Osho – Pericolul de a Trăi Intens

Ce înseamnă asta, mai exact? Înseamnă că în viață există tot timpul alternative. Te afli tot timpul la răscruce, tot timpul. Fiecare moment este o răscruce și trebuie să alegi încotro mergi, care va fi calea ta; în fiecare clipă trebuie să alegi. Fiecare moment este decisiv pentru că dai deoparte multe drumuri și alegi unul singur. Acum, dacă tu alegi ceea ce este confortabil și comod, nu vei fi niciodată capabil să trăiești intens. Alegerea a ceea ce este confortabil, comod, convențional, a ceea ce aprobă societatea, înseamnă că ești gata să devii un sclav psihologic.

Tocmai de aceea tot acest aranjament

• Societatea îți va da totul, dacă oferi în schimb libertatea.

Îți va oferi respectul, îți va oferi poziții înalte în ierarhii, în birocrație – dar va trebui să renunți la un lucru: la libertatea ta, la individualitatea ta.

Trebuie să devii un număr în mulțime.

Mulțimea îl urăște pe cel care nu face parte din ea.

Mulțimea devine tensionată dacă vede un străin, pentru că străinul este un semn de întrebare.

Ai trăit un anumit tip de viață, un anumit stil, o anumită religie, o anumită politică.

Ai urmat calea mulțimii, și trăiai foarte confortabil, pentru că în jurul tău nu erau decât oameni ca tine.

Ce făceai tu, făceau și ei.

Oricine altcineva făcea același lucru; asta îți dădea sentimentul că faci lucrul corect.

Era cu neputință ca atâția oameni să se înșele.

Și ca mulțumire pentru faptul că îi urmai, ei îți ofereau respect, onoare. Egoul tău exulta.

O astfel de viață este convenabilă, dar este plată.

Trăiești la orizontală – doar o felie foarte subțire de viață, precum o felie de pâine tăiată foarte subțire. Trăiești liniar.

A trăi periculos înseamnă a trăi vertical. Fiecare clipă are atunci o adâncime și o înălțime.

Ea atinge steaua cea mai îndepărtată și abisul cel mai profund.

Clipa nu cunoaște linia orizontală.

Dar atunci devii un străin în mulțime, te comporți diferit de ceilalți.

Iar astea creează neliniște în oameni, pentru simplul motiv că ei nu se bucură de viața lor, nu și-au trăit viața, nu și-au asumat responsabilitatea de a o trăi, nu au riscat nimic pentru a o avea – dar pentru că toți erau ca ei, chestiunea asta nu s-a pus niciodată.

Însă apare acest străin care trăiește în mod diferit, care se comportă diferit, și brusc ceva se stârnește în ei.

Viața lor reprimată, care este ca un izvor astupat cu forța, răbufnește brusc, începe să nască întrebări – nu cumva se poate trăi și așa?

Iar acest om pare a avea o strălucire aparte în ochi, să emane o fericire diferită.

Când merge, când stă, când se ridică, nu o face ca ceilalți.

Ceva este unic în felul lui de a fi.

Dar lucrul cel mai impresionant este acela că pare profund mulțumit, beatific – ca și cum ar fi ajuns.

Acest om este acum un pericol pentru mulțime. Mulțimea îl va ucide.

Nu este o coincidență faptul că oameni ca Socrate sunt otrăviți.

Care era problema cu el?

Era un geniu atât de unic încât, dacă Grecia l-ar fi dat lumii doar pe Socrate, ar fi fost suficient pentru a face istorie, suficient pentru a fi amintită pe veci.

Dar mulțimea nu îl tolera.

Era un om simplu, complet inofensiv. L-au otrăvit și l-au ucis.

Care fusese crima lui?

Aceea că fusese un individ.

Mergea pe propriu-i drum, nu pe autostrada pe care merg toți. Mergea prin labirintul lui.

Iar societatea a început să se teamă întrucât câțiva oameni au început să părăsească autostrada pentru a-și găsi propriul drum.

Socrate spunea că nu poți merge pe un drum pe care l-au construit alții pentru tine.

Trebuie să mergi, și să-ți croiești drumul mergând.

Nu este ca și cum străzile ar fi gata făcute pentru tine, iar tu trebuie pur și simplu să mergi – nu.

Trebuie să îți croiești singur drumul mergând; pe măsură ce mergi, îți croiești drumul.

Și ține minte, drumul acela este doar pentru tine, pentru nimeni altcineva.

Este ca și atunci când păsările care zboară pe cer nu lasă nicio urmă pentru ca alte păsări să le urmeze.

Cerul rămâne gol. Orice pasăre poate zbura, dar trebuie să își croiască singură drumul.

Socrate nu cere să fie acceptat.

Socrate spune: „Te rog, lasă-mă în pace – așa cum și eu te las în pace. Permite-mi libertatea. Eu nu intru în viața ta, nu ar trebui nici tu să intri în a mea”.

Pare ceva absolut onest. El nu cere să fie acceptat.

Nu spune: „Orice spun este adevărat și tu trebuie să accepți”.

Nu, el spune: „Orice aș spune, e dreptul meu să spun. Și tu ai dreptul tău să spui”.

Judecătorii s-au simțit întru câtva vinovați atunci când au decis că acest om trebuie ucis.

El era floarea cea mai importantă a geniului grec.

Așadar, i-au oferit câteva alternative: i-au spus: „Poți părăsi Atena, dacă vrei…”

În acele zile, Grecia era alcătuită din democrații la nivel de orașe, iar acesta este un mod mult mai democratic de a organiza țara.

Cu cât este mai mică unitatea, cu atât este posibilă democrația, pentru că este democrație directă.

Atenienii obișnuiau să se adune, să ridice o mână pentru a vota pro sau contra, și decideau diverse lucruri.

Acum, într-o țară precum America, democrația devine atât de indirectă, iar persoana pe care o alegi… odată ce ai ales-o pentru câțiva ani, nu ai cum să știi ce va face, în timpul mandatului nu vei putea să controlezi acea persoană.

Ți-a promis ceva și poate că va face chiar opusul.

Exact asta se întâmplă.

Dar în Atena exista o democrație directă.

Orice problemă importantă ar fi apărut, atenienii se adunau și votau pro sau contra.

Puterea nu era delegată pentru cinci ani, era întotdeauna la îndemâna oamenilor.

Așadar, judecătorii i-au spus:

„Este foarte simplu: părăsește Atena. Poți să îți construiești un cămin în orice alt oraș și vei găsi discipoli și prieteni oriunde te vei duce – nu există niciun dubiu în privința aceasta”.

Socrate a răspuns:

„Nu este o chestiune de supraviețuire. Ceea ce spui este cu siguranță convenabil și orice om de afaceri ar alege asta. Este simplu. De ce să fii ucis? Mută-te în alt oraș. Nu plec din Atena pentru că este o chestiune de alegere între ceea ce e convenabil și viață, și aleg viața – chiar dacă aduce moartea. Dar nu voi alege calea ușoară; ar fi dovadă de lașitate”.

I-au oferit altă alternativă. I-au spus:

„Rămâi în Atena, dar încetează să mai predai învățătură”.

El a răspuns:

„Asta este și mai greu.

Ceri păsărilor să nu cânte dimineața, iar copacilor să nu înflorească atunci când vine vremea s-o facă?

Îmi cereți să nu mai spun adevărul?

Asta este singura mea fericire; să împart adevărul cu cei care bâjbâie în întuneric.

Voi fi aici și voi continua să predau adevărul”.

Judecătorul a zis:

„Atunci suntem neputincioși, pentru că mulțimea te vrea otrăvit și ucis”.

Socrate a răspuns:

„Este în regulă. Mă puteți ucide, dar nu îmi puteți ucide spiritul…”

Dar țineți minte, prin spirit, Socrate nu a vrut să spună suflet.

Prin spirit, el a vrut să spună curaj, devotament față de adevăr, felul lui de a trăi.

Nu poți schimba asta.

El a zis:

„Mă puteți ucide. Nu mă tem deloc de moarte, pentru că nu sunt decât două alternative în privința ei.

Fie pur și simplu mor, și nu văd o problemă în asta. Ce problemă ar putea să mai fie de vreme ce eu nu am să mai fiu?

Așadar, fie pur și simplu mor, și nu văd o problemă în asta, fie nu mor, și sufletul meu continuă să trăiască.

Iar în acest caz, voi avea cel puțin satisfacția de a nu fi fost un laș, de a fi rămas fidel adevărului meu, de a mă fi lăsat ucis, fără să mă las corupt”.

A murit în bucurie.

Scena morții lui Socrate este o imagine magnifică în istoria umanității.

În Grecia nu se murea pe cruce; condamnaților li se dădea otravă.

Așa că afară, omul pregătea otrava – oficialul însărcinat cu otrăvirea condamnaților la moarte.

Șase seara a fost ora stabilită.

Soarele apunea, iar Socrate întreba iarăși și iarăși:

„Care este problema? Întreabă-l pe omul acela; se face târziu”.

Iar călăul încerca pe cât posibil să întârzie momentul, îl iubea pe Socrate și și-ar fi dorit ca acesta să trăiască mai mult.

Atâta lucru putea face el… să pregătească otrava încet.

Dar discipolii tot veneau la el și-i ziceau: „Maestrul întreabă de ce întârzii”.

Cu lacrimi în ochi, acesta a răspuns:

„Este cu adevărat un om periculos. Încerc să îi ofer mai mult timp, dar el se grăbește”.

Călăul l-a întrebat pe Socrate: „De ce te grăbești?”

Acesta a răspuns:

„Mă grăbesc pentru că viața am trăit-o pe deplin; o cunosc.

Moartea este o necunoscută; o imensă aventură. Aș vrea să știu cum e“.

Nu poți ucide un asemenea om.

Nu ai cum să ucizi un om care dorește să cunoască moartea, care vrea să se arunce în aventura necunoscutului.

A trăi periculos înseamnă a fi atent la momentele în care există alternative: nu alege ceea ce este convenabil, confortabil, respectabil, acceptabil din punct de vedere social, onorabil.

Alege ceva ce are ecou în inima ta.

Alege ceva ce ți-ar plăcea să faci, indiferent care ar fi consecințele.

Lașul se gândește la consecințe:

„Dacă fac asta, ce se întâmplă? Care va fi rezultatul?”

E mai degrabă preocupat de rezultat.

Un om adevărat nu se gândește niciodată la consecințe.

Se gândește doar la momentul prezent, la ceea ce are de făcut în acea clipă precisă.

El simte: „Asta este ceea ce mă fascinează, și o voi face”.

Apoi orice se întâmplă este bine-venit. Nu va regreta niciodată.

Un om adevărat nu regretă niciodată, nu se căiește niciodată, pentru că nu a făcut nimic împotriva lui.

Lașul moare de o mie de ori înainte să moară cu adevărat, și regretă continuu, se căiește: ar fi fost mai bine dacă ar fi făcut asta, dacă s-ar fi căsătorit cu acea femeie, cu acel bărbat, dacă ar fi ales acea profesie, dacă ar fi mers la acea școală…

Mii de alternative există, dar nu le poți aplica pe toate.

Societatea te învață:

„Alege ceea ce este convenabil, ceea ce este confortabil: alege calea bătătorită pe care au mers părinții tăi, și părinții lor, și părinții părinților lor, aceeași cale pe care se merge încă de pe vremea lui Adam și a Evei.

Alege calea bătătorită.

Aceasta este o dovadă: milioane de oameni au pășit pe ea, nu ai cum să greșești.”

Dar ține minte un lucru, mulțimea nu a cunoscut niciodată adevărul.

Adevărul le apare doar individualităților.

Calea bătătorită nu este bătătorită de Socrate și de cei ca Socrate. Este bătătorită de masa de oameni, de cei mediocri, de oamenii care nu au curajul să înfrunte necunoscutul. De cei care nu ies niciodată de pe autostradă. Continuă să se agațe unul de celălalt pentru că asta le dă o anume satisfacție, o consolare: „Atâția oameni sunt cu noi…”

Tocmai de aceea religiile continuă să convertească din ce în ce mai mulți oameni.

Motivul nu este acela că preoții sunt interesați de oameni, de viața și de transformarea lor – nu, ei înșiși nu sunt transformați.

Dar dacă există mai mulți creștini decât hinduși, în mod natural ți se pare că ai mai multe șanse să afli adevărul decât au hindușii, iar dacă budiștii sunt mai numeroși decât creștinii, atunci ei sunt de părere că dețin adevărul și de aceea atâția oameni li se alătură.

Dar vreau să ții minte, adevărul se revelează doar indivizilor.

Nu este un fenomen colectiv, nu se întâmplă mulțimii.

Se întâmplă întotdeauna individului.

Este ca iubirea.

Ai văzut vreodată mulțime îndrăgostită?

Este imposibil ca o mulțime să se îndrăgostească de o altă mulțime.

Cel puțin, până acum nu s-a întâmplat.

Dragostea este un fenomen individual.

O persoană se îndrăgostește de o altă persoană.

Dar în iubire există întotdeauna două persoane.

În adevăr, nici măcar doi nu sunt.

Tu singur, în deplina ta singurătate, trăiești experiența.

Adevărul nu se revelează decât rebelilor, iar a fi rebel înseamnă a trăi periculos.

A trăi periculos înseamnă: nu pune condiții stupide între tine și viață – confortul, comoditatea, respectabilitatea.

Scapă de toate aceste lucruri, și permite-i vieții să se întâmple, mergi pe drumul tău fără să îți pese dacă ești pe autostradă sau nu, fără să îți pese unde ai să ajungi.

Doar puțini oameni trăiesc.

Nouăzeci și nouă virgulă nouă la sută dintre ei se sinucid lent.

Ultimul lucru pe care trebuie să îl ții minte – pentru că este absolut esențial, nu am să fiu iertat dacă uit de el:

TRĂIEȘTE VIGILENT

Orice ai face – fie că mergi, stai, mănânci, sau dacă nu faci nimic, doar respiri, te odihnești, te relaxezi în iarbă, nu uita niciodată că ești un observator.

Vei uita iar și iar.

Te vei cufunda în gânduri, sentimente, emoții – orice te poate distrage de la starea de observator.

Adu-ți aminte, și fugi înapoi la centrul din care privești.

Transformă această stare într-un proces interior continuu…

Vei fi surprins de felul în care se schimbă calitatea vieții.

Îmi pot mișca mâna fără să observ deloc procesul, dar pot și să o mișc privind din interior întreaga mișcare.

Prima mișcare este mecanică, robotică.

Cea de-a doua este o mișcare conștientă.

Și, atunci când ești conștient, simți mâna din interior;

când nu ești conștient, nu cunoști mâna deloc.

Îți cunoști chipul doar prin intermediul oglinzii, din exterior, pentru că nu ești un observator.

Dacă începi să privești, îți vei simți chipul din interior – și este o experiență magnifică, să te privești din interior.

Ușor, ușor, lucruri bizare încep să se întâmple.

Gândurile dispar, sentimentele și emoțiile dispar, și te înconjoară tăcerea.

Ești ca o insulă în mijlocul oceanului tăcerii… doar un observator, ca o rază de lumină în centrul ființei tale, radiind în întreaga ta ființă.

La început va fi doar o experiență interioară.

Dar treptat vei observa cum razele acelea se împrăștie în afara corpului tău și cum ajung la ceilalți oameni.

Vei fi surprins și șocat să observi că unii oameni, dacă au un pic de sensibilitate, devin imediat conștienți de faptul că ceva invizibil i-a atins.

De exemplu, dacă te observi pe tine…

Mergi în spatele cuiva, observându-te pe tine însuți, și e mai mult ca sigur că persoana se va întoarce și va privi înapoi brusc, fără motiv.

Când te observi pe tine însuți, starea ta de observare radiază, și razele sunt menite să atingă persoana din fața ta.

Iar dacă este atinsă de ceva invizibil, va privi înapoi: „Ce se întâmplă?”

Iar tu ești atât de departe, nici măcar nu o poți atinge cu mâna ta.

Poți încerca următorul experiment: cineva doarme și poți sta alături de el, doar observându-te pe tine însuți, iar persoana brusc se va trezi, va deschide ochii și va privi în jur ca și cum cineva ar fi atins-o.

Încetul cu încetul, vei deveni capabil să simți și tu atingerea prin intermediul razelor.

Este ceea ce se numește „vibrație”.

Nu este un lucru nonexistențial. Cealaltă persoană îl simte; vei simți și tu că ai atins cealaltă persoană.

Expresia „a fi mișcat” este folosită într-un mod foarte semnificativ.

O poți folosi fără să înțelegi ce înseamnă atunci când spui: „Am fost mișcat de o persoană”.

Poate că acea persoană nu ți-a adresat niciun cuvânt.

Poate că doar a trecut pe lângă tine.

Poate că doar s-a uitat o dată în ochii tăi, și te-ai simțit “mișcat” de acea persoană.

Nu este doar un cuvânt – se întâmplă cu adevărat.

Și razele continuă să se împrăștie spre oameni, animale, copaci, pietre… și într-o zi vei vedea că din interior atingi întregul univers.

Este ceea ce eu numesc experiența dumnezeirii.

 

---

Cartile lui Osho se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

---