Andrew Newberg – Arhitectura Neurobiologică a Percepției și Conștiinței Vizuale
Unitatea funcțională de bază a sistemului nervos uman este neuronul, mica celulă fusiformă care, atunci când este dispusă în lungi lanțuri neuronale complicate, întrețesute, poartă impulsurile senzoriale la creier. La nivel de bază, informațiile senzoriale intră în sistemul neural în forma a milioane de explozii minuscule de energie electrochimică, adunată de nenumărați senzori din piele, ochi, urechi, gură și nas. Aceste impulsuri neurale aleargă de-a lungul șirurilor neurale, ca un lanț de domino în cascadă, sărind peste golurile sinaptice și declanșând eliberarea neurotransmițătorilor chimici, pe când transportă mesajele senzoriale către creier.
Odată intrată în creier, informația senzorială potrivită este canalizată de-a lungul căilor neurale corespunzătoare — datele optice, de exemplu, străbat căile sistemului vizual al creierului, în vreme ce impulsurile derivate din simțul mirosului sunt canalizate de-a lungul circuitelor olfactive. Când trec prin creier, impulsurile individuale sunt canalizate și recanalizate către zonele de procesare corespunzătoare. Aici sunt sortate, analizate, amplificate sau inhibate, integrate cu date din centrele emoționale și alte simțuri și, în cele din urmă, adunate într-o percepție care are o semnificație utilă, individuală, pentru posesorul acelui creier.
Primul nivel de procesare senzorială are loc în zonele receptive primare dedicate fiecăruia dintre cele cinci sisteme senzoriale. Aceste zone primesc date neprocesate direct de la simțuri și adună datele neprelucrate în percepții preliminare, brute. Aceste percepții pot călători către zonele receptive secundare, dintre care fiecare este, de asemenea, dedicată unui sistem senzorial specific, unde sunt, mai departe, rafinate.
Percepțiile senzoriale se deplasează, atunci, către zonele de asociere, unde are loc cea mai sofisticată procesare. Aceste structuri sunt numite zone de asociere pentru că sunt adunate laolaltă sau „asociate”, informații neurale din diferite părți ale creierului. La cel mai înalt nivel, informația dintr-un singur simț este integrată cu informația din toate celelalte simțuri pentru a crea percepțiile bogate, multidimensionale, care formează componentele conștiinței. Zonele de asociere sunt, în cele din urmă, deviate în centre ale memoriei și emoției, pentru a ne permite să organizăm și să răspundem lumii exterioare în felul cel mai complet cu putință.
Ca să înțelegem cum anume transformă creierul informația neprelucrată în percepții finisate, utile, să urmăm calea informației senzoriale care curge prin sistemul vizual de procesare.
O imagine vizuală își are originea în impulsurile electrochimice care curg în creier de-a lungul nervului optic. Prima oprire pentru aceste impulsuri, odată ce ajung la cortex, este zona vizuală primară, unde sunt traduse în elemente vizuale nefinisate — un talmeș-balmeș de linii, forme și culori abstracte.
Modelele vizuale brute identificate de zona vizuală primară nu pot fi percepute de mintea conștientă, dar avem dovada că creierul poate deveni conștient de prezența lor, la un nivel inconștient. Fenomenul „vederii oarbe” este un exemplu interesant. Această condiție apare când o traumă gravă în zona primară de asociere vizuală împiedică datele vizuale să ajungă la al doilea nivel, unde, în împrejurări normale, ar fi rafinate în imagini finisate, care ar intra, în cele din urmă, în conștiință. Oameni care suferă o astfel de traumă în zona primară se consideră pe sine complet orbi; totuși, în ciuda lipsei vederii conștiente, sunt capabili să întindă mâna către obiectele din fața lor, răspund corect la întrebări legate de obiectele la care „se uită” și își pot chiar croi drum printr-o cameră aglomerată. „Vederea lor oarbă” este rezultatul abilității conștiente a creierului de a recunoaște date vizuale neformate care, pe cât de neprelucrate ar fi, sunt suficient de informative ca să permită indivizilor să se adapteze cu siguranță la mediul înconjurător.
Nu există nicio explicație definitivă pentru fenomenul vederii oarbe. Este posibil ca lanțuri vizuale alternative să se dezvolte ca să depășească zonele primare de procesare și să poarte impulsuri către al doilea nivel. Este, de asemenea, posibil, ca mici porțiuni ale zonei primare deteriorate să continue să funcționeze. Indiferent care ar fi mecanismul precis al vederii oarbe, condiția aceasta ne permite o introspecție fascinantă în sistemul de procesare a creierului.
Într-un creier care funcționează normal, formele și culorile abstracte, procesate în zona vizuală primară, ar fi mai departe organizate în zona secundară, și o imagine recognoscibilă ar începe să se formeze.
Dacă, de exemplu, datele senzoriale în chestiune sunt rezultatul privirii unui pudel, atunci modelele formate la primul nivel vor fi adunate sau asociate într-o formă compozită ce seamănă cu un câine mic și cu părul creț.
Această imagine finisată poate fi accesibilă minții conștiente; totuși, deoarece creierul nu a combinat încă imaginea cu componentele memoriei și emoției, care vor îngădui imaginii să fie asociată cu conceptul de „câine”, îi lipsesc semnificația și contextul, și va fi doar o imagine liberă până ce se va desfășura stadiul final al procesării.
Stadiul final este desfășurat în zona proiecției vizuale, unde imaginea pudelului este asociată cu date din alte părți ale creierului, dându-i întregime dimensională și semnificație emoțională. De exemplu, zonele olfactive alertează creierul la un miros puternic, familiar. Zonele auditive pot contribui cu sunetul lătratului jucăuș. Date din zonele de memorie plasează imaginea în contexul experienței trecute și, în cele din urmă, zonele emoționale declanșează un val brusc de afecțiune, pentru că imaginea nu mai este doar o imagine, ci a evoluat într-o experiența realistă, complet integrată, a privirii propriului câine îndrăgit. Cineva care a avut o întâlnire neprietenoasă sau dureroasă cu un câine sau care a citit știri alarmante referitoare la câini care atacă oameni, va vedea câinele ca pe un potențial pericol și ca pe o amenințare.
Zona de asociere vizuală este vitală pentru interpretarea semnificativă a percepțiilor creierului. Deteriorarea acestei zone adesea distruge abilitatea individului de a-și recunoaște prietenii, membrii familiei și animalele de companie. Nu îi distruge abilitatea de a vedea aceste lucruri, ci numai posibilitatea de a le plasa într-un context semnificativ emoțional și al memoriei. În unele cazuri, victimele unor astfel de accidente sunt incapabile să-și recunoască și propriul chip în oglindă.
Zona de asociere vizuală ar putea, de asemenea, să joace un rol proeminent în experiențele religioase și spirituale care implică imagistica vizuală. De exemplu, zona de asociere vizuală este, probabil, activă la indivizii care folosesc imaginile (cum ar fi cea a unei lumânări sau a unei cruci) ca să îl ajute în meditație sau rugăciune. Mai mult, tot aici și-ar putea avea originea viziunile spontane care apar în timpul meditației sau care sunt asociate cu stările spirituale neobișnuite, precum experimentarea sentimentului morții clinice. Știm aceasta, în parte, deoarece stimulările electrice în această zonă au ca efect tipuri variate de experiențe vizuale. În plus, zona este strâns legată de băncile de memorie ale creierului, deci este posibil ca viziuni înmagazinate să fie amintite sau asociate — poate nu întru totul conștient — cu experiențe religioase și spirituale ulterioare.
Cartile lui Andrew Newberg se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
