Scarlat Demetrescu – Investigații Asupra Nemuririi Sufletului și a Corpului Fluidic
Corpul carnal pe care îl vedem, îl pipăim, îl îngrijim, îl adorăm și cu care ne mândrim este un simplu instrument trecător al spiritului.
Adevăratul om este o mică scânteie, nevăzută de ochii omului, care se află așezată în mijlocul creierului nostru. El este conducătorul corpului nostru. El este nemuritor și menit ca în decurs de miliarde de ani să prospere mereu, până va ajunge o forță infinită a cosmosului.
Pe pământ existăm noi, oameni, animale, vegetale și minerale, iar în Cer – spiritele lor. Lumea de Sus conduce lumea de jos.
Câteodată, când se permite de marile spirite conducătoare ale pământului, unele ființe umane ale spațiilor se pot arăta aici pe pământ. În acest caz, ele au de obicei forma și limbajul uman al ultimei lor încarnări.
Într-o zi, aflându-mă la cofetăria Riegler într-un cerc de colonei și generali pensionari și venind vorba despre om, de sufletul lui, mă întrebă una din persoanele asistente de la masa aceea dacă mai fac studii asupra nemuririi sufletului. Am răspuns că acest subiect mă pasionează din ce în ce mai mult. O altă persoană, din tabăra celor sceptici, declară că el nu crede în asemenea fapte. La această afirmație, un domn maior pensionar, cu numele Ștergeanu, afirmă că rău face de se îndoiește, căci de ar vedea un caz, două, nu ar mai avea asemenea păreri. „Eu am trecut printr-o asemenea probă și de aceea afirm că spiritul omului continuă existența și dincolo de moartea corpului. Și pentru convingerea dumneavoastră, am să vă povestesc o întâmplare petrecută în anul 1900, pe când eram căpitan la regimentul de geniu din Focșani. La vremea aceea aveam în compania mea ca sublocotenent pe un oarecare Ion Grigoraru. Tot în Focșani pe vremea aceea exista o familie germană – consulul Germaniei în acest oraș, al cărui nume îmi scapă acum. El avea două fete foarte frumoase, cea mai mică fiind și o admirabilă pianistă. Grigoraru a văzut-o, a plăcut-o și ca umbra se ținea de ea. La grădina publică, la concerte, la balul de la Prefectură, unde veneau și aceste fete, Grigoraru era nelipsit. Toată lumea observase înclinarea lui pentru fata cea mică a consulului. Păreau doi porumbei ce se iubesc, încât făcea plăcere și celor ce au observat această iubire. În fine, sublocotenentul se decide să se însoare. Se prezintă părinților fetei și o cere de soție. Deși neamțul ar fi dorit să aibă de ginere un german, totuși față de tinerețea băiatului, frumusețea lui bărbătească, situația lui socială și simpatia fetei pentru el, acceptase această căsătorie. Dar a intervenit o problemă: consulul nu avea altă avere decât o casă și un loc vast în jurul casei. El dădea ca zestre fetei lui jumătate din acest loc, atât. Cum cota de zestre era de 60.000 lei, rămânea să se stabilească dacă acest loc valora această sumă. Soția colonelului de la regimentul din Focșani, care urmărise dragostea celor doi tineri, aflând de această situație rugă pe soțul ei să facă tot posibilul ca să înlesnească unirea acestor două suflete, care se iubesc atât de mult. Pentru acest lucru, colonelul numi o comisie de trei ofițeri din sânul regimentului, care să vadă locul și să-l estimeze. Acești camarazi, ca să vadă unirea efectuată, au declarat că locul valorează 60.000 de lei. Raportul a fost înaintat de colonel Ministerului de Război, care a dat un răspuns afirmativ. Pe baza acestei aprobări s-a făcut nunta și s-a întemeiat o căsnicie de mai mare dragul. Curând sosi și un copilaș. Când copilul avea trei luni a venit un ordin de la regiment ca să se detașeze un pluton pentru unul din forturile din jurul Bucureștilor, care la acea dată se terminase de construit și fusese înzestrat cu tot materialul de apărare în caz de război.
Colonelul, neștiind care unitate să o detașeze, decise să tragă la sorți. A scris pe bilete companiile, le puse în chipiul unui ofițer și de față cu toți ofițerii a tras un bilet. A ieșit compania a treia a căpitanului Ștergeanu. Prin același sistem a fost tras la sorți din această companie un pluton cu ofițerii săi. Destinul a ales să plece la București sublocotenentul Grigoraru. A fost jale mare pe familia lui și a germanului, pentru că se despărțeau unii de alții. Și totuși ordinul trebuia executat. S-a îmbarcat în tren acest pluton, cu toată zestrea lui și cu toată gospodăria lui Grigoraru, și au pornit cu toții spre București. Trenul militar ajunse între stația Brazi și stația Prahova, de pe linia București-Ploiești, unde din cauza ploilor abundente terasamentul se înmuiase, slăbind linia. Trenul, ajuns în acest punct, a început să oscileze. Era o zi caldă, cu zăduf. Soția ofițerului ieșise pe culoar cu copilul în brațe, privind la dreapta și la stânga. La un moment dat vagonul oscilă brusc într-o parte. Doamna își pierdu echilibrul și, într-o uitare de sine, căută să se rezeme de peretele vagonului; prin această mișcare, copilul din brațele sale a fost proiectat pe fereastra deschisă a vagonului. Mama, văzând acest lucru, inconștientă, se repezi la ușă și se azvârli afară. În același moment vagonul se înclină și se răsturnă, târându-se câțiva metri, până la oprirea trenului. Copilul și mama au fost zdrobiți și prefăcuți într-o masă de carne și sânge. Sublocotenentul Grigoraru în acest timp se afla în compartimentul vagonului și citea niște note. Când vagonul s-a răsturnat, a ieșit pe o fereastră, căutând și întrebând unde e soția și copilul său. Soldații toți exclamau: „O femeie și un copil sunt sub vagon”. Grigoraru înțelese drama. O lovitură de trăsnet îi trecu prin creier și o luă la fugă peste câmp.
Ajunse în comuna Brazi, la han, obosit, cu tunica fluturând, cu părul dezordonat și plin de noroi pe ghete și pantaloni. Se opri și cu un aer dement exclamă: „Săracii, sunt sub vagon! Vai, soția mea, sărmanul meu copil!” Țăranii au înțeles imediat că au de-a face cu un nebun. Dar în curând a venit vestea de la gară că s-a întâmplat o nenorocire. Un tren a deraiat. S-a strâns lumea, au sosit ajutoare de la Ploiești și au repus trenul pe linia ce s-a reparat. Soldații au fost dirijați mai departe la București, iar masa de carne strivită a copilașului și a soției lui Grigoraru a fost așezată într-un coșciug provizoriu, preparată spre a nu se strica și înapoiată cu sublocotenentul la Focșani, unde s-a făcut o înmormântare la care a luat parte tot orașul. A fost o jale nemaivăzută în capitala județului Putna. Toate ziarele de la acea vreme au scris despre această nenorocire.
În locul lui Grigoraru a fost trimis la fort un alt ofițer, iar el a căzut într-o completă prostrație. Avea mintea tulbure, dar era liniștit. Colonelul a dispus să nu facă nimic, să fie lăsat în pace, să vină când vrea, să facă ce vrea, până își va reveni din groaznica lovitură a soartei. Într-adevăr, încetul cu încetul el se însenină, deveni din ce în ce mai conștient și își îndeplinea cât se poate de bine rolul de militar, dar era singuratic, tăcut, totdeauna trist de moarte. A trecut un an. Într-o seară de iulie mă întorceam cu soția mea de la grădina publică și în drum spre casă trecem pe strada unde locuia sublocotenentul Grigoraru. Când ajungem în dreptul ferestrelor casei sale auzim o melodie superbă interpretată la pian. Cum soția mea era o cunoscătoare a muzicii, urmase conservatorul din București – mă opri și-mi spuse: „Ce splendidă interpretare, ce digitație admirabilă! Dar cine să cânte la Grigoraru? Și mai ales cum de cântă pe întuneric? Ei, bietul băiat, îi plăcea muzica! În fiecare seară soția sa, care era o excelentă pianistă, îi cânta la pian. Se vede, spuse soția mea, că a început să se consoleze. O fi având o prietenă ca să-l distreze puțin.” A doua zi, spre seară, fiind prin oraș cu soția, îl vedem pe trotuarul opus pe sublocotenentul Grigoraru; Soția îmi spuse: „Uite pe Grigoraru, ia cheamă-l să ne spună cine cânta aseară așa de frumos”. Imediat îl și chemai. După ce s-a apropiat și ne-a dat bună seara, soția mea îl întrebă: „Domnule sublocotenent, aseară trecând pe sub ferestrele locuinței dumneavoastră am auzit o muzică frumoasă, splendid executată. Dacă nu suntem indiscreți, cine cânta?” La această întrebare sublocotenentul și-a plecat ochii, s-a întunecat și a tăcut. Eu am intervenit: „Ei, dragul meu, ești tânăr, ești supărat, îți este permis ca o persoană tânără și drăguță să îți cânte la pian”. La aceste cuvinte sublocotenentul ridică capul și cu ochii holbați spuse; „Domnule căpitan, memoria iubitei mele soții și a îngerașului meu nu se vor șterge din acest creier. Sufletul lor îl voi cinsti cât voi trăi. Altă femeie nu voi mai atinge!” După, aceste cuvinte se cuvenea ca subiectul să fie închis, dar femeia tot femeie, și soția mea reveni: „Respectăm sentimentele dumneavoastră și totuși te rugăm să ne spui cine cânta așa de măiestrit?” La această întrebare nepermisă, el răspunse: „Eu”. Soția mea răspunse: „Știu că dumneata cunoști notele, că plimbi degetele pe claviatură, dar de cântat și mai ales de o interpretare atât de artistică nu ești în stare. Acolo a fost o altă mână.” Presat, constrâns într-un mod nepermis de insistența soției mele, el răspunse după un lung oftat. „Doamnă, v-aș spune un secret, dar vă rog, vă conjur să nu-l divulgați nimănui.” Amândoi am răspuns că deoarece se face apel la onoarea noastră, nu vom spune la nimeni. Asigurat de făgăduiala noastră, el spuse: „În fiecare seară vine soția mea și îmi cântă o oră, două și apoi pleacă.
Dumneavoastră ați auzit-o cântând pe iubita mea soție.” La această afirmație am rămas amândoi înmărmuriți. Cum o să vină o moartă să cânte la pian? Corpul ei era la cimitir. Și soția mă atinse cu cotul, dându-mi de înțeles că sărmanul este tot nebun. Dar ca și cum ar fi înțeles starea noastră spirituală, gândul nostru, spuse: „Dacă doriți să vă încredințați de acest fapt, poftiți, veniți la mine și vă veți convinge. Iată, puteți veni astă-seară, la ora zece.” La această propunere am răspuns afirmativ și ne-am despărțit. Abia așteptam să se facă ora zece seara. La această oră ne-am îndreptat către casa lui Grigoraru. Când să intrăm în casă, ușa se deschise și o bătrână ne întâmpină: „Bine ați venit. Mi-a spus fiul meu de venirea dumneavoastră, dar nu știu dacă a făcut bine de a divulgat faptul că soția lui vine în fiecare seară, să ne cânte câte o oră și apoi pleacă.”
Auzirea acestor cuvinte din gura unei bătrâne ce nu trecuse prin focul sufletesc ca fiul său, deci în toate facultățile mintale, ne-a făcut să reflectăm că în toată această poveste trebuie să fie ceva serios. Ne-au primit în salon și discuția se urmă despre mulțumirea ce i-a acordat-o Dumnezeu fiului ei, de a ști că soția și copilul său trăiesc, dar nu într-un corp de carne. La un moment dat intervine în discuție sublocotenentul, care ne rugă să-i permitem să stingă lampa cu petrol, căci lumina face rău soției sale (așa i se ceruse din primul moment al apariției sale). Negreșit, pentru a fi părtași la marea minune de a vedea o moartă vie, am primit această propunere. Curând ochii noștri s-au obișnuit cu întunericul și vedeam bine obiectele din interiorul camerei. Deodată sublocotenentul spuse: „Iat-o! Vine!” Ne-am îndreptat privirile spre ușă, dar aceasta nu se deschise și nici nu se vedea cineva. Facem ochii mari, ne concentrăm privirea și tot nu vedem nimic.
Sublocotenentul ne spune după un minut: „Soția mea vă salută. S-a așezat la pianină și vă întreabă ce doriți să vă cânte.” La această întrebare, cum era la modă pe atunci și se cânta de către toate orchestrele valsul lui Strauss „Dunărea albastră”, soția mea propuse să cânte acest vals. Deodată auzim vibrând aerul din cameră de notele pianinei și un vals divin ne atrase privirile spre pianină. Simțeam cum notele se ridicau și coborau, vedeam scaunul din fața pianinei, dar nu vedeam pe nimeni cântând la pianină. Cântecul ne fură gândurile și ne-am pomenit când s-a teminat că sublocotenentul ne întreabă ce dorim să ne mai cânte soția sa. Atunci soția mea, o cunoscătoare a muzicii, ca să descopere eventuala șarlatanie, propuse să cânte „Fuga” de Bach. Abia termină de spus și pianina răsună într-o execuție impecabilă cu această piesă muzicală. În fine, soția mea a propus și alte lucrări din compoziția lui Liszt și Bethoven. După câteva interpretări fără cusur, sublocotenentul anunță: „Acum soția mea pleacă, vă salută”.
Am privit adânc să străpungem cu privirile noastre și pereții, ne-am plimbat privirile prin toată camera și spre ușă, dar nici de data aceasta nu am văzut pe nimeni altul decât pe Grigoraru și pe mama lui. A aprins lampa, dar privirile noastre se întorceau mereu spre pianină. Ca și cum ar fi citit gândul nostru, Grigoratu se repezi la pianină, îi apucă mânerul lateral și o trase pe roțile ei departe de zid, zicându-ne: „Priviți, este o pianină obișnuită, nu are nici rulou cu foaie, nici dispozitiv electric”: (De fapt, la acea vreme lipsea electricitatea în Focșani). L-am privit și ne-am încredințat că nu avea nici o adaptare pentru o execuție mecanică. În orice caz, chiar de ar fi avut, acest dispozitiv nu putea să răspundă atât de prompt la comenzile soției mele, care a cerut fragmente din diferite opere ale mai multor compozitori. Am mulțumit pentru onoarea și fericirea de a lua cunoștință de un asemenea fenomen și am plecat acasă. N-am dormit toată noaptea. Am discutat despre această minune ca pianul să cânte, ca o fantomă nevăzută a soției sublocotenentului să vină să cânte, și ca el, sublocotenentul, să o vadă și să înțeleagă vorbirea ei, noi nevăzând-o și neauzind-o. Ni se părea o minune pe care nu am fi putut-o crede dacă nu am fi auzit melodiile acelea, execuția aceea divină, nu umană. Această comunicare dintre un pământean și un spirit aduse curând o schimbare, o liniște, o seninătate și o bunătate în ființa sublocotenentului, de nu mai era de recunoscut. Era iubit de toată lumea, era respectat pentru noblețea caracterului său. Afirma colegilor săi că e fericit că știe că omul nu moare, că spiritul trăiește în jurul nostru sub alte stări, că își cunoaște rostul vieții sale și că va părăsi această lume prin înecare. Într-adevăr, destinul i s-a împlinit așa cum i se spusese de cei de Sus. În anul 1912 se execută o mică manevră navală a flotilei noastre fluviale pe Dunăre cu concursul geniștilor (pontonieri). Într-unul din aceste vase, în șalupa „Trotuș” se afla și locotenentul Ion Grigoraru. În dreptul orașului Hârșova un vas austriac ce trecea în josul Dunării, lovi în coastă această șalupă, o sparse și în câteva minute s-a dus la fund cu locotenentul Ion Băncilă, maiorul Stoenescu, plutonierul Tănăsescu și locotenentul Grigoraru, care imediat când s-a spart vasul a îngenunchiat și a zis: „Acum, Doamne, slobozește pe fiul tău amărât în această existență pământească”. Nu a putut scăpa decât sublocotenentul Gheorghe Petreșcu, azi colonel, și plutonierul Iancovache, azi căpitan pensionar. Cei ce sunt mai în vârstă în Focșani pot mărturisi de aceste evenimente și personaje.” Consemnat de mine, prof. Scarlat Demetrescu București, 16 mai 1926
S-a afirmat că omul este coroana creației lui Dumnezeu pe pământ. Această aureolă dată omului o merită pe drept cuvânt când vezi la ce înălțime de gândire s-a putut ridica. Rămâi uimit în fața calculelor lui minunate, a analizelor lui profunde, a cercetărilor și descoperirilor sale. Azi el scotocește fundul oceanelor pentru a reprezenta contururile sale geografice, încearcă să conserve razele calorice ale soarelui spre a le utiliza iarna sau spre a le transforma în alte genuri de energie necesare în industrie. Azi se cercetează compoziția atmosferei în păturile ei cele mai înalte ori se studiază posibilitatea utilizării forței motrice a mareelor. Omul scrutează cu telescoape uriașe abisurile infinitului ori analizează prin bombardarea cu razele alfa ale toriului atomul de radiu, pentru a afla constituția lui, a electronului, protonului și neutronului său.
Omul nesățios de a cunoaște caută mereu să fure secretele naturii, ale infinitului mare, macrocosmosul, ca și ale infinitului mic, microcosmosul, dar mai presus de toate se străduiește să afle ce este viața.
Când te gândești că acum o sută de ani dacă ar fi afirmat cineva că stând culcat în patul tău, vei putea asculta orchestra simfonică din Washington, Opera din Milano, pe tenorul Cormai din Londra sau pe conferențiarul din Viena, l-ai fi crezut nebun. Nici în descrierile lui Jules Verne nu ai fi putut bănui că vom putea ajunge să călătorim ca păsările prin aer. Mâine-poimâine veți putea vorbi prin telefon și veți privi în placa de sticlă mată figura celui care îți vorbește de la Praga ori de la Londra. Cine știe ce ne rezervă viitorul!
Există o lege în universul întreg care silește ca mineralii, vegetalul, animalul, omul, planetele, stelele, toate și totul să se transforme, să avanseze spre forme mai bune, superioare. E legea evoluției, legea progresului.
Omenirea, grație acestei legi, prin aleșii ei a făcut studii, observații, experiențe asupra materiei tangibile, analizabile în laborator, și a stabilit forțele care o animă, a găsit normele, legile după care aceste forțe lucrează asupra ei.
În jurul nostru se petrec și fenomene ce se desfășoară în cadrul altor categorii de materii, ce nu se pot cerceta în laborator. Ele par a fi animate de alte forțe și după alte legi decât cele ale materiei fizice. Acestor fenomene li s-a dat numele de paranormale, hiperfizice, metapsihice. Dar în goana cea mare după cercetările lumii fizice s-a neglijat cercetarea acestor fenomene și energii.
De vreo 70 de ani încoace, mari inteligențe, mari savanți ai lumii, din seria celor care au adus lumină asupra datelor științifice ce le posedăm azi, au început să-și îndrepte ochii și asupra acestor fenomene ciudate pentru ei, dar foarte normale și naturale, căci nimic nu se produce în univers care să nu fie natural. Dintre aceștia vă citez pe William Crookes, Russel Wallace, Charles Richet, Schrenk Notzing, Oliver Lodge, William James, Ernest Bozzano, Ochorowitz, Morseli, William Barrett, Lombroso, Camille Flammarion și mulți alții, unul mai strălucitor decât altul.
Vă reamintesc că Crookes este descoperitorul thaliului, al materiei radiante, al tuburilor fără aer care au condus la descoperirea becului electric de azi. El a lăsat o cale luminoasă în urma sa, plină de descoperiri și în domeniul fizicii și a chimiei. Wallace, marele naturalist, emulul lui Darwin, ne-a făcut cunoscută flora și fauna Oceaniei și a Africii, regiuni necercetate până atunci de naturaliști. Richet este membru al Academiei de Științe din Franța, profesor de fiziologie și cercetător neobosit al fenomenelor vieții umane. Cine nu cunoaște pe Oliver Lodge, profesor de fizică la Facultatea de Științe din Birmingam, unul din autorii descoperirii acțiunii ionilor în natură?
Întreaga Americă îl cunoaște pe eminentul psiholog și filosof William James, fost profesor de psihologie la Universitatea Harvard din New York. Lucrarea profesorului și neobositului cercetător Ernest Bozzano din Italia este tradusă în multe limbi și cunoscută în întreaga lume. Și așa, rând pe rând, tot mai mulți din oamenii de seamă ai omenirii încep să se ocupe și să experimenteze problemele transcendentale, probleme care până ieri erau desconsiderate ori batjocorite, iar cei ce se îndeletniceau cu ele erau socotiți minți obosite, autosugestionați, șarlatani ori candidați pentru balamuc. Seria acestor fenomene ciudate, uimitoare prin natura lor, e nespus de mare, dar pentru că nu dispun decât de o oră, mă voi mărgini la cele mai importante: scrierea unui creion singur, scrierea proiectată, telekinezia, levitația, proiecții cryptestezia, moniția, premoniția, telepatia, ectoplasmia. Presupunând că nu toată lumea cunoaște această nomenclatură științifică, sunt dator a da câte o mică explicație referitor la fiecare din ele. Sunt cazuri când în prezența unor persoane numite mediumi, din ființa cărora iese mai ușor decât de la o persoană obișnuită o materie eterică numită fluid, se vede cum un creion pus pe masă se ridică singur, ziua în amiaza mare, și începe să scrie pe o coală de hârtie albă. E un fenomen ce stârnește admirația și e socotit pe nedrept ca fiind un fapt nenatural, ca rezultatul unui truc. Pare ciudat, dar acest fenomen este tot atât de natural ca și când acest creion ar fi ținut și condus de o mână umană. Dar uimirea întrece limita și în mintea necunoscătorului încep să se nască bănuieli când asistenții stând în semi-obscuritate trei-patru minute, după aprinderea becurilor electrice constată una-două pagini de hârtie scrise cu cerneală în limba maternă a asistenților ori într-o limbă străină sau chiar într-o limbă vorbită cu mii de ani în urmă. E ceea ce se numește scrierea proiectată, scrierea aplicată direct pe hârtie, fără nici un condei. Și astfel sunt lucrurile orânduite în lume, ca omul în viața lui să afle, să audă și să vadă lucruri ce pentru moment îi tulbură mintea.
Iată un caz. Stând într-o cameră mai puțin luminată, dar mai ales seara pe întuneric, asistenții văd pe un perete din fața lor o mână care scrie un text format din litere luminoase. Pare că ar fi reclamele luminoase ale cinematografelor ce în bezna nopții anunță trecătorului subiectul filmului ce rulează în acea seară, la acea sală de spectacol. Amintiți-vă de scrierea cuvintelor „Mane techel fares”, pe peretele palatului lui Nabucodonosor.
În alte împrejurări se observă cum obiecte diferite – scaune, lămpi, statuete, călimări, se ridică din locul lor, călătoresc pe deasupra asistenților și se așează ușor pe un loc depărtat de locul de plecare.
Acesta este fenomenul denumit telechinezie. Dacă dispui de un medium puternic, scrii un text pe mai multe bilete, pe care le introduci pe fiecare într-un plic bine închis. Le amesteci până ce nici tu ca autor nu mai știi în care ce scrie. La întâmplare alegi unul din ele și mediumul de aproape sau de la distanță citește – mai mult sau mai puțin corect – cele scrise în biletul închis. Aceasta este citirea prin corpuri opace, fenomen cunoscut sub denumirea de cryptestezie. Cred că citesc în mintea dumneavoastră mirarea și neîncrederea: „Cum să fie posibile asemenea lucruri? Până nu voi vedea și eu, nu voi crede.” E firească această îndoială și e natural să doriți să vedeți pentru ca să puteți crede. Alteori obiecte foarte grele, ca de exemplu o masă mare de sufragerie, ce abia poate fi ridicată de doi oameni, se ridică singură în aer 10-12 centimetri. În multe tratate se citează cazuri când însuși mediumul s-a ridicat până la tavan, unde a scris cu creionul, ca o amintire, ca o probă rămasă spre a demonstra și în viitor că a fost un fapt real și nu o halucinație.
Acesta este fenomenul numit levitație. Cred că ați auzit și dumneavoastră de persoane care, conversând cu alții despre lucruri ale vieții, deodată se opresc din vorbă și exclamă: „Ce foc mare, văd cum arde o casă la un colț de stradă dintr-un oraș plin de fabrici, parcă ar fi rafinării”. Ziarele ce apar în următoarele ore anunță că în orașul Ploiești un mare foc a mistuit o clădire din colțul străzii cutare. Acest fenomen a fost vederea din senin a unui eveniment ce are loc în același timp, dar la depărtare. Alteori, pe când ești ocupat cu o lectură sau cu o activitate oarecare, îți apare o ființă aeriformă a unui prieten sau rudă. Știința populară spune că acela care s-a arătat moare. Într-adevăr, dacă notăm data și ora când a apărut acea arătare, aflăm ulterior că exact la acea dată și oră a avut loc decesul celui ce s-a arătat. Acest fenomen de percepere vizuală a evenimentelor actuale se numește, moniție.
În alte împrejurări, o persoană care are daruri deosebite de ale noastre, ale multora dintre noi, privindu-te în ochi ori privind în paharul din care ai sorbit puţină apă, îți spune fapte, împrejurări, bucurii ori necazuri prin care vei trece în viitor. E ceea ce se numește în limbajul comun o prezicere sau, științific, premoniție. Cum? În ce fel? Nu vă lăsați nici dumneavoastră până nu veți afla. Dar cum să nu te miri când ai ocazia să auzi ori să citești despre faptul că o persoană gândind la ceva, un altul privind în jurul capului său și mai ales între sprâncene – îi spune cuvânt cu cuvânt tot ceea ce gândește. Mulți oameni care au avut acest minunat dar, pentru că n-au știut să și-l ascundă, au fost socotiți ca asociați cu diavolul. Acesta e fenomenul numit telepatie. Dar toată gama fenomenelor ce-i sunt date omului să vadă e întrecută de arătarea în carne și oase, parțială sau totală, a unei ființe iubite sau străine care a părăsit lumea noastră materială. Fenomenului i s-a dat numele de ectoplasmie sau materializare. Acest fenomen a fost studiat trei ani de zile în fața a tot ce a avut Anglia mai savant la epoca respectivă și anume Williarn Crookes – prin intermediul medimnului Florence Cook, Charles Richet, în orașul Alger, la Vila Carmen, cu mediumul Alice, Schrenk Notzing și doamna Bisson – prin mediumul Marta Eva, la Paris, și mulți alții.
Când auzi sau citești că un om care a trecut pragul morții și al cărui corp a putrezit de mult într-un colț de cimitir, a apărut undeva în carne și oase, cu un corp cald, cu respirație și puls omenesc, care vorbește, se mișcă, cântă vocal sau la un instrument și apoi piere dintr-o dată, nu poți să crezi, nu poți să accepți acest lucru.
De ar veni toată lumea de pe acest pământ să-ți afirme acest lucru, tot nu te poate convinge, pentru că asemenea fenomene trec de puterea judecății omului dedusă din cele văzute din copilărie până acum și din cele deduse din datele științei pozitive pe care o cunoaștem. Este dar normal să zici ca și Toma necredinciosul:
„Nu, cred până ce nu voi pune mâna să pipăi, până ce ochii mei nu vor vedea, spre a mă încredința de realitatea faptului”. Da, numai în aceste condiții vă recomand și eu să credeți. Eu ca profesor de știință pozitivă, vă fac această recomandare, vă rog, vă rog mult, vă invit să doriți din toate puterile sufletului dumneavoastră să citiți, să vedeți și să experimentați. Să nu afirmați că este imposibil și să vă pierdeți vremea cu nimicnicii trecătoare, căci este imprudent să spui „imposibil”.
Imposibil nu există în natură, așadar nu refuzați să citiți despre aceste fenomene, să le vedeți, să studiați legile care le guvernează, să le acceptați ca fiind foarte normale.
De ce vă fac această recomandare? O fac ca să nu CREDEȚI pur și simplu, deoarece credința este ceva subiectiv și subiectivitatea diferă de la om la om, după natura sufletească, după cultura fiecăruia. Deci ea nu are o bază sigură. Azi trăim într-o epocă când totul trece prin filtrul observațiilor și experiențelor de laborator. Nu ne mai e îngăduit să credem pur și simplu, ci trebuie să procedăm cu metodă și imbold științific, mai ales când e vorba de fenomene metafizice și metapsihice. Numai procedând astfel vom putea întrevedea cauzele lor și legile care prezidează la producerea lor. Grație acestei norme de conduită, azi în America, Anglia, Franța și Germania s-au creat instituții care fac diferite experiențe prin acești mediumi, creând o știință nouă, numită metapsihica.
Și acum, după ce am făcut această lungă introducere, pentru ca să nu vin în fața dumneavoastră numai cu simple afirmații, vă voi descrie unele experiențe făcute de cercetători din domeniul manifestărilor psihicului nostru. Dintre aceștia citez pe Baraduci Darget, colonel de Rochas, profesorul Karl du Prel, baronul Reichenbach și în ultimul timp, doctorul H. Durville.
Și acum vă rog să mă urmăriți cu atenție în expunerea următoarei experiențe. O persoană – care, din dragoste pentru descoperirea adevărului, se oferă gratuit la dispoziția experimentatorului – este așezată pe un fotoliu comod cu spătarul înalt. O altă persoană, numită magnetizor, se așează în fața acestei persoane și face cu mâinile pase magnetice de la cap până în dreptul pântecelui. Pentru că ochii de carne ai experimentatorului, fiind de natură fizică, nu pot vedea la rândul lor decât lumea fizică, deci nu au posibilitatea să vadă fluidele și fenomenele ce vor avea loc în timpul experimentului, sunt invitați în această cameră un somnambul în stare hipnotică și un lucid, sau doi mediumi în stare de transă.
Prin urmare experimentatorul va ști ce se va întâmpla, pentru că va vedea prin ochii sufletești ai celor doi lucizi. Și acum, pentru că nu toată lumea știe ce e un magnetizor, vă voi spune că acești oameni au facultatea de a acumula din mediul înconjurător, ca și un acumulator electric, mari cantități de materii eterice, de fluide, și le revarsă prin pasele lor asupra unei alte persoane. Este ceva asemănător cu ceea ce se petrece în fizică între două elemente cu potențial deosebit între care, în virtutea legii echilibrului, se produce o descărcare de energie sau de materie, de la cel supraplin la cel mai sărac. Din cauza acestui transfer de fluide se produce un proces intim în această persoană, care va avea ca rezultat fenomenele ce vor urma.
Din primul moment la stânga persoanei de pe fotoliu se așează, la distanța de un metru, un alt fotoliu. După o jumătate de oră de pase magnetice se observă că persoana așezată pe fotoliu, deși a dormit bine noaptea precedentă, deși nu este obosită de vreun efort, simte că i se împăienjenește privirea, că pleoapele i se lasă în jos ca de plumb, că încetul cu încetul pierde conștiința locului unde se află și în fine, adoarme profund. Nu mai aude, nu mai vede, nu mai simte nimic. A adormit perfect trecând în faza cunoscută în știință de stare hipnotică, mai exact magnetică.
În același timp, pe măsură ce se continuă pasele, se observă cum din această persoană adormită, la dreapta și la stânga sa, iese un fel de fum, o ceață puțin nuanțată la dreapta în albastru iar cea din stânga în portocaliu. De la o vreme, pasele continuând, coloana din dreapta începe să se miște, îndreptându-se spre coloana din stânga. Mișcarea acestei coloane drepte se poate face prin fața subiectului, dar de cele mai multe ori trecerea se face pe la spatele corpului fizic al subiectului. La un moment dat, cele două coloane fuzionează, se topesc una în alta, formând o singură coloană verticală alburie. Se cere mare atenție din partea experimentatorului, mare prudență și mai ales multă răbdare, fiind în joc sănătatea, ba chiar viața mediumului.
În minutele următoare coloana începe să se concentreze și ca urmare să se micșoreze, dar în aceeași măsură ea devine din ce în ce mai clară, mai luminoasă și în același timp din informă începe să se contureze, luând tot mai mult o formă umană. Și lucru uimitor, această imagine fluidică e identică cu persoana care doarme profund pe fotoliu. E dublul său, este fantoma ființei lui.
O dată ce acest dublu s-a desăvârșit până la a semăna perfect cu subiectul adormit, el se așează pe fotoliul al doilea, luând aceeași poziție ca originalul. Orice mișcare a omului de pe primul fotoliu este reprodusă de fantoma de pe al doilea fotoliu. Acest dublu se poate reflecta într-o oglindă așezată în fața sa și se poate și fotografia, mai mult sau mai puțin corect, după împrejurări. Subiectul, deși adormit începe să vorbească și să spună că vede pe cineva la stânga sa care seamănă foarte mult cu el. Ceva mai mult, dacă experimentatorul ridică mâna dreaptă în fața subiectului, acesta spune că și celălalt a ridicat mâna dreaptă. Repet, orice mișcare a capului, mâinilor, corpului, picioarelor subiectului e în același timp reprodusă de dublul său, de fantoma sa.
Acum se procedează la următoarea experiență. Se ia o batistă, se desface și cu ea se acoperă mâna subiectului. I se ridică brațul în sus și el spune: „Văd pe dublul meu că a ridicat brațul său drept, nu-i văd decât brațul, mâna lui nu știu de ce, dar nu o văd. Atât somnambulul, cât și clarvăzătorul de față vor vedea corpul fizic al subiectului, precum de asemenea și dublul său. Și curios, dacă mâna subiectului a fost acoperită de batistă, nici ei nu vor vedea mâna dublului fluidic. De aici s-a tras concluzia că materia fizică ce acoperă un corp fluidic nu lasă să se vadă acest corp fluidic. Dar dacă această materie fizică e bine îmbibată cu materie fluidică, atunci ea, asemenea unui geam lasă să se vadă corpul fluidic. Iată și experiența convingătoare. Se ia acea batistă și se așează pe fotoliul unde a stat fantoma.
Atunci batista se va îmbiba de materia fluidică a fantomei. De această dată, punând batista pe mâna subiectului, atât el cât și somnambulul ori clarvăzătorul de față spun că văd podul palmei și degetele fantomei. Prin urmare, concluzia de mai sus este bine stabilită. Să urmărim acum experiența mai departe. Luăm un obiect oarecare – un buton, un ceas, o carte – și îl punem în mâna subiectului.
I se ridică brațul cu mâna ce ține acest obiect și el, asemenea celor doi lucizi de față, spune: „Văd că fantoma ține în mâna sa o carte.” Toți trei văd obiectul fluidic în mâna dublului. Iată iar un fapt de o importanță deosebită: orice corp, fie el viu, fie neanimat are totdeauna în masa sa un dublu fluidic care este văzut de lucizi. Să nu uitați acest fapt de o importanță capitală: corpurile fizice împiedică vederea corpurilor eterice.
Tot ce v-am spus până acum nu se obține de la prima încercare. În acest domeniu e nevoie mai mult ca oriunde de multă răbdare și consecvență, atât de necesare mediumului, ca și experimentatorului, pentru câștigarea abilității și ușurinței de a lucra cu acest material subtil. Astfel se face că pe când la început experiențele erau greoaie și variabile, instabile, cu vremea devin rapide, sigure și clare. Continuând să se facă pase asupra persoanei din fotoliu, se constată că fantoma începe să-și piardă conturul, forma de om, încetează să mai reproducă mișcările subiectului și de la o vreme, devenind iar o masă alungită, se ridică vertical și se depărtează de pe fotoliul său. Să denumim această formațiune care începe să se miște fantoma numărul doi. Ajuns la acest punct, operatorul trebuie să fie atent și să-și impună verbal sau mental voința sa puternică, ca să dirijeze fantoma acolo unde dorește el, căci altfel în primele zile de experiență, fantoma se va mișca instabil, se va lovi de obiecte, neavând o deplină conducere proprie și ca urmare subiectul se va plânge că s-a lovit la picior, cap sau braț, deși nu s-a mișcat de pe fotoliul său.
Începutul e greu, ca în toate. Cu timpul, acel ceva ce știința psihologiei îl denumește suflet, purtătorul de conștiință, pare a părăsi trupul așezat pe fotoliu și trece în fantomă.
Din momentul acesta trupul devine un simplu instrument, o masă de carne absolut inconștientă. Acum toată conștiința a tot ceea ce se petrece în jurul său e trecută în fantomă, de unde întreține mișcarea și vorbirea corpului carnal. După aceasta, i s-a cerut fantomei cu toată delicatețea posibilă, să treacă printr-o ușă deschisă în camera alăturată.
Ea răspunde la această solicitare și pornește, alunecând pe parchet sau plutind puțin deasupra parchetului, ajungând în camera alăturată. Dar experiența a fost plină de un înalt învățământ când s-a văzut că, la cererea experimentatorului, fantoma a putut trece prin perete, geam sau prin ușile închise în camera alăturată.
Deci fantoma, având un corp supraeterat, are facultatea de a trece prin orice materie fizică, fie ea piatră, metal, zid, lemn sau sticlă. Tot din experiențele de mai sus s-a degajat și următoarea concluzie: fantoma poate să asculte de experimentatorul său, să execute anumite comenzi sau poate să le refuze.
Cu alte cuvinte, fantoma are voința sa proprie. Rețineți acest fapt, pentru că are importanța sa, dovedind că aici nu este vorba de o sugestie și nici de o voință exterioară care manevrează pe adormit și pe dublul său, ci este o conștiință și o voință proprie care pot lucra după liberul lor arbitru.
În fine, se prezintă forme noi de fenomene. Astfel, domnul Durville a observat că o dată ce s-a ajuns la faza ca fantoma să fie capabilă de a se deplasa la distanță, dacă se continuă să se facă pase magnetice pe mai departe asupra subiectului, fantoma pare că absoarbe, pompează din atmosfera înconjurătoare materii fluidice grosolane, cvasi-fizice, care intrând în corpul său o fac mai puțin transparentă, nemaipermițând să se vadă lucrurile ca până acum prin corpul ei. În schimb devine mai vizibilă și capabilă de a executa acte fizice.
S-a observat că trupul fizic al subiectului este legat de fantomă printr-un cordon fluidic, așa după cum copilul este legat de placenta mamei sale. Prin acest cordon, care pleacă de regulă din dreptul ombilicului corpului carnal, circulă doi curenți: unul pe partea inferioară, dinspre pământ, de la corp la fantomă, și altul pe la partea superioară, de la fantomă la corp. Așa că orice impresie asupra fantomei se transmite corpului sub formă de senzație.
Această dedublare de corp în fantomă nu trebuie să depășească două ore. La sfârșitul acestui timp se impune, ca magnetizorul, prin alte genuri de pase magnetice, să determine fantoma să reintre în corpul său fizic, prin partea dreaptă a acestuia. Subiectul trebuie lăsat liniștit, nemișcat și în același timp nimeni să nu se așeze pe fotoliul ocupat de fantomă, cel puțin 15 minute, pentru că fantoma a lăsat o anumită cantitate din fluidul său pe fotoliu și se cere un timp pentru ca pe cale magnetică, tot acest fluid să se reîntoarcă în corpul subiectului.
Prin urmare, din această experință deducem că omul este alcătuit din două părți: corpul de carne și dublul său fantomatic.
Dacă aveți ocazia să întâlniți în viața dumneavoastră o persoană înzestrată cu vederea lucidă, puneți-o să vă privească în întuneric și ea vă va spune totdeauna că vede în jurul corpului dumneavoastră o aureolă luminoasă, de diferite culori, de la negru, gri, albastru și până la albul strălucitor, totul depinzând de gradul de moralitate al celui observat.
Această aureolă este expansiunea fantomei la exteriorul corpului carnal. Azi avem certitudinea că între fantoma închisă în corpul carnal și mediul înconjurător se face mereu un schimb de materii fluidice. Din afară, acest eter – care nu este altceva decât energie – este absorbit în interior, vitalizează corpul fizic, după care iese afară. Această ieșire de fluide din interiorul corpului nostru se face pe toată suprafața corpului carnal, dar mai ales prin extremitățile acestuia, vârful degetelor și a capului.
Însă prin ochi aceste raze ies mai puternice și mai lungi decât pe oriunde. Iată secretul ochilor care te farmecă, te magnetizează. Aceste efluvii emise de toate corpurile din natură – dar mai ales de corpul uman – se pot și fotografia. Nu trebuie decât să ținem mâna deasupra unei plăci fotografice câteva minute într-o cameră obscură și apoi prin developarea clișeului obținem fotografia mâinii.
Examinând această fotografie vom vedea cum din vârful degetelor pleacă o infinitate de raze. Când corpul nostru fizic se dedublează în corpul carnal și fantomă, luminozitatea corpului carnal observată de orice clarvoiant nu se mai vede, pentru că ea aparține dublului care s-a depărtat de corp. Se procedează în continuare la o altă serie de experiențe.
Se ia un ziar și este prezentat subiectului adormit. El va declara că nu vede nimic. Se ia ziarul și se prezintă fantomei. În orice parte i se va așeza ziarul – fie deasupra capului, fie la spate, fie la abdomen sau vârful degetelor – fantoma va citi cele scrise în ziar. Dar curiozitatea e și mai mare când corpul carnal adormit de la distanță va citi și el cele scrise în ziar. Abia acum spune că vede și el. Se ia apoi un ceas, se așează la urechea mediumului adormit și este întrebat ce aude. El răspunde că nu aude nimic. Se ia apoi ceasul și este dus la fantomă, care este la trei-patru metri de corpul carnal, și deodată mediumul adormit spune: „Ei da, acum aud tic-tac-ul unui ceas”.
Deci și în cazul de față percepția auditivă nu s-a făcut de corp, ci de fantomă, ca și în cazul văzului. Se poate face o experiență și mai uimitoare.
Așezăm într-o cameră mai îndepărtată două-trei persoane și pentru interesul cercetării le spunem să facă ceea ce vor ele. După aceea, fantoma este rugată să se ducă și să vadă ce se petrece în acea cameră, dar experimentatorul rămâne lângă subiect, lângă corpul carnal, ca să-l audă vorbind.
Mediumul spune că vede în a treia cameră trei persoane care se învârt în jurul unei mese și repetă tot ceea ce vorbesc acele persoane. Ca și pentru cele două simțuri (văzul și auzul) experimentate mai sus, mirosul, gustul, simțul tactil nu aparțin corpului fizic, ci tot corpului eteric fantomal.
Astfel, dacă se pune sub nasul mediumului un flacon cu un lichid puternic odorant, de exemplu amoniac, nu simte absolut nimic. Dar dacă experimentatorul se duce la fantomă și îi prezintă acel flacon, atunci vedem cum mediumul își întoarce capul și își acoperă nasul.
Același rezultat ni-l dă și experiența cu simțul gustativ și cel tactil. Iată, de exemplu, punem în mâna mediumului o bucățică de sare și îl rugăm să o guste și să o scuipe afară, dar să ne spune ce gust are, dacă e bună sau rea. El o pune în gură, o scuipă imediat afară, dar afirmă că nu are nici un gust. Se face apel apoi la fantomă ca să deschidă gura, introducem în ea cu o pensă o bucată mică de sare și de această dată vedem cum mediumul scuipă și se plânge că i s-a dat sare. Cât privește simțul tactil, acest fenomen e mai apropiat de cunoștința dumneavoastră.
Știți și dumneavoastră că un om căzut în stare profundă de somn magnetic devine insensibil la pipăit (este anesteziat). Ei bine, dacă înțepăm cu un ac pielea acestui medium, el nu simte absolut nimic, dar dacă înțepăm cu același ac fantoma ori punem un mic cărbune aprins pe ea, fantoma se dă înapoi, iar omul de pe scaun țipă că l-am înțepat sau ars; după deșteptarea subiectului constatăm că pe locul corespondent are pe corpul său carnal o arsură sau o urmă de înțepătură.
În cazul în care camera unde s-a făcut ședința a fost rece, fantoma fiind impresionată, se constată că mediumul când se va deștepta va avea guturai. De aici concluzia că mai întâi se îmbolnăvește ființa noastră fluidică și după aceea corpul carnal, că orice boală a fost precedată de îmbolnăvirea dublului nostru fluidic.
Din cele expuse până acum reiese că ființa noastră este compusă dintr-un corp material, carnal – un instrument orb, prin natura lui insensibilă, neștiutoare, și un corp tot material – dublul omului de carne, care simte și care posedă inteligență.
Dacă se fac pase magnetice nu asupra subiectului, ci asupra fantomei, se constată că fantoma se desparte în două părți, una care se depărtează de fotoliul numărul doi, și devine mai strălucitoare, și alta care se reîntoarce pe calea cordonului în corpul carnal, făcându-l din obscur din nou luminos.
Acestei părți care s-a reîntors în corpul de carne i s-a dat numele de corpul vital. El are rolul de a întreține viața corpului de carne, de a pune în funcțiune și conduce activitatea tuturor organelor. Din această cauză i s-a mai zis și corpul vitalizant.
Privind acum cea de a doua formație fantomală, se constată că are forma unei sfere alungite (un ou cu vârful în jos), care poartă în partea ei superioară o sferulă mai mică, dar foarte strălucitoare.
Întrebat mediumul ce reprezintă a doua fantomă, după reintrarea corpului său vital, el răspunde: „Acesta este sufletul meu, acesta sunt eu cel adevărat, căci corpul meu de carne nu este decât un sac în care locuiește acest suflet”.
Întrebat ce este sfera cea luminoasă, el răspunde: „Sfera de sus e omul veșnic, e corpul meu spiritual, iar cea mare, inferioară, nu este decât instrumentul corpului spiritual, cu care el se poate deplasa și manifesta în spațiile din jurul pământului după ce va părăsi definitiv trupul meu de carne”. Acestei sfere inferioare i s-a dat numele de corpul astral.
Deci din totalitatea acestor experiențe s-a ajuns la concluzia că ființa omenească se compune din trei părți: corpul fizic, corpul astral și corpul spiritual.
Iată date științifice care au fost obținute de oameni învățați, înzestrați cu o voință de fier, cu o dragoste nesfârșită pentru adevăr, care ani de-a rândul au lucrat cu o răbdare îngerească pentru ca să afle ce este viața, ce este omul, de unde vine el și care e scopul existenței sale.
Având în vedere aceste cunoștințe, am alergat și eu din casă în casă, uneori chiar și prin alte orașe, și unde auzeam că se produce un fenomen ce iese din cadrul vieții obișnuite, mă duceam să-l văd și eu.
Cu această ocazie am întâlnit persoane care, fără să fie adormite de vreun magnetizor, adormeau singure și în această stare – numită transă – mi-au citit gândurile și am primit sfaturi și explicații foarte interesante.
Am avut ocazia să aud pe un om sărac, cu o cultură destul de modestă, care în stare de transă mi-a vorbit de teorii științifice, a vorbit în limba arabă sau vechea egipteană și ne-a scris cuvinte în limba sanscrită, de care nu avea nici o cunoștință.
Prin intermediul unor astfel de mediumi căzuți în transă, de pe tot cuprinsul globului pământesc, s-a primit aceeași revelație: ființa voastră, se compune din trei părți: corpul pieritor – lutul cu care sunteți învelit la exterior, corp născut din materialul planetei voastre, animat de corpul vital eteric, dar și el ținând tot de Terra voastră.
Când muriți, pe amândouă le lăsați pământului de unde au fost luate. Al doilea este corpul astral, sau perispiritul, corp care poartă în el simțirea, ura, iubirea, dorințele, patimile etc. Ele aparțin materiilor eterice ale sistemului vostru solar și al universului.
Și în fine, al treilea, corpul spiritual, spiritul, creat de Tatăl nostru, Creatorul tuturor celor văzute și nevăzute. El este ființa veșnică, e spiritul nostru ce va ajunge prin iubire și cunoaștere un înger, slujitor al Luminii lumilor, al Spiritului Suprem ce cuprinde în sânul Său tot infinitul. El, spiritul, și numai el este sediul inteligenței, voinței și memoriei.
Corpul fizic, după moarte, îl veți lăsa aici pe pământ și veți pleca în spațiu numai cu corpul astral și spiritual. Acolo, după o ședere mai lungă sau mai scurtă, reveniți la naștere pe pământ, pentru a învăța la școala vieții terestre. Și așa, din viață în viață, prin numeroase încarnări, prin numeroase suferințe, deveniți mai buni, mai înțelepți, mai știutori de cele din jurul vostru.
Destinul vostru devine din viață în viață mai frumos, pe măsura silinței voastre de a împlini legile morale, legile divine. Iată în esență cele aflate prin mediumii de transă. – Profesor Scarlat Demetrescu.
Cartile lui Scarlat Demetrescu se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
