Trăim într-o simulare? Este sau nu lumea noastră reală?

In câteva decenii, computerele au evoluat de la stadiul în care erau capabile să simuleze doar tipare simple până la cel în care pot crea lumi virtuale detaliate. Dacă această tendinţă va continua, ne putem imagina ordinatoare apte să simuleze lumi chiar mai complicate decât cea în care credem noi că trăim. Acest lucru ridică o întrebare de natură filozofică: ar fi posibil ca noi înşine să ne aflăm într-o astfel de simulare, iar ceea ce credem noi că este universul să fie doar un soi de nişă a cerurilor? Dintr-un punct de vedere, am putea fi noi înşine creaţii în cadrul acelei simulări.” Ideea generală este că oamenii de ştiinţă de prim rang din lumea întreagă sunt tot mai fascinaţi de extraordinarul grad de fineţe a detaliilor necesar pentru ca omenirea să apară şi să se dezvolte, iar acest aspect îi determină să se întrebe ce anume este real şi ce nu.

Vezi reclama la serialul 1899 (2022):

(serialul se poate viziona si pe netflix)

Pe lângă aceste evoluţii în plan ştiinţific, romanele şi filmele au reuşit într-o oarecare măsură să ne familiarizeze cu ideea că ceea ce considerăm în mod obişnuit realitate ar putea fi de fapt o „realitate virtuală”. Philip K. Dick, probabil primul scriitor care a introdus aceste noţiuni în cultura populară, era un bun cunoscător al înţelepciunii iniţiatice privind stările alterate de conştiinţă şi dimensiunile paralele. Romanul său Do Androids Dream of Electric Sheep? (Visează androizii oi electrice) a fost transpus pe peliculă cu titlul Blade Runner. Alte filme pe aceeaşi temă sunt Minoriţy Report (bazat tot pe un roman al lui Dick), Total Recall, The Truman Show şi Etemal Sunshine of the Spotless Mind. Dar cel mai răsunător succes a fost înregistrat de The Matrix.

In acest din urmă film, ticăloşi ameninţători supraveghează din umbră lumea virtuală pe care o numim realitate pentru a ne controla, urmărindu-şi astfel obiectivele imorale. In parte, aceasta este o reflectare corectă a învăţăturilor din cadrul societăţilor secrete şi ale aşa-numitelor şcoli ale misterelor. Deşi toate fiinţele care trăiesc în spatele vălului de iluzie fac parte din ierarhia emanaţiilor minţii cosmice, unele demonstrează o tulburătoare ambiguitate morală. Acestea sunt fiinţele pe care lumea antică le considera zei, spirite şi demoni.

Spre exemplu, de ce anume este nevoie pentru a face posibil firul narativ interior, seria de istorii pe care le punem cap la cap pentru a ne forma simţul identităţii, senzaţia sinelui? Răspunsul este, desigur, memoria. Doar amintindu-mi ce am făcut ieri mă pot identifica pe mine însumi ca persoana care a făcut respectivele lucruri. Esenţial este faptul că pentru aceasta este necesar un anumit nivel al memoriei, nici mai mare, nici mai mic. Romancierul italian Italo Calvino, unul dintre numeroşii scriitori moderni care au urmat filozofia mistică a Antichităţii, exprimă această idee în mod direct „Memoria trebuie să fie suficient de puternică pentru a ne permite să acţionăm fără a uita ce anume voiam să facem, învăţăm fără a înceta să fim mereu aceeaşi persoană, dar trebuie să fie totodată suficient de slabă pentru a ne permite să ne deplasăm spre viitor.“

Alte echilibre sunt necesare deopotrivă pentru a putea gândi liber, pentru a întreţese gândurile în jurul acelui simţ central al sinelui. Trebuie să putem percepe lumea exterioară prin intermediul simţurilor, dar la fel de important este să nu fim copleşiţi de senzaţiile din mediu, care ar risca să ne ocupe întregul spaţiu mental — caz în care nu am mai putea gândi şi nu ne-am mai putea imagina. Faptul că acest echilibru există este cu adevărat extraordinar, aşa cum este şi, de pildă, faptul că Pământul nu este situat nici prea departe, nici prea aproape de Soare.

De asemenea, avem capacitatea de a ne deplasa punctul focal al conştiinţei în cadrul vieţii noastre interioare, aidoma cursorului pe ecranul unui computer. Drept rezultat, dispunem de libertatea de a alege la ce anume să ne gândim. Dacă nu ar exista acest echilibru perfect între ataşarea şi detaşarea de impulsurile interioare şi de percepţiile din lumea exterioară, dumneavoastră, în momentul de faţă, nu aţi avea libertatea de a vă desprinde atenţia de pagina pe care o citiţi şi de a vă gândi la cu totul altceva.

Şi astfel, dacă elementele şi condiţiile fundamentale ale conştiinţei umane nu ar fi caracterizate de acest excepţional set de echilibre şi corelaţii, noi nu am avea libertatea de a gândi şi a acţiona după bunul plac.

Atunci când ne punem întrebări, despre sensul vieţii şi al universului, nu vrem de fapt să ştim CUM au luat ele fiinţă, cum s-au reunit elementele şi condiţiile necesare pentru a se forma stelele, planetele, materia şi aşa mai departe. In realitate, ne interesează intenţia aflată la baza lor.

De aceea, marile întrebări de tip DE CE — DE CE viaţa? DE CE universul? — în calitatea lor de categorii filozofice elementare, nu pot fi elucidate de oamenii de ştiinţă, sau mai corect spus nu de aceştia în calitatea lor de exponenţi ai ştiinţei. Dacă întrebăm „DE CE suntem aici?” putem fi bombardaţi cu răspunsuri care sunt perfect valide, corecte din punct de vedere gramatical, dar ne lasă un gust amar fiindcă nu lămuresc întrebarea aşa cum am dori-o în forul nostru interior. Adevărul este că fiecare dintre noi este animat de o dorinţă profundă, poate de nestins, ca aceste întrebări să-şi primească răspunsul la nivelul INTENŢIEI. Iar oamenii de ştiinţă care nu sesizează această deosebire, oricât de străluciţi ar fi în domeniul lor, sunt nişte nătângi când vine vorba despre filozofie.

In mod evident, putem alege să conferim unor părţi din viaţa noastră un ţel şi un sens anume. Dacă îmi place să joc fotbal, atunci un şut care trimite mingea în poartă reprezintă un ţel pentru mine. Dar viaţa întreagă, de la naştere până la moarte, nu poate avea un sens, o semnificaţie, fără o minte care să fi existat înaintea ei, pentru a-i da acea semnificaţie.

Acelaşi lucru poate fi spus şi despre univers. De aceea, atunci când îi auzim pe oamenii de ştiinţă vorbind despre univers ca fiind „minunat”, „plin de semnificaţii“ sau „misterios”, e bine să ne amintim că, probabil, folosesc aceşti termeni cu o anumită lipsă de onestitate intelectuală. Un univers de tip ateist poate fi semnificativ, minunat sau misterios doar într-un sens secundar, dezamăgitor, la fel cum un iluzionist este numit adesea „magician”. Iar atunci când vine vorba despre marile întrebări ale vieţii şi morţii, toate ecuaţiile ştiinţifice nu sunt altceva decât o modalitate mai dificilă şi mai complicată de a spune „Nu ştiu”.

In prezent suntem îndemnaţi să dăm uitării marile întrebări privind viaţa şi moartea. De ce suntem aici? Ce sens are viaţa? Asemenea chestiuni sunt lipsite de rost, ni se spune. Tot ce trebuie să facem este să le ignorăm şi să mergem mai departe. Şi astfel pierdem din vedere cât de uimitor este însuşi faptul de a fi viu.

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.