Richard David Precht – Anatomia și Misterul Eului
Ascultați articolul sub formă de podcast:
Experiența acumulată timp de secole se ascunde uneori în note de subsol. De exemplu, cele la care vom face referire în continuare. În 1855, un student la fizică în vârstă de șaptesprezece ani, pe nume Ernst Mach, face o plimbare prin împrejurimile Vienei. El trăiește o experiență unică: „Într-o zi însorită, de vară, în timpul vacanței, am văzut lumea din care făcea parte și eul meu ca o masă compactă de senzații, care avea legătură mai ales cu eul meu. Deși reflecția a intervenit abia mai târziu, momentul respectiv a devenit unul decisiv pentru ideile mele.“ Era un fel de experiență a secolului, lucru pe care studentul nu-l știa, o experiență așternută pe hârtie cincizeci de ani mai târziu, sub forma unei note, în cartea sa Analiza senzațiilor.
Ernst Mach s-a născut în 1838 (cu șase ani înaintea lui Nietzsche) în Chrlice, localitate situată în acea vreme în Austro-Ungaria și, în prezent, în Cehia. Familia sa făcea parte din minoritatea germanofonă. Tatăl lui Mach era țăran, dar pentru că oferea și lecții particulare, s-a ocupat îndeaproape de instruirea fiului său. Mach a învățat și meseria de tâmplar. Abia la vârsta de cincisprezece ani a ajuns la un gimnaziu, unde avea să-și ia cu greu bacalaureatul. Tânărul dotat a studiat la Viena matematica și științele naturii, luându-și examenul de licență cu o teză despre electricitate. La un an după aceea, avea să devină profesor mai întâi la Graz, apoi la Praga și, în cele din urmă, la Viena. Este interesat de numeroase domenii, de fapt, îl interesează tot.
Predă fizică, matematică, filosofie și psihologie. Ca fizician, calculează viteza sunetului, care mai târziu îi va purta numele. Se spune, de exemplu, că avioanele supersonice zboară cu viteza Mach 2.
În epoca în care a trăit, Mach se bucura de faimă la Praga și Viena. A făcut experimente legate de rachete și de dinamica gazelor. A criticat mereu fizica newtoniană, încurajând astfel apariția teoriei relativității. Albert Einstein s-a considerat fără rezerve unul dintre elevii lui Mach, deși acesta din urmă nu i-a fost niciodată profesor. Din punct de vedere politic, Mach era un liberal, atras din ce în ce mai mult de social-democrație, partidul social-democrat fiind considerat pe vremea aceea un partid radical. În ceea ce privește viziunea asupra lumii, Mach a fost un agnostic, care nu a ezitat să intre în polemici chiar cu Biserica.
De teoriile lui Mach s-au ocupat fizicieni și filosofi, tânărul Lenin a scris despre acestea o carte groasă, în timp ce filosofia lui Mach era la modă în rândul intelectualilor ruși. Psihologia simțurilor a apărut ca disciplină nouă și în America, influențând cercetarea în domeniul comportamentului. Chiar dacă a influențat atâtea domenii, faima de care se bucura s-a diminuat rapid după moarte, survenită în 1916, când Primul Război Mondial zguduie Europa, iar fizica pornește pe drumuri cu totul noi. În 1970, cei de la NASA își aduc aminte de fizicianul aproape uitat, care fusese un pionier în domeniul rachetelor, și dau unui crater selenar numele său.
Ideile filosofice ale lui Mach au fost radicale. Pentru el avea importanță doar ce rezulta în urma experienței sau doar ceea ce putea fi calculat. Astfel, era anulată o mare parte a filosofiei de până atunci. Verificând dacă lucrurile sunt valabile din punct de vedere fizic, Mach a dat celei mai mari părți a istoriei filosofiei nota patru cu minus. Mach a criticat în special dualismul lui Descartes, deoarece pentru el era clar un singur lucru: senzațiile pe care le are corpul și reprezentările pe care le creează spiritul sunt alcătuite din aceeași materie.
Așa cum în timpul acelei experiențe din tinerețe, pe care o avusese într-o zi de vară, Mach descoperise că orice lucru avea legătură cu altul, el avea să contopească dualismul, alcătuit din eu și lume, în monism: tot ceea ce există în lume se compune din aceleași elemente. Dacă ele apar în creier, se numesc „senzații“, dar acest lucru nu le transformă în ceva deosebit.
Întorsătura demnă de reținut în cadrul acestei teorii a senzațiilor o constituie însă moartea eului. Filosofii vorbiseră mai bine de două mii de ani despre „eu“ și orice om folosește termenul „eu“ atunci când se referă la sine. Mach a fost împotriva acestui fapt.
Lui îi era greu să spună „eu“ atunci când vorbea despre sine. Ce să fie acest „eu“? Mach era de părere că „Eul nu este o unitate bine determinată, strict delimitată, care nu se modifică.“ Nu există un eu în creierul uman, ci există doar un mănunchi de senzații aflate într-o permanentă legătură cu elementele din mediul exterior sau, așa cum se exprima Mach în glumă: senzațiile „se plimbă singure prin lume“. În albumul de familie al filosofiei cea mai cunoscută dedicație dintre toate este: „Eul nu poate fi salvat. Conștientizarea acestei situații, dar și teama față de ea au dus la cele mai ciudate grozăvii pesimiste și optimiste, religioase și filosofice.“
Mach nu a fost primul care a dorit să renunțe la eu sau cel puțin să-i reducă din importanță, transformându-l în ceva neînsemnat. El a crezut cu trufie că, pentru așa ceva, era nevoie de un fizician. Același lucru l-au mai făcut, însă, un jurist falit și un comerciant melancolic. Scoțianul David Hume avea douăzeci și opt de ani în 1739 când a publicat Tratatul despre natura umană. Și Hume căutase fără succes eul, și aceasta deoarece sufletul și eul nu sunt obiecte tangibile. Pentru a percepe senzațiile, noțiunile și afectele, omul nu are nevoie de eu. Acest eu există oarecum și independent. Astfel, eul nu era un lucru real, ci o reprezentare printre altele. Singurul lucru la care s-a gândit Hume pentru a „salva“ eul a fost acela că eul ar fi „un mănunchi de senzații“, o iluzie, ce-i drept, dar o iluzie necesară, care îi oferă omului senzația plăcută (și indispensabilă?) că deține un supervizor în creier.
Așa să stea lucrurile? Este eul o iluzie? Să fie această reprezentare asupra eului pe care o are fiecare om normal despre sine doar o scamatorie care există în creier? Să se fi înșelat oare filosofii occidentali, timp de două mii de ani, în momentul în care au pornit de la un eu care se confruntă cu mai mult sau mai puțin succes cu lucrurile existente în lume? Eul nu este oare cămăruța de la etajul superior, în care intră și din care ies toate actele mele raționale, emoționale sau de voință? Nu este eul acel castel care există când obțin victorii, dar și când sunt supus înfrângerilor în viață? Nu este el oare filmul necenzurat, care îmi garantează că voi rămâne aceeași persoană pe parcursul deceniilor? Chiar dacă mă gândesc la Mach și la Hume, oare cine vă vorbește în acest moment, nu eul meu? Și cine citește aceste rânduri dacă nu chiar dumneavoastră, care vă numiți, fiecare în parte, „eu“?
Să eliberăm odată eul din strânsoarea fizicienilor ciudați și a juriștilor lipsiți de succes și să îi întrebăm pe specialiști, de pildă pe psihologi, ce este cu eul.
Psihologii dau din cap, se încruntă, se privesc unii pe alții și schimbă câteva cuvinte. Se încruntă din nou, dau iarăși din cap. „Mda, știți“, spune unul dintre ei, „personal nu aș anula cu totul eul, dar colegii mei și eu nu suntem întru totul hotărâți în ceea ce privește eul. Nu putem considera eul un lucru cert deoarece psihologia este, după cum știți probabil, o știință a naturii, și în științele naturii se consideră a fi real doar ceea ce se poate vedea, auzi sau măsura. Nu se pune problema de așa ceva în cazul eului. Dacă el există, atunci derivă din ceva, iar domnul Hume are dreptate. Mă întreb doar din ce anume. Dacă derivă din senzații, se poate spune că există un eu al senzațiilor, sau dacă derivă din reprezentări, este oare un eu al ideilor? Nici în acest sens nu putem afirma nimic cu certitudine.
Mulți dintre colegii mei evită să folosească termenul și vorbesc despre „sine“. Sinele este un fel de centru al voinței și judecății. În acest sens, trebuie să distingem între conceptul de sine și senzația de sine. Conceptul de sine ne spune cum ne vedem pe noi înșine. Pentru a face acest lucru trebuie să-l introducem pe „I“ , dar numai ca structură redusă, pentru a-l putea pune față-n față cu „me“ . „I“ acționează și „me“ formulează judecăți. Senzația de sine este dovada subiectivă, care îl pune pe „me“ în fața lui „I“. Am observat și am descris sute de mii de oameni, în timpul acestei conversații cu sinele propriu, dar, în numele lui William James, cel care a pus la punct teoria pe care v-am prezentat-o, nu ne întrebați cum se poate dovedi întregul raționament. Așa stau lucrurile și numai Dumnezeu, Darwin sau poate altcineva știe de ce.“
Iată ce afirmă psihologul. Bineînțeles că această prezentare este succintă și că psihologia este un domeniu vast, cu nenumărate școli și teorii. Este, însă, de asemenea, evident că psihologul nu poate răspunde clar și concis la întrebarea: „Ce este eul?“ Nu ne rămâne decât să ne adresăm specialiștilor în neuroștiință, pentru că aceștia și-au făcut din plin simțită prezența pe parcursul ultimilor ani.
Se pare că azi, mai mult decât oricând, ei au dreptul să răspundă la întrebarea formulată mai sus. Răspunsul multora (dar nu al tuturor) specialiștilor în neuroștiință este „Nu!“ atunci când sunt întrebați dacă există eul. „Eul nu există.”
Nimeni nu a fost sau nu a avut vreodată un eu! Nu există un liant al vieții interioare. David Hume și Ernst Mach au avut dreptate: eul este o iluzie!“
Pentru a înțelege răspunsul acestor specialiști, ar trebui să îi întrebăm cum ar trebui să arate eul, astfel încât să fie mulțumiți și să afirme: „Da, acesta este eul!“
Le-ar fi oare de folos dacă ar descoperi o regiune, o zonă, un centru al creierului care să controleze sau să producă eul? Poate că nu întru totul deoarece, după ce ar cerceta mecanismele de control ar constata că acest centru, la fel ca toate celelalte centre din creier, nu lucrează independent, ci este legat de celelalte. Ar face cercetări legate de celulele nervoase, de transmiterea impulsurilor electrice și de reacțiile chimice și ar conchide: eul nu este nimic altceva decât un mecanism electrochimic complicat. E ca și când un copil ar demonta o păpușă vorbitoare și ar descoperi în ea un mic aparat, de care ar fi dezamăgit. Se poate spune că bunul-simț are noroc. Din fericire, nu există un centru al eului. Lucrul acesta este îmbucurător și nu reprezintă în nici un caz o dezamăgire, cum ar fi tentați să creadă specialiștii în neuroștiință. Deja în secolul al XIX-lea, binecunoscutul anatomist Rudolf Virchow le comunica filosofilor că eul nu există: „Am secționat mii de cadavre, dar în nici unul dintre ele nu am găsit sufletul“. În această privință putem spune (cu totul nereligios), „slavă Domnului!“ pentru că este mult mai bine ca sufletul sau eul să rămână un mister decât să fie descoperit, apoi descompus în mii de bucăți și demitizat. Ca să mergem mai departe cu imaginația, ne-am putea închipui că neurochirurgii ar fi capabili să îndepărteze pur și simplu eul în urma unei operații.
Ei bine, nu există un centru al eului. Acest lucru nu trebuie să ne mire în ultimă instanță, pentru că nimeni, în afara lui René Descartes cu glanda lui pineală, nu a crezut acest lucru. În ultimii două sute de ani, nici un filosof renumit nu a afirmat că eul ar fi o substanță care s-ar găsi în creier. Cei mai mulți dintre ei nu au ajuns la o concluzie în ceea ce privește eul. De exemplu, Immanuel Kant se referă destul de neclar la eul care ar fi „un obiect al simțului intern“, spre deosebire de „obiectul simțurilor externe“, corpul. Până la urmă, ce trebuie să înțelegem din această afirmație deschisă interpretărilor?
Filosofia nu oferă nimic cert în ceea ce privește eul. Se merge, oarecum, pe principiul: „Despre eu nu vorbești, ci îl ai.“ Să nu ne mire faptul că specialiștii în neuroștiință nu pot găsi eul. Ei cercetează creierul într-un anumit mod și, pornind de la acest fapt, nu pot descoperi eul. În lumea lor nu există un eu care să poată fi marcat pe o hartă a creierului. De aceea eul nu există. El nu face parte dintre acele elemente ale creierului care să poată fi localizate fără greșeală.
Dar, cu toate acestea, nu avem în permanență experiența eului? Pot exista îndoieli asupra acestor trăiri? Nu există, dincolo de orice îndoială, o senzație a eului, oricât de volatilă ar putea părea aceasta? Oare nu ar fi posibil ca eul să se întindă peste întreg creierul, chiar peste întregul sistem nervos sau cel puțin peste regiunile esențiale ale creierului? Nu ar fi posibil ca, din concertul celulelor nervoase din creier, să se nască melodia sinelui, care nu poate fi definită biologic, dar este fără îndoială prezentă la nivel psihic? Așa cum din descrierea tuturor instrumentelor dintr-o sală de concert nu se naște o simfonie, nici eul nu poate fi înțeles cu ajutorul metodelor oferite de anatomia creierului. De ce să nu prezentăm și așa lucrurile?
Într-o anumită măsură, toate aceste lucruri sunt corecte, dar în neuroștiință mai există și o a doua cale pentru elucidarea problemei eului. Aceasta constă în examinarea persoanelor cu un comportament anormal, a pacienților cu diverse tulburări, al căror eu fie nu funcționează deloc, fie funcționează doar parțial sau cu funcțiile alterate. Specialistul în neuroștiință și psihologul Oliver Sacks s-a ocupat timp de patruzeci de ani de asemenea persoane. Sacks însuși este o persoană controversată, despre care se povestesc tot felul de lucruri. În cartea sa Omul care își confunda soția cu o pălărie el a descris viața și lumea pacienților săi. Este vorba despre oameni cu tulburări ale eului sau, cum îi numește Sacks, „călători care ajung în țări despre a căror existență nu am ști nimic dacă nu ar fi ei“.
Un muzicolog suferă o leziune ușoară la nivelul emisferei cerebrale stângi și, din această cauză, este afectat de agnozie vizuală, fapt pentru care nu mai recunoaște lucrurile din jurul său. Vrea să pună mâna pe pălărie, dar pune mâna pe fața soției lui. Un profesor de muzică mângâie cu tandrețe ceasurile din parcuri deoarece crede că sunt copii, iar o doamnă în vârstă, bolnavă de neurosifilis, devine brusc interesată de bărbați mai tineri.
Situațiile pe care Sacks putea doar să le descrie în urmă cu mai bine de douăzeci de ani au fost examinate din diverse puncte de vedere. Numeroși specialiști în neuroștiință sunt de părere că există diferite forme ale eului. Există un eu al corpului meu, care îmi spune că acel corp în care trebuie să trăiesc este cu adevărat corpul meu; există un eu al situării, care mă informează asupra locului în care mă aflu la un moment dat; există un eu al perspectivei, care mă asigură că mă aflu în centrul lumii cunoscute de mine; eul trăirilor îmi transmite că impresiile sensibile și senzațiile mele sunt cu adevărat ale mele, și nu ale altcuiva; există un eu al statutului de autor și al controlului, care îmi arată că eu sunt cel care răspunde de gândurile și faptele mele; un eu al autobiografiei face în așa fel încât să nu ies din filmul în care joc, cu alte cuvinte să rămân mereu aceeași persoană; există apoi un eu al autoreflecției, care îmi dă posibilitatea să mă gândesc la mine însumi și să mă implic în acel joc psihologic al lui „I“ și al lui „me“. Există, în sfârșit eul moral, care formează conștiința mea, iar aceasta îmi spune ce este bine și ce este rău.
Toate aceste forme ale eului prezintă tulburări, în sensul că una sau alta dintre ele nu funcționează cum trebuie, situație întâlnită în relatările lui Oliver Sacks. Dacă asupra unor astfel de pacienți se fac investigații apelându-se la metodele care țin de „imagistică“ se pot observa acele zone ale creierului care nu funcționează normal.
De exemplu, eul corpului și eul situării au legătură cu lobul parietal, iar eul perspectivei are legătură cu lobul temporal inferior drept. Eul trăirilor are și el legătură cu activitatea lobului temporal inferior drept, dar și cu nucleul amigdalian cerebral sau cu alți centri ai sistemului limbic.
Dacă dorim, putem spune că există mai multe euri, dar această afirmație oferă doar o reprezentare schematică. Chiar dacă știm, de pildă, ce gust are fiecare ingredient, nu putem avea de unde ști ce gust va avea mâncarea. Pe cât de clar și de simplu sunt prezentate aici formele eului, pe atât de complicată este situația în creierul nostru. În conștiința noastră de zi cu zi, acestea funcționează aproape nediferențiat. Sunt ingrediente pe care le simțim rar pe limbă, dar sunt altele pe care le percepem mereu.
Și originea ingredientelor pare a fi diferită. Pe unele putem doar să le simțim, iar pe altele le știm într-un fel sau altul. În ceea ce privește eul perspectivei, sunt puține lucruri de făcut. El îi este dat fiecărui om normal și același lucru se întâmplă cu eul corpului. Cât despre eul autobiografiei, acesta este, fără îndoială, un lucru pe care îl realizez chiar eu și, astfel, despre care vorbesc. În acest sens, îmi povestesc mie și altora despre eul meu și, în același timp, îl formez. Același lucru este valabil și în cazul eului autoreflecției și, probabil, și în cazul eului moral.
Diversele stări ale eului, așa cum sunt ele văzute de specialiștii în neuroștiință, reprezintă o clasificare logică, dar nu trebuie să ne facem iluzii. Este vorba despre structuri care nu pot fi separate cu precizie infinitezimală. Nimeni nu poate demonstra că din toate aceste structuri nu apare o stare mentală generală, pe care unii specialiști în neuroștiință o numesc „flux al conștiinței“.
Dar de ce nu se poate vorbi pur și simplu despre „eu“? Printre lucrurile ciudate care se întâmplă în domeniul neuroștiinței, se numără și acela că unii neurologi neagă existența eului, dar fac cercetări asupra modului în care ia naștere acesta. Se întâmplă frecvent ca, în laborator, eul să fie dușmanul preferat, a cărui existență trebuie postulată, pentru ca apoi să se poată lupta împotriva lui. Cam așa au putut cercetătorii să arate cum se formează personalitatea, deci și eul. Sistemul limbic apare deja în stadiul incipient al existenței embrionului. După naștere, creierul intră în contact cu lumea exterioară și este revoluționat încă o dată. Structurile creierului se adaptează, numărul celulelor nervoase se reduce și, în același timp, se formează învelișul conductorilor.
Între 18 și 24 de luni se formează „senzația eului“. Este momentul în care copiii se recunosc, atunci când se văd în fotografii. Mai târziu, ia naștere „persoana“ socială și juridică, adică eul ca parte a societății, care acționează mai mult sau mai puțin responsabil. Unele dintre aceste abilități și competențe se dezvoltă în creier abia în timpul pubertății și după aceea. Toate aceste lucruri explică dezvoltarea personalității și sunt legate indisolubil de senzația eului.
Oamenii se referă la ei înșiși ca la un „eu“. Numeroși oameni de știință apreciază că aproximativ jumătate din tot ceea ce înseamnă dezvoltarea personalității se leagă de abilitățile înnăscute și doar 30–40% are legătură cu experiențele și trăirile revenite între 0 și 5 ani. Și numai 20–30% este ponderea educației primite ulterior acasă și la școală.
Demitizarea eului implică anumite probleme. În momentul în care Copernic a demonstrat că Pământul se învârte în jurul Soarelui, a mai descoperit un lucru: concepția conform căreia Pământul se află în centrul universului este falsă.
În momentul în care Darwin a arătat că toate viețuitoarele se trag din strămoși primitivi și că omul nu face excepție în acest sens, a mai scos în evidență un lucru: concepția conform căreia omul este o creatură excepțională a lui Dumnezeu este falsă.
Dacă, în prezent, specialiștii în neuroștiință ar dori să anuleze eul, nu ar descoperi nimic nou. Nu se respinge vechea idee, potrivit căreia omul ar avea din punct de vedere spiritual un supervizor, care se numește „eu“. Acest eu este complicat. El se poate descompune în mai multe euri, dar este în același timp și o realitate percepută, care nu poate fi anulată pur și simplu de către naturalişti.
Oare nu este suficient faptul că fiecare dintre noi se simte ca un eu pentru a putea afirma că eul există? „Suntem indivizi, pur și simplu pentru că asta dorim să fim. Și acest lucru este suficient“, scrie sociologul Niklas Luhmann.
Același lucru s-ar putea spune și despre eu. „Eul nu este o unitate anumită, strict delimitată…“ În această privință, Ernst Mach avea dreptate. Este posibil ca, la nivelul creierului, să se descopere existența unei unități și unei delimitări, sau, așa cum spun unii dintre specialiștii în neuroștiință, „un cadru“. Este, însă, puţin probabil că senzațiile „se plimbă singure prin lume“.
Eul poate fi comparat cu o educatoare de grădiniță foarte atentă, care observă ce se întâmplă în jur, are compasiune și este prezentă într-o măsură mai mică sau mai mare alături de noi. Oamenii nu dispun de un nucleu, de un „sine real“, care să fie palpabil. Oricum, existența lui nu ar fi însemnat mare lucru. Interesant ar fi fost să se găsească aparatul eului, care să fie pus dinaintea filosofilor, spunându-se: „Iată-l! Acesta este!“
În loc de așa ceva, avem un eu care nu poate fi definit exact, un eu care oferă mai multe fațete și mai multe perspective. Neuroștiința nu a demonstrat că nu există un eu, ci a arătat că eul pe care îl percepem este un fenomen incredibil de complicat, în fața căruia avem încă toate motivele să fim uluiți. În ceea ce privește explicarea „stării eului“, specialiștii în neuroștiință mai au de parcurs cale lungă sau, mai bine spus, sunt la decenii distanță, aceasta în cazul în care există o explicație. Dacă vom compara descoperirea emoțiilor simple cu aselenizarea, atunci călătoria până la eu înseamnă o călătorie pe Jupiter. Este vorba despre o călătorie pe care nu știm cum o vom face și ce obstacole vom întâlni pe parcursul ei…
