinea lucrurilor explicite, desfășurate, care se derulează ca un film ai cărui spectatori suntem noi, dar există o ordine subiacentă, implicită, repliată, care este tatăl și mama acestei realități de gradul doi”. Ordinea implicită fiind domeniul lucrurilor invizibile, ascunse față de universul exterior, vizibil, ordinea explicită. Bohm descria un univers repliat asupra lui însuși și un altul deschis, desfășurat.
Lucrările lui David Bohm au făcut să se nască o nouă idee în mintea lui Pribram: procesele matematice cărora li s-ar supune creierul ar acționa ca declicul unui aparat fotografic, făcând să apară obiectul din ceață, dându-i formă, culoare, sunet, miros și savoare. Dacă n-am avea această lentilă, poate că am cunoaște o lume organizată în domeniul frecvențelor fără spațiu sau timp, în care există numai evenimente. Realitatea ar fi decodificată și făcută inteligibilă plecând de la acest domeniu frecvențial? Aceste considerații l-au condus la presupunerea că experiențele mistice și stările transcendente ar permite poate accesul direct la aceste domenii, limitând accesul matematic al creierului. Nu este imposibil ca în cursul stărilor de expansiune a conștiinței și în cursul lecturilor/ decodificărilor de câmpuri de energie umană, matematicile cerebrale să basculeze către alt mod de calcul încă necunoscut acum. Teoria holografică postulează deci faptul că creierul construiește o “realitate concretă”, interpretând frecvențele provenite dintr-o dimensiune care transcende timpul și spațiul. Creierul ar fi deci o hologramă care interpretează un univers holografic. Totuși, termenul hologramă se referă în mod obișnuit la o imagine statică, care nu reflectă natura dinamică a universului. Este motivul pentru care David Bohm a preferat termenul “holomișcare”.
Cartile lui Patrick Drouot se pot vedea la linkurile de mai jos:
- vezi link 1 - aceasta pagina
- vezi link 2 - aceasta pagina
