Rajneesh (Oșho) – Aforismele lui Iisus: Suferința, Viața și Conștiința
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
GRĂBEŞTE-TE ÎNCET
Cel de-al paisprezecelea aforism sună astfel:
Iisus a spus:
„Binecuvântat este cel care a suferit, căci el a descoperit viața.
Iisus a spus:
„Priviți-l pe cel viu atât timp cât trăiți: nu așteptați să muriți ca să-l căutați, căci atunci nu îl veți găsi”.
Ei au văzut un samaritean ducând un miel în drum spre Iudeea. Iisus le-a spus discipolilor săi:
„De ce duce cu el acest om un miel?”
Discipolii i-au răspuns: „Ca să-l ucidă și să-l mănânce”.
El le-a spus: „Atât timp cât este viu, nu îl va mânca, ci doar după ce îl va ucide, iar mielul va deveni un cadavru”.
Discipolii: „Altminteri, nu ar putea să-l mănânce”.
El le-a spus: „Și voi ar trebui să vă căutați un loc de odihnă, dacă nu doriți să deveniți niște cadavre și să fiți mâncați”.
Iisus a spus: „Doi se vor odihni pe pat. Unul va muri; altul va trăi”.
Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au întrebat de ce există atâta suferință în viață. Dacă Dumnezeu este tatăl nostru, al tuturor, de ce există atâta suferință în viață?
Dacă Dumnezeu este iubire și compasiune de ce suferă atât de mult în existență? Până acum, nimeni nu a reușit să dea un răspuns satisfăcător la această întrebare. Dacă veți înțelege însă aceste cuvinte ale lui Iisus, veți înțelege și răspunsul la ea. Omul suferă pentru că nu există altă cale de a se maturiza, de a crește. Suferința este singura sa șansă de a deveni mai conștient. Iar conștiința reprezintă cheia mântuirii.
Studiați-vă propria viață: ori de câte ori vă simțiți confortabil, fără probleme, ori de câte ori sunteți fericiți, luciditatea voastră dispare. Continuați să trăiți într-un fel de somn, de hipnoză, ca și cum ați fi somnambuli. Faceți tot felul de lucruri, dar parcă v-ați afla într-o transă. În absența suferinței, religia dispare din viața omului. El nu se mai duce la templu, căci acesta își pierde orice semnificație pentru el. Nu se mai roagă la Dumnezeu. De ce am face-o?
Ori de câte ori suferă, omul se grăbește să ajungă la templu. El își îndreaptă ochii către Dumnezeu, iar palmele i se unesc în mod natural în rugăciune. Există ceva ascuns în interiorul suferinței care îi face pe oameni mai conștienți de ei înșiși și de scopul lor în această viață. Orice moment de suferință este dublat de o luciditate foarte intensă.
În această lume nu există nimic lipsit de semnificație. Ea reprezintă un cosmos, nu un haos, chiar dacă noi nu înțelegem întotdeauna acest lucru, căci nu cunoaștem decât niște fragmente din ea. Noi nu cunoaștem ansamblul lucrurilor. Experiența noastră de viață se rezumă la citirea unei pagini dintr-un roman. Nimic nu pare să capete sens, căci nu am apucat încă să cunoaștem întreaga poveste. Când vom cunoaște totul, această pagină va căpăta sens.
Ce înseamnă semnificația? Aceasta se referă la relația fragmentului cu totalitatea.
Un nebun care vorbește singur pe stradă este incoerent. Cuvintele sale sunt lipsite de semnificație, căci nu reprezintă decât fragmente. În el nu mai există un individ, o unitate centrală care să dea sens cuvintelor sale. Ele nu fac parte dintr-un tot unitar; de aceea, sunt atât de incoerente. Un om normal ar putea rosti exact aceleași cuvinte, vorbind cu altcineva, iar ele ar căpăta sens. De ce? Cuvintele sunt identice, frazele și gesturile la fel, și totuși despre un om spunem că este nebun, iar despre celălalt că este normal. De ce?
Pentru că pe cel din urmă îl ascultă cineva. Cuvintele sale nu mai par fragmentare, ci se integrează într-un ansamblu, într-un tot unitar.
Dacă tăiem o bucată dintr-o pictură de Picasso, aceasta își pierde orice semnificație.
Ea nu mai reprezintă decât un fragment și orice fragment este mort. Dacă o integrăm înapoi în pictură, ea își recapătă brusc semnificația, căci devine parte integrantă dintr-un tot unitar. Orice fragment își recapătă semnificația dacă este integrat în ansamblul din care face parte. Omul modern și-a pierdut această semnificație de când a început să-l conteste pe Dumnezeu, sau de când a uitat de el. Fără Dumnezeu, omul nu poate avea nicio semnificație, căci Dumnezeu înseamnă totalitatea, iar omul reprezintă doar un fragment din aceasta. El este doar un vers dintr-un poem. În sine, nu înseamnă decât niște vorbe fără noimă. Ele capătă însă un sens în ansamblul poemului, în relație cu acesta. Nu uitați acest lucru.
Asta îmi amintește de un vis pe care l-a avut Bertrand Russell. Acest filosof a fost un ateu. Nu a crezut niciodată în Dumnezeu. Nu a descoperit niciodată o semnificație profundă, care să includă totalitatea. El povestește într-o carte următorul vis pe care l-a avut: într-o noapte, a auzit pe cineva bătându-i la ușă. S-a dus să deschidă ușa și l-a găsit în pragul ei pe bătrânul Dumnezeu. Nu-i venea să își creadă ochilor, căci nu a crezut niciodată în acesta. Chiar și în vis și-a adus aminte că el nu crede în Dumnezeu. Dar bătrânul părea atât de abandonat, atât de uitat de lume, cu hainele sale ponosite, acoperit de praf – părea atât de demodat, de șters, ca un fel de pictură neclară din care nu mai distingi mare lucru – încât lui Russell i s-a făcut milă de el. Pentru a-l mai înveseli, i-a spus: „Intră!” Apoi l-a bătut pe umăr și l-a îmbărbătat: „Haide, înseninează-te!” După care s-a trezit subit și visul s-a destrămat.
Aceasta este starea omului modern: pentru el, Dumnezeu s-a demodat. În cel mai bun caz, îi stârnește mila. El încearcă să-l mai îmbărbăteze nițel, dar nu-i acordă prea mare atenție – este doar o relicvă a trecutului, complet depășită, uzată moral, ponosită, o vechitură. Ori a murit, ori se află pe patul de moarte. Dar dacă totalitatea a murit, cum ar putea supraviețui fragmentul? Dacă totalitatea s-a învechit, cum și-ar putea păstra prospețimea partea? Dacă bătrânul copac a murit, nicio frunză nu mai poate trăi. Este o prostie să crezi altceva.
Dacă Dumnezeu a murit, omul nu mai poate trăi. El este deja pe patul de moarte, bolnav, căci fără totalitate fragmentul își pierde semnificația. Atunci când este fericit, sau mai bine zis când trăiește un crâmpei de fericire – căci voi nu știți ce este fericirea – când se simte bine, netulburat, confortabil, omul crede că este el însuși o totalitate, iar această viziune este profund greșită. În schimb, când suferă, el își dă brusc seama că nu reprezintă deloc o totalitate. El realizează că ceva nu este în regulă, că are nevoie de o transformare. Aceasta este semnificația suferinței.
Suferința conferă luciditate, sentimentul că trebuie să faci ceva, să te transformi, să te reînnoiești, să renaști. Așa cum sunteți acum, voi vă aflați în suferință, așa că trebuie să faceți ceva. Iisus a spus:
„Binecuvântat este cel care a suferit, căci el a descoperit viața”. Cât sună de paradoxal, de absurd! Iisus spune: „Binecuvântat este cel care a suferit…”. De regulă, noi îi considerăm binecuvântați pe cei care nu au suferit niciodată. Ați văzut însă vreodată pe cineva care nu a suferit niciodată? Chiar dacă ați întâlni un asemenea om, ați descoperi că este absolut imatur, juvenil, copilăros, fără profunzime, fără luciditate – de fapt, un idiot! Nu cred că ați mai spune atunci că este binecuvântat.
Numai omul care nu a încercat să trăiască niciodată, care a evitat viața, poate rămâne în afara suferinței. Așa se explică de ce în familiile bogate nu se nasc decât idioți, căci părinții îi protejează prea mult. Această protecție excesivă nu îi apără pe aceștia de moarte, ci de viață. De fapt, chiar aceasta este problema: dacă vrei să protejezi pe cineva împotriva morții, va trebui să-l protejezi împotriva vieții, căci viața conduce la moarte. Dacă dorești să nu mori, trebuie să nu trăiești; este o logică simplă. Dacă te temi de moarte, taie toate legăturile cu viața. în acest fel, poți vegeta la infinit.
Iisus nu consideră că o viață vegetativă este binecuvântată. Trebuie să fii absurd să crezi așa ceva. Nu există nenorocire mai mare care i se poate întâmpla omului, căci în acest fel el nu va mai crește niciodată, nu se va mai putea maturiza. Nu va mai putea atinge nivelele superioare de conștiință, căci acestea nu devin manifeste decât dacă omul face față provocărilor pe nivelele inferioare. Suferința nu este altceva decât o provocare. Ori de câte ori apare o problemă, ești provocat să îi faci față. Numai așa poți crește. Mai multă insecuritate înseamnă mai multă creștere interioară; mai multă securitate înseamnă mai puțină creștere. Dacă totul este sigur în jur, poți considera că ai ajuns deja în sicriu, că nu mai ești viu. Viața există în mijlocul pericolului, atunci când ai oricând posibilitatea de a te rătăci. Un om care se rătăcește se poate întoarce oricând înapoi. Un om care cade se poate ridica și poate merge mai departe.
Napoleon a fost învins. El a scris în jurnalul său o frază frumoasă. Uneori, chiar și nebunii au sclipiri de geniu. El a scris: „Am pierdut o bătălie, dar nu războiul”. Cine dorește să câștige războiul trebuie să piardă foarte multe bătălii. Cine dorește să nu piardă nicio bătălie nu va intra niciodată în război.
Niciun eșec nu este suprem; el poate fi transcens, iar succesul mai poate fi încă atins.
Data viitoare nu vei mai comite aceeași greșeală, așa că nu va mai fi necesar să suferi.
Un om înțelept suferă la fel de mult ca un om ignorant, dar într-o manieră diferită. El comite tot atâtea greșeli – poate chiar mai multe ca un om prost, dar nu comite niciodată aceeași greșeală de două ori. Aceasta este unica diferență: cantitatea poate fi chiar mai mare, dar calitatea greșelilor este diferită. Un idiot nu comite prea multe greșeli, dar le repetă la infinit. Uneori, el nu comite nicio greșeală, căci nu face absolut nimic. Nu poți comite greșeli decât atunci când acționezi. Atunci când cauți, când mergi pe cărare, te poți oricând rătăci. Dacă nu faci decât să stai acasă, cum te-ai putea rătăci?
Dacă nu faci nimic, nu vei comite nicio greșeală, dar nici nu vei mai exista. Practic, vei vegeta, vei putrezi și vei muri. Nu ar trebui să vă temeți de greșeli. Tot ce trebuie să faceți este să evitați să le repetați a doua oară. De ce repetă omul aceleași greșeli?
Pentru că el nu învață nimic din ele. Din cauza lipsei de luciditate, el repetă aceleași greșeli la infinit, mișcându-se într-un fel de cerc. De aceea hinduşii au numit această lume samsara.
Samsara înseamnă roată. Voi repetați la infinit aceleași greșeli. Circumstanțele exterioare diferă, dar greșelile sunt aceleași din punct de vedere calitativ. Ce arată acest lucru? El arată că nu sunteți lucizi. Altminteri, de ce ați repeta de două ori aceeași greșeală? Puteți comite oricând o altă greșeală, căci numai așa veți continua să învățați.
Nimeni nu poate învăța ceva fără să facă greșeli. Desigur, orice greșeală trebuie plătită printr-o suferință. Implicit, nimeni nu poate învăța fără să sufere. Hinduşii au afirmat dintotdeauna că omul este nevoit să renască mereu și mereu din cauză că nu se maturizează.
Numai un om perfect matur poate transcende această lume. Cei care rămân imaturi trebuie să cadă mereu și mereu în această groapă, până când vor învăța. Iar învățarea nu se poate face decât pe calea cea grea; nu există o scurtătură. Calea cea grea este cea care presupune trecerea prin suferință. De aceea, nu vă mai protejați de suferință; dimpotrivă, pătrundeți cât mai adânc cu putință în interiorul ei. Acceptați provocarea; ieșiți-i în întâmpinare, căci ea vă va ajuta să creșteți! Încercați să o transcendeți, să treceți dincolo de ea. Nu vă temeți de suferință; când începi să te temi, ai murit deja. De aceea spune Iisus: „Binecuvântat este cel care a suferit, căci el a descoperit viața”. Cine suferă, devine conștient iar luciditatea este cheia care deschide templul vieții. Cu cât ești mai lucid, cu atât devii mai conștient.
Care este diferența dintre voi și un copac? Copacul este frumos, dar nu se află mai presus decât omul, căci este complet inconștient. O piatră este inferioară unui copac, căci este mai inconștientă decât el. Chiar și piatra suferă, dar ea nu este conștientă de acest lucru. Și copacul suferă, dar într-o manieră inconștientă. Dacă și suferința voastră rămâne inconștientă, atunci care mai este diferența dintre voi și copac?
Voi aveți trupuri de oameni, dar nu v-ați ridicat încă pe nivelul umanității. Care este esența unui om? Conștiința. Aici este toată frumusețea acestui mecanism, căci atunci când ești conștient, suferința dispare.
Suferința atrage după sine luciditatea, iar dacă devii din ce în ce mai conștient, suferința dispare. Este important să înțelegeți acest lucru: dacă te doare capul, devii conștient de faptul că ai un cap. Altminteri, nimeni nu este conștient de capul său. Omul nu devine conștient de o parte a trupului său decât dacă aceasta îl doare.
În limba sanscrită există un cuvânt foarte frumos pentru suferință: vedant. Acesta are două semnificații: pe de o parte, de suferință, iar pe de altă parte, de cunoaștere. Vedant provine din aceeași rădăcină ca și veda.
Veda înseamnă sursa cunoașterii. Cei care au creat acest cuvânt și-au dat cu siguranță seama că suferința înseamnă cunoaștere. De aceea, ei au folosit aceeași rădăcină pentru ambele cuvinte.
Atunci când suferi, devii imediat conștient. Nu poți fi conștient de faptul că ai un stomac decât dacă acesta începe să te doară. El există și înainte, dar nu în conștiința ta.
De aceea, știința medicală, în special Ayurveda, definește starea de sănătate ca o absență a corpului. Dacă nu știi nimic de corp, înseamnă că ești sănătos. Dacă știi de existența corpului, înseamnă că suferi de ceva, căci suferința nu apare decât dacă ceva nu este în regulă. Un șofer nu devine conștient de motorul mașinii sale decât atunci când aude un zgomot suspect. Dacă motorul toarce lin, șoferul nu se gândește nicio clipă la el. Un simplu zgomot este suficient pentru a-ți da seama că ceva nu este în regulă. Acestea sunt singurele momente în care omul devine conștient.
Cu cât devii mai conștient, cu atât mai puțin te implici în ceea ce nu este în regulă.
Apare astfel un al doilea fenomen: ești conștient de existența bolii, a disconfortului, a suferinței, dar știi că nu ești una cu ea, că ea se află doar la periferie. Luciditatea există în centru, iar suferința la periferie. Este ca și cum suferința i-ar aparține altcuiva. Nu te mai identifici cu ea. Cel care suferă este corpul; tu nu ești decât conștient. Corpul devine un simplu obiect, iar tu devii un subiect. Între obiect și subiect se creează un decalaj.
În starea de luciditate, toate punțile se rup și decalajul devine foarte evident. Atunci, poți vedea că trupul suferă, dar identificarea se rupe iar; aceasta este cheia către viață.
Binecuvântat este cel care a suferit, căci el a descoperit viața.
Iisus pe cruce este doar un simbol al suferinței finale, al suferinței absolute, al apogeului suferinței. în ultimul moment, chiar și credința lui Iisus s-a clătinat o clipă.
Suferința sa era prea mare. Nu era vorba de o suferință obișnuită, de o durere corporală, ci de o angoasă de natură profund psihologică. Subit, el a început să se îndoiască: „Oare m-a abandonat Dumnezeu? De ce mi se întâmplă tocmai mie acest lucru? Eu nu am făcut nimic rău. De ce trebuie să fiu atunci crucificat?” Și el i-a pus această întrebare lui Dumnezeu: „De ce?”
Trebuie să fi fost un moment de angoasă foarte profundă dacă până și temelia credinței sale s-a zdruncinat. Durerea sa e prea mare. Umilința era deplină. Oamenii pentru care s-a născut, pentru care a lucrat, pe care i-a servit, pe care i-a vindecat – erau chiar cei care îl ucideau, și încă fără niciun motiv. De aceea, el l-a întrebat pe Dumnezeu: „De ce? De ce mi se întâmplă tocmai mie?” Subit, a înțeles de ce, căci în momentul crucificării a atins luciditatea absolută.
Întotdeauna am fost de părere că înainte de acest moment el nu a fost decât Iisus; abia după aceea a devenit el Christos. Acesta a fost momentul în care s-a produs transformarea sa deplină. Înainte nu făcea decât să se apropie din ce în ce mai tare de țelul final, dar saltul final s-a produs atunci: Iisus a dispărut și în locul lui a apărut Christos. În ființa lui s-a produs o transmutație.
Ce s-a întâmplat? El s-a întrebat: „De ce mi se întâmplă această suferință? M-ai abandonat? Ai uitat de mine?” Dar imediat a adăugat: „Facă-se voia ta!” El și-a acceptat soarta. „De ce” însemna o respingere, căci orice întrebare înseamnă o îndoială. El a înțeles însă adevărul și a adăugat: „Accept acest destin. Facă-se voia ta, nu a mea, căci voia mea este greșită”. Apoi s-a relaxat. Aceasta a fost abandonarea supremă. În momentul morții, el și-a acceptat moartea. Prin acea acceptare, viața sa a devenit eternă; a găsit cheia. De aceea a spus el: „Binecuvântat este cel care a suferit, căci el a descoperit viața”.
Atunci când suferiți, nu vă mai plângeți, nu mai creați în jurul suferinței voastre o stare de angoasă. Limitați-vă să vă priviți suferința în față, din toate unghiurile posibile.
Transformați-o într-o meditație și vedeți ce se întâmplă. În acest fel, energia care a luat forma suferinței, a bolii, se va transforma. Calitatea ei se schimbă. Ea se va transforma în luciditate, căci în interiorul ființei nu există două energii, ci una singură. Dacă ia forma sexului, ea poate fi transformată în iubire. Chiar și iubirea poate fi transformată, într-o ipostază încă și mai înaltă: în rugăciune. Chiar și rugăciunea poate fi transformată: în conștiință pură, dar energia rămâne aceeași.
Suferința înseamnă o risipire inutilă a energiei, o scurgere. De aceea, atunci când suferiți, scuturați-vă: închideți ochii și priviți suferința în față. Indiferent dacă este de natură fizică, mentală, existențială, transformați-o într-o meditație. Priviți-o ca pe un obiect.
Dacă vă veți privi suferința ca pe un obiect, vă veți desprinde de ea, nu vă veți mai identifica cu ea. Puntea se va rupe. În acest fel, energia care curgea către ea nu va mai avea pe unde să treacă, întrucât puntea nu va mai exista. Puntea reprezintă identificarea. Când te identifici cu corpul, energia curge către corp. Oricare ar fi obiectul identificării, energia va curge către el. Ca să înțelegeți mai bine, vă propun un experiment foarte simplu: dacă sunteți îndrăgostit de o femeie, rămâneți alături de ea fără să faceți nimic, și simțiți-vă identificat cu ea, ca și cum ați deveni chiar dumneavoastră femeia; dacă partenera dumneavoastră acceptă, puneți-o să facă același lucru. Identificați-vă reciproc unul cu celălalt și așteptați. Subit, veți simți un șoc energetic. Va fi ca și cum energia sare de la unul la celălalt, ca un mic șoc electric. Ori de câte ori te identifici cu un obiect, se creează o punte, iar energia începe să curgă prin ea.
Când mama își alăptează copilul, ea nu îl hrănește numai cu lapte. La ora actuală, biologii au descoperit un fapt uimitor: că ea îl hrănește inclusiv cu energie. Laptele nu reprezintă decât aspectul fizic al acesteia. S-au făcut multe experimente. S-a constatat că dacă un copil este crescut și hrănit așa cum trebuie, dacă își primește toate substanțele nutritive de care are nevoie, dar nu este iubit, nu este răsfățat, nu este atins de mama sa, dacă laptele îi este administrat prin dispozitive mecanice – oricâte vitamine ar primi, copilul încetează să mai crească. El începe să se usuce cu zile, ca și cum viața s-ar scurge din el. Ce se întâmplă? Din punct de vedere fizic, copilul primește tot ce i-ar fi putut da mama sa.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mulți copii germani au fost nevoiți să crească în spitale. După numai câteva săptămâni, ei începeau să moară. Medicii au făcut tot ce le-a stat în puteri ca să-i salveze, le-au asigurat tot ce le era necesar, dar degeaba.
Un psihanalist a sugerat atunci să fie mângâiați, să se joace cineva cu ei, să-i îmbrățișeze, să-i facă să se simtă importanți. Numai mâncarea nu este de ajuns. Isus a spus: „Omul nu trăiește numai cu pâine”. El are nevoie și de o hrană interioară, invizibilă. De aceea, psihanalistul a impus o regulă: ori de câte ori intra în salon o asistentă, un medic, sau chiar o femeie de serviciu, aceștia trebuiau să se joace cinci minute cu copiii, să-i îmbrățișeze și să-i răsfețe. Subit, copiii au încetat să mai moară. Ei au reînceput să crească. De atunci, s-au făcut numeroase experimente de acest fel.
Atunci când mama își îmbrățișează copilul, între ei se creează un flux energetic.
Această energie este invizibilă. Noi o numim iubire sau căldură sufletească. De la mamă la copil se produce un transfer energetic, dar și de la copil la mamă. De aceea, o femeie nu este niciodată atât de frumoasă ca atunci când este mamă. Înainte să devină mamă îi lipsește ceva. Nu este completă. Cercul este rupt. Atunci când femeia devine mamă, cercul se închide. Asupra ei coboară o stare de grație, dintr-o sursă necunoscută. De aceea, nu doar ea își hrănește copilul, dar și acesta o hrănește pe ea. Cei doi fuzionează unul cu celălalt și trăiesc astfel o stare de fericire.
Nicio altă relație interumană nu este la fel de apropiată ca cea dintre o mamă și copilul ei.
Nici chiar îndrăgostiții nu se simt la fel de apropiați, căci copilul s-a născut chiar din trupul mamei, din sângele și din carnea ei. El este o extensie a ființei ei. Acest lucru nu se va mai repeta vreodată, căci nimeni nu poate fi la fel de apropiat trupește. Un iubit sau o iubită îți pot fi aproape de inimă, dar copilul s-a născut chiar din inima mamei. A existat o vreme când bătăile inimii ei i-au alimentat ființa, căci inima lui nu începuse încă să bată, când sângele mamei a circulat prin el, când a făcut parte integrantă din trupul ei.
Timp de nouă luni, copilul a fost una cu mama sa, perfect unit cu ea din punct de vedere organic. Viața mamei era chiar viața lui; moartea mamei ar fi echivalat cu moartea lui.
Chiar și după nașterea copilului, transferul energetic continuă să se producă între cei doi.
Ori de câte ori simțiți o stare de suferință, deveniți conștienți. În acest fel, veți rupe puntea și nu veți mai alimenta suferința cu energia voastră. Treptat, suferința se va diminua, căci ea este copilul vostru. Voi i-ați dat naștere, voi sunteți cauza ei, voi o alimentați, așa că ea nu face decât să crească, iar voi suferiți din ce în ce mai mult. În final, începeți să vă plângeți și vă simțiți mizerabil, căci întreaga voastră atenție s-a identificat cu suferința.
Două bătrâne s-au întâlnit la piață. Una a întrebat-o pe cealaltă cum se mai simte, deoarece aceasta se simțea tot timpul rău. Există femei care se simt tot timpul rău. Ceva nu este în regulă cu ele; nu este vorba de o boală, ci de ceva mai profund, de o stare de nevroză. Dacă nu sunt bolnave, nu se simt bine. Boala a devenit parte integrantă din egoul lor. Așadar, bătrâna a întrebat-o pe cealaltă:
– Cum te mai simți?
Femeia care vorbea tot timpul despre bolile ei i-a răspuns:
– Foarte rău. Nu m-am simțit niciodată atât de rău până acum. Artrita mă omoară, am dureri de cap, de stomac, de picioare…
Și a continuat pe acest ton la infinit. Cealaltă i-a spus:
– Atunci, du-te la doctor.
– Sigur, sigur, am să mă duc de îndată ce mă voi simți puțin mai bine!
Asta se întâmplă și cu voi: o să vă duceți la doctor, dar numai când o să vă simțiți puțin mai bine. De fapt, nimeni nu se duce la doctor, căci dacă te simți bine, ce rost are să te duci la doctor?
Duceți-vă la doctor atunci când suferiți: rugați-vă, meditați! Nu spuneți: „Voi medita când mă voi simți ceva mai bine”. Acest lucru nu vă va ajuta cu nimic, căci veți rata un moment beatific, un moment de suferință. Meditați, deveniți din ce în ce mai lucizi, mai conștienți. Nu ratați ocazia, căci ea reprezintă o binecuvântare.
Folosiți-vă de suferință pentru a medita și în curând aceasta va începe să dispară, căci energia se va orienta către interior. Ea nu se va mai deplasa către periferie, către suferința fizică, deci aceasta nu va mai fi alimentată. Sună ilogic, dar aceasta este concluzia la care au ajuns toți misticii din lume: că omul își alimentează singur suferința, bucurându-se de ea într-o manieră subtilă. El nu dorește să se simtă bine, căci a investit prea mult în suferința sa.
Buddha, Iisus, Zarathustra – toți au vorbit în zadar, căci voi nu îi ascultați. Toți au susținut că există posibilitatea atingerii fericirii supreme, dar voi le spuneți: „Bine, voi veni, dar nu acum; când mă voi simți ceva mai bine”. Dacă vă veți simți mai bine, ce nevoie veți mai avea să îi căutați? De aceea, Buddha a insistat în permanență că întreaga viață înseamnă suferință, dukkha – și că ea nu trebuie risipită. În viața pe care o duceți voi nu veți găsi niciodată fericirea. Treziți-vă. Priviți-vă viața în față. Ceea ce voi numiți „viață” este de fapt o stare de angoasă. Mulți oameni îl consideră pe Buddha un pesimist.
Nu a fost deloc pesimist; tot ce a făcut a fost să scoată în evidență un anumit adevăr. Voi ați devenit atât de atașați de suferința voastră încât nici măcar nu mai sunteți conștienți de ea.
În ce constă această investiție? Încă din primele zile de viață, atunci când copilului îi este rău, toată lumea îi acordă o atenție în exces. Acest lucru creează în mintea lui o asociere greșită: că mama și tata îl iubesc mai mult dacă se simte bolnav, că poate deveni în acest fel centrul atenției lor, persoana cea mai importantă din casă. Dacă se simte bine, nimănui nu-i pasă în mod special de el. Parcă nu ar exista deloc. În schimb, dacă se îmbolnăvește, poate deveni un mic dictator. El este cel care dictează condițiile. După ce învață acest truc – că dacă se îmbolnăvește devine oarecum special – el o face în mod dinadins, știind că dacă nu îi vor acorda atenție nici așa, adulții se vor simți vinovați. De altfel, nimeni nu-i poate spune nimic, căci nu îl pot acuza că este responsabil pentru boala lui.
Dacă copilul face ceva rău, cei mari îl pot acuza: „Tu ești responsabil”. În schimb, dacă este bolnav, nimeni nu îi poate spune nimic, căci el nu are nimic de-a face cu boala sa. Ce ar putea face bietul copil? Realitatea este exact pe dos: 90% din boli sunt auto-create. Ele sunt generate chiar de psihicul copilului, în încercarea de a atrage mai multă atenție, mai multă afecțiune, o importanță de sine mai mare. Copiii învață foarte repede acest truc, căci sunt neajutorați. Adulții par să aibă atâta putere, dar ei sunt neajutorați.
Singura situație în care rolurile se inversează este atunci când se îmbolnăvesc: atunci, adulții devin neajutorați, iar copiii capătă o putere enormă. De aceea, ei învață foarte repede acest mecanism.
Copiii sunt foarte sensibili. Ei își dau imediat seama că: „Nici chiar tata sau mama nu mai înseamnă nimic prin comparație cu mine atunci când sunt bolnav”. Pentru ei, boala devine ceva extrem de semnificativ – o investiție. Ori de câte ori se vor simți neglijați în viață sau neajutorați, ei se vor îmbolnăvi, își vor crea singuri boala. Problema nu este deloc simplă, căci atunci când copilul este bolnav, ce poți face? Trebuie să ai grijă de el.
La ora actuală, psihologii sugerează o nouă abordare: când copilul se îmbolnăvește, îngrijiți-l, dar nu-i acordați o atenție prea mare. Îngrijiți-l din punct de vedere medical, dar nu și psihologic. Nu creați în mintea lui o asociere între boală și o recompensă psihică; altminteri, el va repeta toată viața lui acest tipar. Ori de câte ori va simți că ceva nu este în regulă, se va îmbolnăvi. Nici chiar soția nu-i va mai putea spune atunci ceva; toată lumea îl va lăsa în pace, căci este bolnav. De fapt, tuturor va trebui să le fie milă de el și toți vor trebui să-i acorde afecțiunea lor.
90% din suferință există din cauza acestei asocieri greșite între respectiva suferință și ceva bun. Renunțați la această asociere. Tăiați-o de la rădăcină. Suferința nu este decât o risipă de energie. Nu vă mai implicați în ea; renunțați la ideea că ea are și o parte bună. Singurul efect pozitiv al suferinței este luciditatea. Deveniți cât mai conștienți.
Cum puteți renunța la această asociere?
Unu: nu mai vorbiți niciodată de suferința voastră. De ce vorbiți atâta de suferințele voastre? De ce îi plictisiți pe ceilalți cu ele? Cui îi pasă de faptul că suferiți? Nimănui, dar ca să nu vă jignească, vă tolerează interminabilele discuții despre boli și angoasă. În realitate, abia așteaptă să scape de voi, să nu vă mai audă. Nimeni nu dorește să audă povestea suferințelor altcuiva, căci toată lumea este sătulă de propriile sale suferințe. Cui îi pasă în mod real de suferința voastră? Nu mai vorbiți despre ea, căci în acest fel nu veți face decât să reiterați aceeași asociere din copilărie.
Nu vă mai plângeți, căci acesta este doar un mod de a cerși iubire, compasiune, afecțiune, milă. Nu vă mai scoateți suferința la mezat. Renunțați la această investiție.
Suferiți în particular, nu o mai faceți publică. Transformați-o într-o tapascharya, într-o austeritate, căci este una dintre cele mai utile. Numai sfinții voștri își fac publice austeritățile. Ei anunță în gura mare că intenționează să țină un post de lungă durată, ca toată lumea să știe.
Astfel de oameni sunt copilăroși. Ei au investit chiar mai mult decât voi: prestigiul lor depinde de cât de mult suferă, de cât de lung este postul, de cât timp reușesc să atragă atenția țării sau a întregii lumi asupra lor. Sunt foarte vicleni: se folosesc de suferință pentru a-i exploata pe alții. De fapt, toată lumea face același lucru, dar ei îl duc la paroxism. Renunțați la acest exhibiționism, căci nu vă ajută la nimic.
Suferiți în particular, astfel încât nimeni să nu știe că suferiți. Meditați asupra acestei suferințe. Nu o mai proiectați în afară. Acumulați-o în interior, apoi închideți ochii și meditați asupra ei. În acest fel, puntea se va rupe.
La acest lucru se referă Iisus atunci când spune: „Binecuvântat este cel care a suferit, căci el a descoperit viața”. Folosiți suferința ca tehnică pentru a fi binecuvântați.
Suferința aparține domeniului morții. Luciditatea aparține domeniului vieții. Dacă veți rupe puntea, veți ști că ceea ce moare nu vă aparține dumneavoastră, ci morții. În schimb, ceea ce vă aparține cu adevărat, luciditatea, nu poate muri niciodată, căci aparține vieții. În acest fel, suferința poate deveni cheia vieții.
Iisus a spus:
„Priviți-l pe cel viu atât timp cât trăiți; nu așteptați să muriți ca să-l căutați, căci atunci nu îl veți găsi”.
Toate acestea sunt tehnici: „Priviți-l pe cel viu”… În orice om există un principiu viu și un principiu mort. În orice om se întâlnesc două lumi, o lume a materiei și o lume a spiritului, o lume a morții și o lume a vieții. Omul există chiar la frontiera dintre aceste două lumi. Dacă veți acorda o atenție disproporționat de mare lumii care aparține morții, teama nu vă va părăsi niciodată. Dacă veți acorda o atenție sporită centrului, care aparține vieții eterne, teama va dispărea.
Iisus spune: „Priviți-l pe cel viu atât timp cât trăiți”… Nu ratați această ocazie, căci în momentul morții vă va fi mult mai dificil să îl căutați pe cel viu.
Dacă întreaga viață nu ați fost atent decât la lumea morții – la lumea exterioară, alcătuită din lucruri, la lumea materiei – vă va fi foarte dificil, practic imposibil, să descoperiți lumea vieții în momentul morții. Cum ați putea descoperi această lume tocmai în acel moment, în care veți fi paralizați de teamă? Întreaga viață nu ați privit decât în exterior. Cum să întoarceți tocmai acum privirea? Acest lucru nu este posibil decât dacă l-ai practicat întreaga viață.
Priviți-l pe cel viu atât timp cât trăiți…
Ori de câte ori prindeți un moment de liniște, închideți ochii și priviți în interior. În caz contrar, în momentul morții veți fi paralizați. Veți dori să vedeți viața eternă, dar nu veți fi capabili, căci nu vă veți putea întoarce privirea… nu așteptați să muriți ca să-l căutați, căci atunci nu îl veți găsi.
Principiul viu se află în interiorul vostru, dar voi ați devenit obsedați de lumea exterioară. Această obsesie trebuie să dispară. Pentru aceasta, nu trebuie neapărat să vă retrageți într-o pădure. În douăzeci și patru de ore există cu siguranță destule momente pentru a privi în interior. Nu le ratați! Ori de câte ori vă găsiți timp, închideți ochii, chiar și pentru un singur moment, și priviți în interior, căutându-l pe cel viu. El se află deja acolo. Nu aveți nevoie decât de puțină practică pentru a-l vedea și pentru a vă obișnui cu întunericul din interior. Interiorul pare întunecat numai pentru că v-ați obișnuit cu lumina de afară.
Când vă veți obișnui cu lumina interioară, o veți percepe ca pe o lumină difuză, nu slabă. Este o lumină tăcută, mângâietoare, care alină, nu o lumină strălucitoare. Este ca un crepuscul, ca atunci când soarele nu a răsărit încă, dar noaptea aproape că s-a sfârșit.
Aceasta este ora pe care hinduşii o numesc brahmamuhurta.
De ce i-au spus ei brahmamuhurta, momentul lui Dumnezeu? Din cauza acestui fenomen interior: atunci când îți întorci pentru prima dată privirea către interior, lumina exterioară dispare, iar întunericul interior nu a dispărut încă. El va dispărea, dar mai întâi trebuie să te obișnuiești cu el. Deocamdată este un crepuscul, ceea ce hinduşii numesc sandhyakal, un moment în care nu este nici lumină, nici întuneric. Ei au numit acest moment brahmamuhurta, ora lui Dumnezeu. Așteptați și priviți. Cât de curând, ochii voștri se vor obișnui cu noua lumină și veți începe să vedeți.
Nu este o lumină intensă, ci una difuză, căci nu este generată de un soare. Este lumina voastră naturală, aura interioară. Ori de câte ori prindeți un moment liber, nu îl irosiți. Veți descoperi că aveți destule clipe libere. De pildă, înainte de culcare, puteți privi în interior; ziua a trecut, lumea morții nu mai există, urmează să vă odihniți.
Momentul este ideal pentru a privi în interior. Dimineața, imediat după trezire, nu trebuie să săriți automat din pat. Așteptați puțin, închideți ochii și priviți în interior. Veți descoperi aici o lume tăcută. Odihna de peste noapte vă va ajuta. Veți fi mai puțin tensionat, așa că vă va fi mai ușor să pătrundeți în interior.
De aceea, toate religiile insistă asupra rugăciunii de dinainte de culcare, dar și asupra rugăciunii de dimineață, imediat după trezirea din somn. Aceste momente sunt ideale. Seara, te simți obosit de lumea exterioară, sătul de ea. Dimineața, te simți odihnit și lipsit de tensiuni. În această stare este mult mai ușor să privești în interior. De aceea spune Iisus:
„Priviți-l pe cel viu atât timp cât trăiți; nu așteptați să muriți ca să-l căutați, căci atunci nu îl veți găsi”.
El însuși va fi de față, dar voi nu îl veți putea vedea imediat, căci toată viața v-ați ocupat cu alte lucruri.
Ei au văzut un samaritean ducând un miel în drum spre Iudeea. Iisus le-a spus discipolilor săi:
„De ce duce cu el acest om un miel?”
Discipolii i-au răspuns: „Ca să-l ucidă și să-l mănânce”.
El le-a spus: „Atât timp cât este viu, nu îl va mânca, ci doar după ce îl va ucide, iar mielul va deveni un cadavru”.
Discipolii: „Altminteri, nu ar putea să-l mănânce”.
El le-a spus: „Și voi ar trebui să vă căutați un loc de odihnă, dacă nu doriți să deveniți niște cadavre și să fiți mâncați”.
Mai devreme sau mai târziu, corpul vostru va ajunge hrană pentru viermi, pentru păsări. El nu este altceva decât hrană. Nici nu ar putea fi altceva, căci provine el însuși din hrană. Dacă omul renunță să mai mănânce, corpul său începe să dispară. În perioadele de post negru, el slăbește câte un kilogram pe zi. Unde dispar acestea?
Corpul este un produs secundar al alimentației. De aceea, atunci când moare, lumea exterioară îl va folosi în același scop: viermii pământului se vor hrăni cu el, la fel și păsările cerului. Acest gând creează o senzație de disconfort, de teamă. De aceea, oamenii din întreaga lume au inventat tot felul de mijloace pentru a nu fi mâncați după moarte. Dar este o copilărie!
Hinduşii ard trupurile celor morți pentru a evita ca acestea să fie consumate de alte animale. Musulmanii își îngroapă morții în sicrie, pe care le așează în morminte special amenajate, numai pentru a le proteja. Creștinii procedează la fel. Singuri zoroastrienii acceptă ideea că trupul lor va ajunge hrană pentru viermi. Ei au adoptat viziunea cea mai naturală și cea mai științifică, întrucât nu este normal să distrugi hrana. Omul mănâncă toată viața carne, fructe și legume, și când ajunge la o sută de kilograme acceptă ca trupul să îi fie distrus. Acest comportament denotă o lipsă acută de recunoștință față de lume. Corpul ar trebui înapoiat lumii hranei – căci asta și este, un aliment!
De ce ar fi incinerarea cadavrului mai bună decât consumarea lui de către viermi și de către păsări sau animale? La urma urmei, în stomacul acestora acționează același principiu al focului. Acesta este un foc natural, organic, și în plus, va potoli foamea cuiva.
Singurii oameni care au adoptat o atitudine naturală față de corpul decedat sunt indienii parsee, dar chiar și ei încep să se simtă la ora actuală tulburați, căci toată lumea le spune: „Este greșit! Să-ți lași tatăl, mama, pe câmp… Ce fel de oameni sunteți voi? Sunteți foarte cruzi!”
Dar să arunci un corp în foc nu este un act de cruzime? Sau să-l îngropi în măruntaiele pământului? Cel puțin, indienii parsee sunt ecologici; ei închid un cerc. Hinduşii, musulmanii și creștinii sunt mai puțin ecologici. Ei întrerup cercul, și acest lucru nu este deloc corect.
Iisus spune: „Dacă nu îl veți realiza pe cel viu, pe cel interior, pe cel conștient, veți sfârși ca niște cadavre – veți fi mâncați, asta-i tot”. Întreaga voastră viață a fost în zadar.
Ați muncit toată viața pentru a mânca și ați sfârșit fiind mâncați. Cam la atât se rezumă viața voastră. Este un fel de poveste spusă de un idiot, plin de furie și de contradicții, din care nu poți să înțelegi nimic. Ce poate fi mai absurd decât să te lupți întreaga viață ca să mănânci, iar în final să sfârșești prin a fi mâncat tu însuți?
Iisus spune: „Înainte de a muri și de a fi mâncați, urmăriți să realizați principiul care nu se naște din hrană”. Ar mai fi un lucru de precizat.
Toate religiile lumii au insistat asupra postului. De ce? Deoarece atunci când postești luciditatea devine mai vie, căci ea nu face parte integrantă din materie.
Mâncarea este un fel de somnifer; ea creează o stare de somnolență. Distruge luciditatea. Ori de câte ori mănânci prea mult, ți se face somn. Este aproape la fel ca alcoolul. Atunci când postești, îți este greu să adormi, chiar și noaptea, și nu din cauza foamei, ci a intensificării lucidității.
În cazul celor care țin un post prelungit, după a treia, a patra sau a cincea zi senzația de foame dispare. Corpul nu are o memorie foarte bună. După trei, patru sau cinci zile el uită să mai insiste că îi este foame. De altfel, el este înzestrat cu un mecanism de urgență. Dacă nu își primește cota zilnică timp de trei, patru sau cinci zile, el începe să își consume propria grăsime, depozitele sale de rezervă, iar apoi și propria carne.
Orice om sănătos acumulează grăsime pentru cel puțin trei luni; acesta este depozitul de rezervă al corpului. Dacă vede că nu mai primește mâncare, acesta începe să își devoreze propria grăsime. Conștiința nu este deloc implicată în acest proces.
Omul nu mai este nevoit să muncească pentru a-și obține hrana, deci nu se mai simte obosit și nu mai este nevoit să-și hrănească trupul. Procesul de digestie a hranei necesită o mare cantitate de energie. De aceea, imediat după masă, capul se simte adormit, căci energia cu care lucra și pe care o folosea pe post de conștiință este solicitată de stomac, care are nevoie de ea ca forță digestivă. Energia își schimbă imediat traseul.
De aceea, oamenii care mănâncă prea mult nu pot medita bine. Acest lucru este imposibil! Ei pot dormi bine, dar nu pot fi foarte lucizi. Acești oameni nu înseamnă altceva decât hrană, așa că vor fi mâncați la rândul lor. Întreaga lor viață se rezumă la un circuit al hranei. Toate religiile știu că dacă omul postește, luciditatea sa se amplifică, căci energia digestiei este eliberată. Când corpul nu are ce să asimileze și ce să elimine, orice activitate a sa încetează. Uzina sa își închide porțile și întreaga energie de care dispune devine disponibilă pentru minte. Ea se transformă în luciditate. De aceea este atât de dificil să dormi atunci când postești.
Dacă omul postește o perioadă îndelungată, timp de douăzeci, treizeci sau patruzeci de zile, somnul său capătă o calitate diferită: corpul adoarme, dar mintea rămâne lucidă.
Așa se explică cuvintele pe care i le-a adresat Krishna lui Arjuna: „Când toată lumea doarme, yoghinul rămâne treaz”, sau cele ale lui Buddha: „Eu nu dorm nici atunci când sunt adormit – numai corpul meu doarme”. Când Mahavira dormea, el nu făcea nici cea mai mică mișcare. Corpul său rămânea neclintit; nu se întorcea de pe o parte pe alta, căci Mahavira nu își pierdea nicio clipă luciditatea. De altfel, el spunea: „Întoarcerea de pe o parte pe alta nu este recomandabilă, căci ai putea strivi o insectă (obișnuia să doarmă pe podea sau sub un copac), ai putea comite un act violent, chiar dacă inconștient”. De aceea, el rămânea în aceeași postură întreaga noapte. Acest lucru nu poate fi făcut decât dacă ești perfect conștient în timp ce dormi.
Atunci când devii conștient, realizezi o dimensiune complet diferită a ființei.
Lumea vizibilă aparține morții, iar cea invizibilă aparține vieții, sau nemuririi.
Și voi ar trebui să vă căutați un loc de odihnă… – o stare de liniște, de odihnă, de tăcere, de echilibru, în care să puteți deveni conștienți de cel viu – dacă nu doriți să deveniți niște cadavre și să fiți mâncați.
Iisus a spus: „Doi se vor odihni pe pat. Unul va muri; altul va trăi”. Exact aceleași cuvinte apar și în Upanișade. Acestea afirmă că există două păsări într-un copac: una care stă pe o creangă inferioară și alta care stă pe o creangă superioară. Pasărea de pe creanga inferioară gândește, își face griji, are dorințe, cereri, acumulează, se luptă, concurează; ea rămâne tot timpul tensionată, în angoasă, sare de pe o ramură pe alta, se află tot timpul în mișcare, nu se odihnește niciodată. Cealaltă pasăre se odihnește tot timpul. Este atât de tăcută de parcă nu ar exista deloc. Nu are dorințe. Nu visează. Nu are nevoi de împlinit. Nu are unde să se ducă. Ea a ajuns deja la destinație. De aceea, nu face decât să stea, bucurându-se și privind pasărea de pe creanga inferioară.
Acestea sunt cele două dimensiuni ale fiecărui om. El este copacul. Partea inferioară a acestuia este întotdeauna tulburată. Ea se referă la corp, care este întotdeauna agitat. El are tot felul de nevoi și dorințe, datorită cărora uită de sine, căci se identifică cu ele. Pe o ramură din vârful copacului se odihnește cealaltă pasăre.
Aceasta este un martor; ea nu face altceva decât să privească pasărea agitată de sub ea, care nu-și găsește nicio clipă locul, fiind mânată când ici, când colo, de angoasa, anxietatea, mânia, dorința ei de a face sex. Ea se află într-o activitate perpetuă, în timp ce cealaltă pasăre nu face decât să asiste la agitația ei, să o privească precum un spectator. Voi sunteți acel copac.
Iisus vorbește de același lucru, dar folosește un simbol diferit:
Doi se vor odihni pe pat. Unul va muri; altul va trăi. Voi sunteți patul. Pe el se odihnesc doi oameni: unul va muri, iar altul va trăi.
Problema este: cui îi veți acorda atenția voastră? De care din cei doi oameni doriți să vă apropiați? Către cine vă veți direcționa energia? Care dintre ei va deveni țelul vostru?
Marea majoritate a oamenilor îl aleg drept ideal, drept obiectiv al atenției lor, pe omul care moare. De aceea vă aflați tot timpul într-o stare de anxietate, căci vă construiți casa pe un sol nisipos. Ea va cădea cu siguranță, chiar înainte de a o termina, și se va transforma într-o ruină. Voi tremurați tot timpul, căci vă semnați pe apă. Înainte de a termina, semnătura voastră dispare. Anxietatea voastră se datorează faptului că sunteți preocupați de lumea morții; faptului că nu priviți către lumea vieții. Pe fiecare pat se odihnesc doi oameni: unul este aproape mort, celălalt este viu, căci nu își risipește deloc energia. El este doar un martor.
Acordați mai multă atenție martorului, orientați-vă din ce în ce mai mult către el.
Asta înseamnă transformarea. Ea nu se referă la un hindus care se convertește într-un creștin, sau invers. Aceasta este o prostie, o simplă schimbare a etichetelor. Nimic nu se schimbă în profunzime, căci omul interior rămâne același. Transformarea se referă la schimbarea obiectului atenției: de la lumea morții către lumea vieții. Ea reprezintă o schimbare a direcției: dacă vă veți orienta atenția către martor, dacă vă veți identifica cu el, veți înțelege că există în ființa voastră o parte care va muri. Acest lucru nu vă va tulbura însă deloc, căci cel cu care vă identificați acum nu poate muri, așa că nu aveți de ce să vă temeți.
Iisus a spus: „Doi se vor odihni pe pat. Unul va muri; altul va trăi”.
Nu depinde decât de voi: dacă doriți să rămâneți în angoasă, nu-i acordați niciodată atenție celui viu. Rămâneți la periferie; nu priviți în interior. Dacă doriți însă odihna, pacea eternă, deschiderea porților cerului, atunci priviți în interior. Procesul nu este deloc ușor, căci este foarte subtil. Orice punct de frontieră în care se întâlnesc lumea vizibilă și cea invizibilă, materia și spiritul, este extrem de subtil. Materia poate fi văzută, dar spiritul nu. Îți poți da seama unde se sfârșește lumea vizibilă, dar nu o poți vedea pe cea invizibilă.
Ce este de făcut în aceste condiții? Rămâneți la hotarul dintre vizibil și invizibil, dar nu priviți către lumea vizibilă; priviți în direcția opusă. Treptat, veți începe să simțiți lumea invizibilă. Aceasta nu poate fi văzută, dar poate fi înțeleasă, poate fi simțită. Este la fel ca o briză: atunci când vine, o poți simți, dar nu o poți vedea. Este la fel ca și cerul: este prezent, dar nu poți spune unde, nu poți arăta către el, nu îl poți atinge.
Rămâneți la hotarul lumii vizibile, dar priviți în direcția opusă. La acest lucru se referă meditația. Ori de câte ori prindeți un moment de liniște, închideți ochii și lăsați în urmă lumea morții și afacerile ei. Uitați de societate, de birou, de soție și de copii. Lăsați-i în spate. Prima dată, nu veți simți nimic în interior.
Hume a scris: „Mulți oameni susțin că se pot interioriza, că pot privi în interiorul lor. Personal, eu nu găsesc nimic acolo – doar gânduri, dorințe, vise, care se agită tot timpul. Este un fel de haos”. La fel veți simți și voi prima dată. Dacă vă veți grăbi însă să trageți concluzia că în interior nu există nimic valoros, doar acest haos, atunci veți rata întreaga experiență.
La început, ochii nu pot vedea decât haosul, căci sunt obișnuiți cu el. Rămâneți așa și contemplați visele care vă trec prin minte, la fel ca norii de pe cer. Din când în când, între doi nori, veți putea întrezări albastrul cerului. Nu vă grăbiți. Se spune că cine se grăbește, ratează totul.
Există o afirmație zen care spune: „Grăbește-te încet”. Ea surprinde perfect esența lucrurilor. Grăbiți-vă, căci veți muri, dar atunci când vă aflați în interior luați-o încet, căci altfel veți rata experiența. Veți trage prematur concluzia că acolo nu se află nimic, pentru că ochii voștri nu s-au obișnuit cu semiîntunericul de aici. Nu vă grăbiți cu concluziile.
Grăbiți-vă încet. Așteptați! Pătrundeți în interior și așteptați. Încetul cu încetul, lumea invizibilă va începe să se deschidă în fața ochilor voștri spirituali. Vă veți obișnui cu lumina din ea, îi veți putea asculta armonia. Tăcerea cântă propria sa muzică. Aceasta se aude în permanență, dar este atât de tăcută, încât pentru a o auzi ai nevoie de urechi foarte bine antrenate. Această muzică nu este zgomotoasă, ci seamănă cu tăcerea.
Sunetul interior seamănă cu tăcerea; forma interioară seamănă cu spațiul. Acolo nu există timp și spațiu, iar voi nu cunoașteți altceva decât timpul și spațiul. Un obiect nu poate exista decât în spațiu; un eveniment nu se poate produce decât în timp, iar mai nou, oamenii de știință afirmă că aceste două concepte nu sunt diferite, ci reprezintă același lucru. Nici chiar timpul nu reprezintă decât a patra dimensiune a spațiului.
Voi nu cunoașteți decât timpul și spațiul, lumea lucrurilor și a evenimentelor. Nu cunoașteți lumea sinelui-martor. Acesta transcende cele două dimensiuni: timpul și spațiul. În lumea sa, durata nu este legată de timp, iar spațiul nu are înălțime, lungime și lățime. Este o lume complet diferită. Perceperea ei necesită răbdare. De aceea, nu fiți nerăbdători, căci nerăbdarea este cel mai mare obstacol. Am ajuns la concluzia că atunci când oamenii încep să se orienteze către lumea interioară, nerăbdarea devine cel mai mare obstacol în calea realizării. Este nevoie de o răbdare infinită. Miracolul se poate petrece oricând, dar este nevoie de o răbdare infinită.
Dacă nu vă veți cultiva această răbdare, este posibil ca miracolul să nu se producă vieți la rând, căci nerăbdarea se opune prin excelență liniștii de care vorbește Iisus.
Simpla așteptare interioară reprezintă o tulburare a acestei liniști. Dacă te gândești că se va întâmpla ceva extraordinar, ceva ieșit din comun, atunci nu se va întâmpla nimic.
Evitați așteptările, căci ele aparțin lumii morții, a timpului și spațiului.
În lumea interioară nu există țeluri. Singura cale prin care poți pătrunde în ea este răbdarea infinită. Iisus a spus la un moment dat: „Priviți și aveți răbdare”. Într-o bună zi, când te vei aștepta mai puțin, vei atinge iluminarea. Când rezonanța se va produce, când sufletul tău va fi pregătit, te vei trezi. Întunericul va dispărea, iar tu te vei umple de viața eternă.
Cartile lui Osho se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
