Jonathan Black – Mahomed, Islamul și Sufismul
În anul 570, la Mecca se năștea un copil pe nume Mahomed. La vârsta de șase ani, băiatul și-a pierdut ambii părinți și a fost luat ucenic de un păstor. Crescând, a devenit un tânăr lat în umeri, cu păr negru, cârlionțat, și o barbă prin care străluceau dinți orbitor de albi. Conducător de cămile fiind, transporta parfumuri și mirodenii din Mecca în Siria. Când a împlinit douăzeci și cinci de ani, s-a căsătorit cu o văduvă înstărită din Mecca, devenind astfel unul dintre cei mai bogați și mai respectați locuitori ai orașului.
Deși, într-un fel, recâștigase tot ce pierduse prin moartea părinților, Mahomed era nemulțumit. În centrul religios al cetății se afla o bucată mare de granit negru numită Kaaba, despre care în unele tradiții se spune că ar fi căzut pe Pământ din sistemul stelar Sirius. În epoca respectivă, Arabia era populată de triburi șamanice, fiecare venerându-și propriile divinități și spirite. În mijlocul ei, alături de Kaaba, se afla un cort sacru, în care erau adăpostiți sute de idoli. Mecca era de asemenea înjosită de vânzarea apei sfinte, luate dintr-un izvor pe care Ismael îl făcuse să țâșnească din nisip. Pentru Mahomed, toate acestea denotau lipsă de disciplină și de strictețe; vedea în jurul lui oameni preocupați numai de câștigurile materiale, de jocurile de noroc, de băutură și de călărie.
Ducându-și caravanele de cămile în locuri precum Siria și Egipt, auzise relatări despre iudaism și despre Isus Cristos. Episodul alungării zarafilor din Templu i-a dat oare idei? În orice caz, Mahomed s-a convins că Arabia are nevoie de un profet, de cineva ca Isus, care să elibereze oamenii de superstiții și de corupție morală, unindu-i în vederea unui țel cosmic unic.
Într-o zi, Mahomed ședea printre dealurile din jurul orașului Mecca, cugetând mâhnit la posibilitățile de realizare a acestui deziderat, când în față i-a apărut un înger, care i-a spus: „Eu sunt arhanghelul Gavriil.“ Apoi i-a arătat o tăbliță din aur și i-a cerut s-o citească. Mahomed a protestat, replicând că este analfabet, dar la insistențele îngerului, a constatat că putea citi. Așa au început dialogurile care vor constitui ulterior miezul Coranului. Mai târziu, Mahomed s-a întors în oraș și a început să predice despre cele învățate de la Gavriil, vorbind cu sinceritate și cu o forță irezistibilă.
Iată în ce termeni direcți își rezuma el crezul:
Învățăturile mele sunt simple.
Allah este unicul Dumnezeu.
Mahomed este profetul lui.
Renunță la idolatrie.
Nu fura.
Nu minți.
Nu ponegri.
Și nu te îmbăta niciodată.
Dacă urmezi învățăturile mele, urmezi islamul.
Când a fost provocat să facă o minune pentru a dovedi că propovăduirea sa este de inspirație divină, a refuzat, spunând că Allah a ridicat cerurile fără a recurge la pilaștri, a făcut Pământul, râurile, smochinul, curmalul și măslinul și că aceste lucruri sunt în sine minuni suficiente.
Putem auzi în acest materialism extatic primele șoapte ale epocii moderne.
În cursul conversațiilor angelice, Gavriil i-a cerut lui Mahomed să aleagă o băutură înviorătoare, iar el s-a hotărât asupra laptelui, pe care ocultiștii îl numesc „sucul Lunii“. Astfel, în islam alcoolul avea să fie interzis.
Din punct de vedere ezoteric, semnificativ este faptul că îngerul care i-a dictat Coranul a fost Gavriil, în mod tradițional arhanghelul Lunii. Allah este numele musulman al lui Iehova, marele zeu al Lunii și al gândirii. Astfel, Gavriil vestește capacitatea gândirii de a ține în frâu patimile umane și de a potoli fantezia, iar zeul ei este marea divinitate a lui „să nu faci“, reprezentată în iconografia musulmană prin intermediul semilunii.
Gândirea este un proces letal, care secătuiește energiile dătătoare de viață. În Evul Mediu — epoca islamului – era necesară reprimarea impulsurilor sexuale dacă se dorea creșterea capacității de gândire. Iar pentru a sugruma mlădițele fanteziei gnostice, liderii religioși și-au impus autoritatea asupra populației.
Din perspectiva istoriei occidentale convenționale, în perioada de mijloc a Evului Mediu, Europa era ținta atacurilor din partea barbarilor musulmani. Din punctul de vedere al istoriei ezoterice, adevărul este mai degrabă imaginea în oglindă a acestei percepții. Impulsurile activate în această perioadă, cele care aveau să se intensifice și să transforme Europa și de fapt întreaga omenire, au venit dinspre islam.
Propovăduirea lui Mahomed în piața orașului Mecca a determinat un complot menit să-l ucidă. Pentru a-și putea organiza susținătorii, Mahomed a fugit, împreună cu discipolul său, Abu Bakr, la Medina. În anul 629, s-a întors la Mecca și în următorii patru ani, până la moartea sa, a obținut controlul asupra întregului teritoriu al Arabiei. Când Abu Bakr i-a succedat, cu titlul de „calif”, voința de noi cuceriri a continuat să se manifeste cu o rapiditate uimitoare.
Una dintre condițiile necesare pentru ca o religie să aibă succes este aceea de a lucra în lume — altfel spus, de a aduce beneficii materiale. Combinația dintre monoteismul radical al lui Mahomed și metodologia științifică aristoteliană, care marcase deja gândirea arabă, avea să se propage rapid în întreaga lume, din Spania până la frontierele Chinei.
Absorbând noile idei și totodată răspândindu-le, arabii au intrat în contact cu zoroastrismul, budismul, hinduismul și știința chineză, inclusiv cu modul de fabricare a hârtiei. Astfel, au înregistrat progrese deosebite în astronomie, medicină, fizică și matematică, înlocuind dificilele cifre romane cu sistemul pe care îl folosim și în prezent.
Conform propriilor sale precepte, sufismul are rădăcini străvechi, chiar primordiale. Unele tradiții îi stabilesc originile în Confreria Saramong — sau Frăția Albinei — fondată în Caucaz în timpul primei migrații post-Atlantida. Mai târziu a fost influențată, fără îndoială, de gnosticism și neoplatonism.
Dacă în perioada sa de vârf a existat în islam o tendință spre dogmatism și paternalism, sufismul a constituit un impuls contrar, o fascinație pentru diversele manipulări uneori perverse și paradoxale ale spiritului. Islamul ezoteric îndemna individul să se lase pradă laturii feminine, afective, a vieții spirituale, care și-a găsit exprimarea în poezia sufită.
O altă problemă importantă în sufism este aceea referitoare la „eu“. Conform principiilor sale, ceea ce noi considerăm în general a fi șinele nostru este de fapt o entitate ce funcționează independent de noi, constituită în principal din temeri, atașamente false, prejudecăți, antipatii, invidii, obiceiuri, preocupări și compulsii. Practicile sufite presupun în mare parte distrugerea acestui eu fals, a acestei voințe nereale.
„Dumnezeu îi este omului mai aproape decât vena lui jugulară“, susține un verset din Coran (50: 16), însă distrași fiind de eul nostru fals, nu conștientizăm acest lucru.
Marele reprezentant al sufismului Ibn Arabi susținea că un învățător sufit este cel ce dezvăluie eul sinelui.
Practicile recomandate de un astfel de învățător sufit cuprind exerciții de respirație și folosesc muzica pentru atingerea unor stări alterate de conștiință. Discipolii sufismului deprind și procesul uneori dureros de „trezire“, de conștientizare a curentului cosmic, mistic, ce străbate ființa umană, devenind astfel mai vii.
Fiindcă se deschid în totalitate în fața acestui curent mistic, sufiții pot fi aprigi, impredictibili și derutanți. Vom vedea în continuare că sufismul a exercitat o influență amplă, și totuși în mare măsură nerecunoscută, asupra culturii occidentale.
Cumnatul lui Mahomed, Ali, era pentru el ceea ce fusese Ioan pentru Isus Cristos, primind la rândul lui și transmițând mai departe învățăturile secrete. Sufiții se supuneau legii islamice, dar o considerau a fi doar stratul exterior al principiilor ezoterice.
Împreună cu fiica lui Mahomed, Fatima, Ali a pus bazele așa-numitului Imperiu Fatimid, ce cuprindea o regiune întinsă din Africa de Nord, inclusiv Cairo; aici cei doi au fondat o școală a filozofiei ezoterice: Casa înțelepciunii. În cadrul ei existau șapte grade inițiatice. Candidații dobândeau cunoștințe atemporale și puteri secrete. Sir John Woodruffe, traducător din secolul al XIX-lea al unor texte tantrice, a adus totodată la lumină o tradiție sufită cu o imagine similară a fiziologiei oculte. Conform acesteia, centrii de putere ai ființei umane au nume interesante, precum Inima de Cedru sau Inima de Crin.
Unul dintre inițiații Casei înțelepciunii a fost Hassan-I Sabbah, celebrul Bătrân din munți. El a fondat o mică sectă care, în anul 1090, a cucerit castelul Alamut din munții aflați la sud de marea Caspică, în actualul Iran. Din această fortăreață montană, Hassan își trimitea „agenții secreți“ în lumea întreagă pentru a-i îndeplini ordinele, exercitând astfel un control de maestru păpușar asupra conducătorilor din regiuni îndepărtate. Acești Hasishim — asasini — ai lui se infiltrau la curțile și în armatele străine. Toți cei care nutreau măcar gândul de nu i se supune erau găsiți, a doua zi dimineață, morți.
Imaginea occidentalilor cu privire la Hassan este deformată, fără îndoială, de un fragment din relatările de călătorie ale lui Marco Polo. Acesta afirma că Bătrânul din munți le dădea tinerilor săi adepți anumite droguri care îi adormeau vreme de trei zile. Când se trezeau, constatau că se află într-o grădină minunată, despre care li se spunea că este paradisul. În jurul lor se aflau fete frumoase, care cântau și le satisfăceau toate dorințele. După alte trei zile, tinerii erau din nou adormiți, iar la trezire erau aduși în fața lui Hassan, convinși că Bătrânul avea puterea de a-i trimite oricând înapoi în paradis. Astfel, când Hassan voia ca o persoană anume să fie ucisă, asasinii săi îi îndeplineau imediat dorința, știind cu siguranță că paradisul le va fi răsplata.
În realitate, Hassan interzicea cu tărie toate narcoticele și băuturile alcoolice, executându-și chiar un fiu pe care îl prinsese beat. De asemenea, interzicea muzica. Printre ai săi, avea deopotrivă renumele unui sfânt și alchimist, capabil să controleze evenimentele din lumea întreagă prin mijloace supranaturale, deși după ce și-a stabilit cartierul general la Alamut, nu și-a mai părăsit camera decât de două ori. În secolul XX, arhetipul omului ce pare nebun, dar controlează în realitate întreaga lume din celula sa, a fost ilustrat de personajul dr. Mabuse în filmele profund ezoterice ale lui Fritz Lang.
Harun al Rașid a fost un alt reprezentant extraordinar al epocii. Devenit calif după ce abia împlinise douăzeci de ani, a transformat în scurt timp Bagdadul în cel mai frumos oraș al lumii, construind un palat de o splendoare nemaiîntâlnită, deservit de sute de curteni și sclavi, plus un harem. Era un loc al materialismului strălucitor, în care omul putea experimenta toate plăcerile cunoscute în lume, plictisindu-se de ele și jinduind la ceva nou.
Potentatul oriental cu turban din imaginația noastră și totodată califul din cele O mie și una de nopți, el i-a atras la curtea sa pe toți marii scriitori, artiști, gânditori și savanți ai epocii sale. Se spunea că, la fel ca în 0 mie și una de nopți, părăsea uneori, strecurându-se pe o ușă secretă, palatul, deghizat, pentru a trage cu urechea și a afla ce gândesc cu adevărat supușii săi.
Într-una dintre cele mai frumoase povești, un pescar de pe marea Roșie găsește în plasele scoase din apă o oală mare de fier. Când o ridică la bord, vede că este decorată cu triunghiurile suprapuse ale Peceții lui Solomon. Curios din fire, pescarul deschide oala și, în clipa aceea, un soi de fum negru se ridică din ea și acoperă cerul, astfel că în jur nu se mai vede nimic, decât întuneric. Apoi fumul se condensează, luând forma monstruoasă a unui djinn care îi spune pescarului că a fost închis în oală de Solomon și adaugă că, după două sute de ani, a jurat să-i îmbogățească pe cel ce avea să-i redea libertatea; după cinci sute de ani, și-a făgăduit sieși că-i va da eliberatorului său putere, iar după o mie de ani, a făcut legământ că-l va ucide pe cel care-i va elibera. Așa că îi cere omului să se pregătească de moarte. Pescarul însă răspunde că nu crede că djinnul a fost cu adevărat închis în oală, iar acesta, pentru a-i dovedi, se transformă din nou în fum și, răsucindu-se cu o mișcare lentă, intră înapoi, moment în care, desigur, pescarul pune capacul la loc.
Povestea, ce pare doar o istorioară naivă pentru copii, este considerată de ocultişti ca fiind plină de semnificații ezoterice. Termenul „djinn“ înseamnă „a se ascunde“, iar populațiile arabe cultivau cu asiduitate o metodologie teoretică și practică de abordare a acestor entități despre care se spunea că sălășluiesc în case părăsite, în fântâni și sub poduri. De asemenea, bine cunoscută era și practica de a închide spirite și demoni în amulete, inele și pietre, cu ajutorul unor sigilii magice precum Pecetea lui Solomon. În Evul Mediu, aceste tradiții, în mare parte de origine arabă și referitoare îndeosebi la conferirea de puteri deosebite talismanelor, prin mijloace astrologice, aveau să fie reunite în numeroase tratate celebre de magie neagră. Cel mai important dintre ele, intitulat Picatrix, avea să-și pună amprenta asupra multora dintre personalitățile influente ale acestei istorii, precum Trithemius, Ficino sau Elias Ashmole.
Rumi a devenit cel mai de seamă poet sufit de la curtea lui Harun al Rașid. Chiar și în copilărie, era o prezență deconcertantă. La vârsta de șase ani a început să postească și să aibă totodată viziuni. Se spune că într-o zi se juca împreună cu un grup de copii care alergau după o pisică, de pe un acoperiș pe altul. Rumi a protestat, spunând că oamenii ar trebui să fie mai ambițioși decât animalele, după care a dispărut. Când ceilalți copii au început să țipe, speriați, a reapărut brusc în spatele lor; avea o privire stranie și a declarat că spirite cu mantii verzi îl duseseră în alte lumi. Mantiile verzi ar fi putut fi umbra Celui Verde, El Khidir, o ființă capabilă să se materializeze și să se dematerializeze după bunul ei plac. Sufiții susțin că Cel Verde vine în ajutorul persoanelor care au o misiune specială.
La vârsta de treizeci și șapte de ani, devenit profesor universitar, Rumi era adorat de studenți. Într-o zi călărea pe calul său, urmat de învățăcei, când a fost oprit de un derviș. Shamsi Tabriz era cunoscut pentru faptul că îi insulta pe șeici și pe clerici, fiindcă nu se lăsa îndrumat decât de Dumnezeu, fapt care îl făcea să fie o prezență imprevizibilă și uneori copleșitoare, chiar zguduitoare.
Cei doi s-au îmbrățișat și au plecat împreună să locuiască într-o chilie, unde au meditat vreme de trei luni. Fiecare a văzut în ochii celuilalt ceea ce căuta. Dar studenții lui Rumi au devenit atât de invidioși, încât într-o zi l-au pândit pe Shamsi și l-au înjunghiat mortal.
Distrus, Rumi a plâns și a slăbit. Era de neconsolat. Apoi, într-o zi, în vreme ce mergea pe stradă, a trecut prin fața atelierului unui aurar și a auzit bătaia ritmică a ciocanului pe metal. A început și el să repete numele lui Allah și, brusc, a început să se rotească, pradă extazului. Așa a apărut ordinul sufit al dervișilor, sau Mellevi.
Splendida civilizație arabă constituia deopotrivă un motiv de fascinație și de groază pentru Europa medievală. Călătorii se întorceau din Arabia povestind despre viața la curte, despre sute de lei ținuți în lesă, despre un lac de mercur pe care plutea un pat din piele umflat cu aer și fixat cu benzi de mătase de patru coloane de argint aflate în colțuri. Cel mai des se vorbea despre o miraculoasă grădină mecanică din metale prețioase, cu păsări de asemenea mecanice, care zburau și cântau. În mijlocul ei se înălța un copac de aur cu fructe din pietre prețioase uluitor de mari, ce reprezentau planetele.
Pentru mulți, aceste minuni păreau a avea un caracter necromantic; ele existau undeva la granița dintre magie și știință. O explicație parțială, cel puțin, poate fi regăsită într-o descoperire făcută la Bagdad în 1936. În timp ce excava sistemul de canalizare al unui palat, arheologul german Wilhem Koenig a descoperit un obiect pe care l-a identificat cu o baterie electrică primitivă și care data cel puțin din perioada Evului Mediu. Când o colegă a sa a confecționat o replică a obiectului, a constatat că bateria putea genera un curent electric cu ajutorul căruia a acoperit cu aur o figurină din argint în mai puțin de o jumătate de oră.
În anul 802, Harun al Rașid i-a trimis împăratului Carol cel Mare în dar mătăsuri, candelabre din alamă, parfumuri și piese de șah din fildeș, un elefant și un ceas cu apă, care marca orele prin căderea unor bile de bronz într-un bol și prin ieșirea unor mici cavaleri mecanici pe niște ușițe. Era un dar menit să-i demonstreze împăratului superioritatea științelor arabe și puterea imperiului arab.
Dacă nu ar fi existat trei generații de regi franci, se prea poate ca islamul să fi șters creștinismul de pe fața Pământului.
Născut în anul 742, Carol cel Mare a moștenit sulița lui Longinus, cea cu care fusese străpunsă coasta lui Isus pe cruce. Carol ținea sulița lângă el zi și noapte, convins că aceasta îi conferea capacitatea de a prevedea viitorul și de a-și făuri propriul destin, în primul deceniu al secolului al IX-lea, el a înregistrat numeroase victorii împotriva musulmanilor. Cu ajutorul săbiei sale sfinte, Joyeuse, i-a împiedicat să invadeze partea de nord a Spaniei și a protejat totodată drumul urmat de pelerini spre Santiago de Compostela.
Carol cel Mare avea o înfățișare impunătoare. Înalt de mai bine de doi metri, cu ochi albaștri, scânteietori, era un om cu obiceiuri simple, modeste, care a izbutit să-și afirme însă voința asupra istoriei lumii. Pe lângă faptul că ideea sa privind o Europă fortificată a menținut sentimentul identității creștine în fața năvălirilor islamice, împăratul a încercat să-și protejeze supușii de tirania și corupția aristocrației.
Din scrierile unuia dintre marii magi ai Renașterii, Trithemius, abate de Sondheim, aflăm strania poveste a Sfântului Vehm, sau Tribunalul Secret al Judecătorilor Liberi, înființat de Carol cel Mare în anul 770 și care se baza pe semne și cifruri secrete, menite să-i țină departe pe neinițiați. Numiți uneori și Soldații Secreți ai Luminii, acești oameni mascați țintuiau o somație pe porțile de intrare în castelul vreunui nobil ce se credea mai presus de lege. Unii dintre cei vizați ignorau somația și încercau să se protejeze cu ajutorul gărzilor de corp, dar în mod inevitabil sfârșeau uciși de pumnalul caracteristic, în formă de cruce, al Sfântului Vehm.
Cel care alegea să se supună somației se prezenta noaptea, singur, la locul desemnat, de obicei o răspântie izolată. Oameni mascați își făceau apariția și îi puneau o glugă pe cap, după care îl duceau la un interogatoriu. La miezul nopții, gluga îi era scoasă și nobilul constata, probabil, că se află într-o vastă criptă, în fața Judecătorilor Liberi, mascați și înveșmântați în negru. Apoi îi era citită sentința.
Această organizație secretă nu avea la bază în mod vădit o filozofie ezoterică sau ocultă, dar tema criptei face trimitere la legendele conform cărora Carol cel Mare ar fi fost inițiat într-o incintă subterană.
Enchiridion al papei Leon era o carte de formule magice, printre care și unele ce protejau de otravă, foc, furtuni și animale sălbatice. Volumul a apărut în cadrul istoriei ezoterice la începutul secolului al XVI-lea, dar se spune că ar fi fost purtat cu sine mereu de Carol cel Mare, care îl ținea asupra sa într-un săculeț din piele. O notă de autenticitate a acestei povești rezidă în faptul că primul capitol al Evangheliei după Sfântul Ioan a fost inclus în Enchiridion, ca fiind cea mai puternică formulă magică din cuprinsul său. Versetele respective sunt folosite și astăzi de unii reprezentanți ai ezoterismului.
Dovezi mai solide ale gândirii de tip inițiatic a lui Carol cel Mare pot fi văzute la capela din Aachen (Aix-la-Chapelle). Adăugată la palatul lui Carol cel Mare, era cea mai mare construcție de la nord de Alpi. Forma sa octogonală străjuiește zidurile menite să înconjoare Noul Ierusalim, în conformitate cu numerologia ezoterică a Apocalipsei Sfântului Ioan. Intrarea se face pe Poarta Lupului, numită astfel după lupul legendar care a smuls, prin șiretlic, capela din posesia diavolului. Privirile vizitatorului se înalță spre galeria de la primul nivel, unde se află impunătorul tron al sfântului împărat roman, construit din lespezi simple de marmură albă. În centrul capelei, un sicriu din aur masiv conține osemintele lui Carol cel Mare. Deasupra lui, „Cununa Luminilor“, un uriaș candelabru circular pare a fi chakra coroană, aprinsă.
Una dintre realizările lui Carol cel Mare este aceea de a-i fi reunit pe marii cărturari ai creștinismului, în încercarea de a rivaliza cu cei de la curtea lui Harun al Rașid. Poate cel mai de seamă dintre aceștia a fost Alcuin din York.
Conexiunea engleză este semnificativă în cadrul istoriei secrete. Spiritul regelui Arthur este viu în povestea lui Carol cel Mare. Suveranul este apărătorul credinței, cel care îi ține pe păgâni departe cu ajutorul unei arme ce-i conferă invincibilitate și al unui cerc de cavaleri credincioși — sau paladini, în cazul lui Carol cel Mare.
Am văzut că regele Arthur a trăit de fapt în Epoca Fierului, fiind un adept al zeului Soare într-o epocă a întunericului. Legendele Graalului, incluse în canonul religios în vremea lui Carol cel Mare, au la bază evenimente istorice.
Am putea presupune că povestea lui Parsifal este o alegorie, dar conform istoriei secrete, el a fost un om în carne și oase, o reîncarnare a lui Mani, cel care a fondat, în secolul al lll-lea, maniheismul. Deși nu știa acest lucru, era nepotul unuia dintre paladinii lui Carol cel Mare, Wilhelm de Orania, care a luptat împotriva sarazinilor la Carcassonne, în anul 783. Musulmanii au fost înfrânți atât de categoric, încât s-au retras din Franța în Spania.
Crescut pentru a deveni pădurar, Parsifal trăia împreună cu mama lui în adâncul codrilor, departe de strălucirea vieții de la curte și de pericolele cavalerismului. Nu știa cine îi e tată sau unchi. Nu avea să devină niciodată un cavaler precum Roland, celebru în vremea sa, ale cărui fapte de vitejie erau renumite și celebrate în înscrisurile oficiale; dar faptele sale „locale“, bătăliile sale personale, aveau să schimbe cursul istoriei.
Într-o zi, Parsifal se juca singur în pădure, când un grup de cavaleri trecu pe lângă el. Episodul este descris de Chrétien de Troyes într-un fragment ce aprinde imaginația cititorului:
Frunzele înmugureau în copaci, stânjeneii înfloreau, iar păsările cerului cântau când fiul văduvei a intrat în pădurea sălbatică și pustie. Tocmai își exersa îndemânarea la aruncarea suliței, când auzi un zăngănit și un tropotit. Apoi, deodată, zări cinci cavaleri ieșind dintre copaci, înveșmântați în armuri, cu coifurile strălucind în soare. Aurul, argintul, albul și albastrul fireturilor dănțuiau în fața ochilor săi. Niciodată nu mai văzuse el așa ceva și crezu că i se arată o viziune a îngerilor.
Imaginația lui Parsifal fusese și ea aprinsă. Tânărul și-a părăsit mama, frângându-i inima, și a plecat în căutarea aventurii.
În ciuda idealurilor sale, Parsifal a fost un cavaler ridicol, misiunile sale fiind adesea marcate de neînțelegeri și accidente. Călătoria lui a fost una a singurătății și eșecului.
Apoi într-o zi, pe înserat, călărea pe lângă un râu și i-a întrebat pe doi pescari dacă știu cumva unde ar putea găsi adăpost. Oamenii l-au îndrumat spre un măreț castel, așezat pe culmea unui deal. Acela s-a dovedit a fi castelul Regelui Pescar, Anfortas, care fusese rănit și sângera din coapsă. Un rege malefic, Klingsor, pusese la cale pentru Anfortas o capcană ce implica și un soi de ispită sexuală, reușind astfel să-l rănească.
În vreme ce Parsifal stătea la masă, și-a făcut apariția o splendidă procesiune în care pajii purtau o spadă însângerată și un bol strălucitor. După cină, Parsifal s-a cufundat într-un somn adânc. În unele versiuni ale legendei, el a trecut și printr-o serie de încercări. A fost amenințat de fiare sălbatice — lei — și ispitit de un demon frumos. De asemenea, a fost nevoit să traverseze Puntea Primejdioasă, o sabie uriașă așezată deasupra șanțului de apărare al castelului. Așa cum vom vedea, toate aceste variațiuni pot fi armonizate la un moment dat.
Când s-a trezit, Parsifal a constatat că se afla singur în castel. A ieșit călare și a văzut că ogoarele se uscaseră și țara întreagă devenise un părăginiș.
Mai târziu, a fost acceptat la curte și și-a primit pintenii de cavaler. Într-o zi însă, o baborniță urâtă, Doamna Dezgustătoare, l-a oprit în drum și i-a explicat că țara suferea fiindcă, atunci când i se oferise o viziune a Graalului, el nu a pus întrebarea care l-ar fi tămăduit pe Regele Pescar și ar fi schimbat soarta regatului.
La a doua sa vizită la Castelul Graalului, Parsifal l-a întrebat pe Anfortas ce anume l-a tulburat, iar el a izbutit în căutarea Graalului, acolo unde toți ceilalți cavaleri dăduseră greș. Sir Lancelot, de pildă, eșuase din cauza iubirii sale pentru Guinevere, fiindcă nu avusese inima curată.
În punctul culminant al căutării sale, Parsifal vede mai întâi sulița lui Longinus – un memento al conexiunii cu Carol cel Mare — și apoi i se arată Graalul însuși.
Ce să înțelegem din această legendă? Elementul vizionar trebuie perceput în mod cert ca o relatare a unei ceremonii de inițiere. Viziunile și încercările lui Parsifal au avut loc în timp ce el se afla într-o transă profundă.
Dar, firește, faptul că evenimentele sunt alegorice sau simbolice nu înseamnă că nu trebuie considerate deopotrivă reale în mod literal.
Și atunci, ce anume este Graalul?
Am văzut că, în versiunea germană a legendei, Graalul este o piatră. Și în versiunea de față, Graalul pare a avea proprietățile pietrei filozofale a alchimiștilor: strălucește, se regenerează, redă tinerețea trupului fizic și, pentru a-l cita pe von Eschenbach, „oferă atât de mult din dulceața și încântarea lumii, încât pare ca împărăția cerurilor“.
Desigur, dacă această piatră care a căzut din fruntea lui Lucifer a fost modelată în forma unui bol, înseamnă că era o piatră asupra căreia se lucrase.
Pentru a înțelege ce este Graalul cu adevărat, trebuie să ne amintim care este funcția lui, să ascultăm cu atenție ce anume ne spune această poveste bine cunoscută. Este un potir, un vas menit să găzduiască fluidele corporale. Mai exact spus, menit să primească sângele lui Cristos, scurs din trupul lui pe cruce și apoi mai târziu, simbolic, la Cina cea de Taină.
Am văzut deja că sângele este elementul distinctiv al conștiinței animalice, iar în fiziologia ocultă, partea animalică a ființei umane este găzduită sau purtată, ca într-un potir, de componenta sa vegetală.
Prin urmare, secretul Sfântului Graal nu este faptul că ar reprezenta o linie genetică, o stirpe. Această idee, așa cum am sugerat deja, contravine doctrinei ezoterice a reîncarnării. El amintește mai degrabă de rolul părții vegetale a firii umane ca receptacul viu al spiritului sau al conștiinței. Căutarea Graalului este o căutare a unui receptacul purificat, potrivit pentru a purta o formă superioară a spiritului, iar încercările din cursul căutării implică anumite tehnici ezoterice de purificare a trupului vegetal. Rudolf Steiner, poate cel mai important mistic al secolului XX, spunea că orice efort ezoteric serios începe cu acțiunea asupra componentei eterice, adică asupra trupului vegetal.
Din cauza Căderii a devenit eul animal atât de putred, iar noi suntem prinși în plasa sinelui nostru sexual. Eul animal este de fapt atât de viciat, încât stricăciunea a pătruns deopotrivă în trupurile vegetal și material, astfel că purificarea lor nu ne mai stă în puteri. Avem nevoie de aceea de un ajutor supranatural, iar tehnicile ezoterice sunt menite să ne furnizeze acest ajutor.
Dacă dimensiunea vegetală a omenirii este purificată, omul va deveni, în mod firesc, mai asemănător cu plantele. Sfinții pot trăi în unele cazuri aproape numai cu lumina Soarelui, aidoma plantelor. Therese Neumann, mistic german și autoare a unor miracole, a trăit aproape patruzeci de ani mâncând zilnic numai anafură.
Dar dacă tehnicile de transformare a trupului vegetal au existat din cele mai vechi timpuri, ce anume era nou și deosebit în cele implicate în inițierea graalică?
În cea de-a doua întâlnire a sa cu Regele Pescar, Parsifal pune întrebarea „Ce te tulbură, frate?“. Aceasta demonstrează o combinație de compasiune altruistă și, mai important, spirit cercetător, ceva nou în secolul al VIII-lea. Iată deci debutul unui nou impuls spre libertatea de gândire care a marcat începutul sfârșitului pentru epoca de autoritate a Bisericii.
Când Parsifal are o viziune a Sfântului Graal, vede de fapt trupul vegetal, sau sufletul, care a fost atât de puternic transformat de sentimentele morale și de curiozitatea intelectuală, încât a devenit demn să poarte o formă superioară a spiritului, adică Duhul lui Isus Cristos.
Dimensiunile istorice ale legendei sunt redate de modul în care rana lui Anfortas determină pustiirea țării. Credința intimă a inițiaților afectează destinul popoarelor.
Forma exterioară a legendei este de asemenea semnificativă. Episodul în care Parsifal găsește Graalul este redat în termenii unei viziuni imaginative. În templele și în școlile misterelor din epocile anterioare, erau sculptate statui minunate, zeii fiind rugați să coboare și să sălășluiască în ele.
În Evul Mediu, marii inițiați aveau să inspire splendide reprezentări imaginative, menite în mod similar să fie însuflețite de zeii ce vor rezida în ele.
La moartea lui Carol cel Mare, în anul 814, imperiul clădit de el s-a destrămat rapid, dar ceea ce a supraviețuit până astăzi este ideea vie a unei Europe unite. La fel ca regele Arthur, Carol cel Mare nu a murit cu adevărat, ci așteaptă să revină, la vremuri de nevoie.
Puterile și avuțiile Bisericii au sporit. Ea se dorea a fi unica păstrătoare a cheilor Împărăției. Cea care susținuse anterior existența unei singure vieți, interzicând învățăturile despre încarnare, și care afirmase existența unui Dumnezeu unic, suprimând cunoașterea privitoare la rădăcinile sale astronomice, Biserica sublinia acum unitatea componentelor neîntrupate ale ființei umane.
În anul 869, la al optulea conciliu ecumenic, Biserica a închis efectiv porțile lumii spirituale, abolind străvechea distincție dintre dimensiunea vegetală a sufletului și cea animală a spiritului. Sufletul și spiritul au fost declarate ca fiind unul și același lucru, iar rezultatul pe termen lung al acestei măsuri a fost acela că lumea spiritelor, anterior atinsă în timpul slujbei religioase, a ajuns să fie considerată doar o abstracțiune seacă.
Experiența lumilor spirituale a fost înlocuită de dogma menită să fie acceptată ca autoritate supremă.
Între timp, influența islamică vitală, deopotrivă intelectuală și spirituală, a continuat să se manifeste în Europa în cadrul unor centre precum Toledo sau Sicilia. Studiul matematicii, al geometriei și al științelor naturale, inspirat și de traducerea în arabă a operelor lui Aristotel, dar și astronomia și astrologia s-au răspândit spre nord, culminând cu fondarea primelor universități din Europa, după modelul islamic, și cu arabescurile arhitecturii gotice, influențate de complexele forme vegetale ale moscheilor.
Pe portalul nordic al catedralei din Chartres, dedicată în anul 1028, este înfățișat Melhisedec purtând Graalul. Influența astrologiei, pe care islamul o aducea înapoi în Europa după ce, cu sute de ani înainte, fusese alungată de autoritățile de la Roma, poate fi observată în simbolismul portalului vestic: peștele constelației cu același nume și cei doi cavaleri templieri ai Gemenilor. Pe fronton se regăsește de asemenea un strălucit exemplu al unei vesica piscis — al treilea ochi care percepe lumea spirituală întrepătrunsă cu cea materială.
Catedrala din Chartres constituie o fuziune în piatră a misticismului islamic, a anticei spiritualități celte și a creștinismului neoplatonic. Amplasată pe culmea unei coline străbătute de o rețea de străvechi tuneluri și grote, se spune că ar fi fost construită pe locul unui sit dedicat Pământului-Mamă. În criptă este expusă și astăzi o madonă neagră, amintind despre „înrudirea“ dintre Isis, mama zeului Soare, și Maria, mama lui Isus Cristos.
În pardoseala navei centrale este incrustat cel mai cunoscut labirint din Europa. Construit în anul 1200, are circa doisprezece metri în diametru. Înainte de a fi desprinsă pentru a fi topită și folosită la fabricarea tunurilor, în timpul Revoluției Franceze, în centrul său se afla o placă pe care erau reprezentați Tezeu, Ariadna și Minotaurul.
Desigur că labirinturile sunt artefacte antice, păgâne, ale căror urme pot fi văzute astăzi nu doar la Knossos, ci și în Hawara, Egipt, și în multe locuri în aer liber în Irlanda, Anglia și în peninsula Scandinavă, săpate în rocă. Numeroase alte biserici creștine aveau labirinturi înainte de secolul al XVIII-lea, când au fost distruse din cauza implicațiilor lor păgâne.
Unul dintre tumulii de la Newgrange, în Irlanda, era încă numit de localnici, în anii cincizeci, „castelul spiralei“, datorită spiralei gravate lângă intrare. Sintagma „regele nostru a dispărut în castelul spiralei“ era modalitatea idiomatică de a spune că suveranul murise.
Aceasta este cheia simbolismului secret al labirintului și al catedralei din Chartres. Dacă intrați în labirint și-i străbateți, veți constata că urmați o mișcare în spirală, întâi spre stânga și înapoi la dreapta, pe măsură ce înaintați spre centru. Pelerinii care îl parcurg sunt antrenați într-un dans similar cu cel al lui Isus, descris în Faptele Sfântului Ioan. Scopul, în orice activitate inițiatică, este acela de a accede la o stare de conștiință alterată, în care spiritul urcă spre lumile spirituale, făcând astfel călătoria de după moarte încă din timpul vieții.
Ariadna, care intervine pentru a-l salva pe Tezeu, este – privită în contextul catedralei din Chartres — Maria care a dat naștere zeului Soare și prin a cărei mijlocire putem da și noi naștere eului nostru superior.
Labirintul de la Chartres poate fi considerat, prin urmare, un fel de mandală, de ajutor în meditație și pentru atingerea unei stări alterate de conștiință. În geometria sacră a catedralei, labirintul este reflectat de o altă mandală: marea rozasă.
Vitraliile caracteristice Evului Mediu au apărut pentru prima dată în Iran/Irak, în secolul al XI-lea. Extraordinara sticlă luminiscență de la Chartres a fost fabricată de alchimiștii medievali care aflaseră secretele arabilor și ale căror tehnici nu mai pot fi reproduse astăzi. Schwaller de Lubicz, marele egiptolog, îi explica biografului său, André van den Broeck, că strălucitoarele nuanțe de roșu și albastru ale vitraliilor de la Chartres nu aveau la bază pigmenți chimici, ci o separare a spiritului volatil al metalelor pe care el le testase cu celebrul alchimist Fulcanelli și pe care le găsise și în fragmentele de sticlă descoperite în Egipt.
Rozasa, pe a cărei circumferință exterioară sunt înfățișate semnele zodiacului, reprezintă chakra activată, așa cum trebuie să fie când ajungem în centrul labirintului vieții, dansând în sfârșit pe muzica sferelor. Nu degeaba a fost catedrala din Chartres descrisă ca un creuzet alchimic pentru transformarea omenirii.
Islamul își croia calea în țesătura lumii, atât la nivel ezoteric, cât și exoteric. Apoi, în anul 1076, musulmanii turci au preluat controlul asupra Ierusalimului.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
