Criza Omenirii și Iluzia Separării: Perspectivele lui Krishnamurti și Bohm
Discuția transcrisă explorează viitorul omenirii, punând sub semnul întrebării evoluția psihologică și separarea individuală. Krishnamurti și Bohm analizează crizele lumii, limitările gândirii și iluzia unui sine separat. Ei sugerează că sursa conflictului este gândirea limitată și identificarea cu un ego diviziv. Concepte precum timpul psihologic, iluzia separării și posibilitatea unei conștiințe unificate sunt examinate. Dialogul investighează dacă omenirea poate transcende conflictul și suferința înțelegând unitatea fundamentală. Se ridică întrebări despre responsabilitatea individuală și posibilitatea de a trezi omenirea din iluzie.
Vezi online cu traducere:
J. Krishnamurti – Brockwood Park 1983 – Prima conversaţie cu David Bohm
Viitorul omenirii și criza prezentului
Jiddu Krishnamurti și David Bohm exprimă o profundă îngrijorare față de viitorul omenirii, evidențiind numeroasele probleme care se acumulează: terorismul, războaiele, diviziunile naționale și rasiale, dictaturile distructive, precum și rolul liderilor religioși în perpetuarea separării. Criza economică și cea ecologică completează acest tablou sumbru.
Krishnamurti ridică o întrebare retorică: “Ce ar face cineva dacă ar fi tânăr, conștient de toate acestea? Care ar fi reacția noastră? Cum ne-am trăi viața și cum ne-am câștiga existența?”
El manifestă scepticism față de capacitatea științei de a soluționa aceste crize, sugerând că, mai degrabă decât să ajute, știința le poate agrava: “Știința nu pare relevantă pentru această criză; dimpotrivă, o alimentează. Da, ar putea ajuta, dar nu o face.”
Critica evoluției psihologice
Un punct central al discuției este respingerea ideii de evoluție psihologică asemănătoare celei biologice. Krishnamurti afirmă categoric: “Nu cred deloc în evoluția psihologică.”
El argumentează că viitorul este deja prezent: “Într-un anumit sens, tot viitorul este acum”, contestând astfel perspectiva tradițională care interpretează dezvoltarea umană în termeni de progres în timp.
Obiecția sa principală față de ideea de evoluție psihologică este legată de natura “eului” sau a “sinelui”. El susține că “eul este întreaga mișcare produsă de gândire”. Prin urmare, orice încercare de a transcende “eul” prin timp este imposibilă, deoarece “eul” în sine este un produs al gândirii limitate de timp. “Chiar dacă presupunem că vrem să depășim ‘eul’, acest lucru nu se poate realiza în timp.”
Natura limitată a gândirii și a cunoașterii
Krishnamurti subliniază că gândirea este, prin natura sa, limitată, deoarece se bazează pe cunoaștere, care este întotdeauna incompletă și derivată din experiențe trecute: “Dacă admitem că cunoașterea este limitată, atunci și gândirea este limitată.”
Ca urmare, orice acțiune născută dintr-o gândire limitată va genera inevitabil conflict și diviziune. “Nu căutăm cu toții securitate? Am crezut că o găsim în familie, în naționalism, în religie, dar toate acestea sunt surse de separare.”
Iluzia timpului psihologic
Krishnamurti introduce conceptul de timp psihologic, diferit de cel fizic. El susține că acest timp, format din amintiri și anticipații, este o iluzie generatoare de conflict. “Gândirea este timp… psihologic și mental, gândirea este timp.”
Dorinta de a deveni ceva mai bun în viitor perpetuează conflictul, pentru că implică o diviziune între ceea ce este și ceea ce se dorește a fi: “Vreau să devin ceva psihologic, vreau să fiu mai bun, vreau să fiu non-violent… dar asta este o iluzie.”
Unitatea conștiinței și iluzia separării
Krishnamurti susține că “există o singură conștiință a omenirii”. Sentimentul de separare individuală este o iluzie creată de gândire, iar orice încercare de a acționa din perspectiva separării duce la haos. “Dacă spun ‘acesta sunt eu’, este o limitare.”
Suferința și inteligența
Krishnamurti definește suferința nu doar ca durere fizică, ci ca neliniște, pierdere, singurătate. El afirmă că suferința blochează inteligența, deoarece mintea devine absorbită de sine. “Suferința omenirii este una singură, inseparabilă.”
Transformarea prin observație directă
Krishnamurti sugerează că schimbarea reală nu poate avea loc prin efortul gândirii, ci printr-o observare directă a realității, fără intervenția memoriei sau a judecății. “Este posibil să percepem fără ca amintirile să intervină?”
Inteligența dincolo de gândire
Krishnamurti distinge între inteligența tehnică și o inteligență superioară, liberă de limitările memoriei: “Există o activitate neafectată de gândire… acea activitate este inteligența supremă.”
Responsabilitatea individuală și transformarea globală
Krishnamurti afirmă că, odată ce cineva percepe unitatea conștiinței, devine responsabil să ajute și pe alșii să vadă această realitate. “Dacă vezi clar, ai responsabilitatea de a-i trezi și pe ceilalți.”
Conversația dintre Krishnamurti și Bohm oferă o analiză profundă a condiției umane. Krishnamurti contestă fundamentele gândirii și ale societății, subliniind că adevărata transformare apare doar printr-o înțelegere directă a realității, fără filtrul gândirii egocentrice. Această perspectivă radicală provoacă o reevaluare profundă a naturii sinelui, a lumii și a posibilității de a transcende suferința.
J. Krishnamurti – Brockwood Park 1983 – A doua conversaţie cu David Bohm
Discuția explorează natura minții în contrast cu creierul condiționat, sugerând că mintea este universală și independentă de limitările cerebrale legate de timp și experiență. Se argumentează că suferința umană provine din această condiționare, iar eliberarea necesită o înțelegere profundă care transcende gândirea. Contactul dintre minte și creier are loc atunci când creierul devine liniștit, prin atenție necentrată pe sine, ducând la o transformare fundamentală a structurii cerebrale și la încetarea conflictului interior. Această schimbare nu se produce prin efort sau devenire, ci prin negarea a ceea ce nu este meditație, permițând inteligenței și compasiunii minții să opereze.
Viitorul minții și rolul psihologiei
Se ridică problema dacă psihologia contemporană este cu adevărat interesată de viitorul omenirii sau dacă se limitează la adaptarea individului la structurile existente ale societății. Krishnamurti susține că, deși majoritatea psihologilor promovează conformarea, unii ar putea explora posibilitatea unei transformări a conștiinței umane. Se pune întrebarea dacă această conștiință se poate schimba prin trecerea timpului, concluzionându-se că timpul nu este un factor relevant, fiind mai degrabă o iluzie (“the illusion of becoming”). Se afirmă astfel că ideea unei evoluții graduale a conștiinței este o eroare fundamentală (“the evolution of consciousness is a fallacy”). Prin urmare, dacă viitorul umanității depinde de psihic, iar acesta nu este determinat de timp, apare întrebarea esențială: ce putem face?
Distincția dintre creier și minte
Se subliniază necesitatea de a diferenția creierul de minte. Există mai multe perspective asupra acestei relații: una materialistă, care consideră mintea o simplă funcție a creierului, și o alta care susține că mintea și creierul sunt entități distincte. Krishnamurti aderă la cea de-a doua viziune, considerând că, deși sunt diferite, cele două trebuie să aibă un contact. Creierul este descris ca un sistem programat, influențat de trecut, societate, mass-media și presiuni externe. Această condiționare determină conformarea individului la un model predeterminat, menținându-l prizonierul trecutului. Se admite că o parte din această condiționare este necesară, dar condiționarea “sinelui” este văzută ca fiind nocivă, creând separare, conflicte interioare și tensiuni sociale.
Iluzia devenirii și timpul psihologic
Se analizează natura “mișcării gândului”, comparată cu o iluzie cinematografică, unde mișcarea este doar o proiecție. Krishnamurti afirmă că procesul de “devenire” (“becoming”) este o iluzie a gândirii. Condiționarea creierului este văzută ca un proces fizic, chimic și psihologic, sedimentat în “sine”. Experiența acestei mișcări condiționate este considerată iluzorie.
Posibilitatea eliberării de condiționare
Se ridică întrebarea dacă este posibilă disiparea condiționării. Răspunsul este afirmativ, dar implică transformări la nivel fizic, chimic și neurofiziologic. Se menționează scepticismul oamenilor de știință, care speră în soluții farmacologice sau genetice, în timp ce Krishnamurti subliniază că înțelegerea condiționării este “lucrul corect de făcut”, indiferent de rezultate.
Libertatea, investigația și intuiția
Se afirmă că o minte condiționată nu poate investiga imparțial. Adevărata înțelegere apare doar în libertate. Se critică ideea unei evoluții progresive a conștiinței prin timp, arătând că dorința de a “deveni mai bun” perpetuează iluzia și autoamăgirea.
Natura minții: spațiu și tăcere
Mintea este descrisă ca fiind separată de creier și independentă de condiționarea acestuia. Aceasta este asociată cu “spațiul și tăcerea”, un spațiu care nu este nici fizic, nici un produs al gândirii. Un creier liniștit permite minții să acționeze asupra lui.
Inteligența și compasiunea
Inteligența este considerată o expresie a minții. Se afirmă că nu există inteligență fără compasiune, iar compasiunea apare doar atunci când iubirea este eliberată de dorințe și amintiri personale.
Contactul dintre minte și creier
Acest contact devine posibil doar când creierul este liniștit. Această liniște nu este autoimpusă, ci rezultă din înțelegerea condiționării sinelui. Când gândirea este absentă, creierul dobândește un spațiu deschis atenției.
Suferința și posibilitatea încheierii ei
Se analizează natura profundă a suferinței, cauzată de conflicte și traume umane. Gândirea, fiind limitată și condiționată, nu poate pune capăt suferinței. Se sugerează că doar intuiția, ca expresie a minții, poate produce o transformare fundamentală a creierului.
Impactul asupra umanității și problema comunicării
Se discută dificultatea transmiterii acestor idei într-o societate dominată de condiționare. Krishnamurti sugerează că, deși impactul poate să nu fie vizibil imediat, mintea universală poate acționa direct.
Observatorul și observatul
Se demontează iluzia separării dintre observator și ceea ce este observat. Krishnamurti afirmă că “observatorul este observatul”, iar înțelegerea acestui fapt eliberează energia necesară pentru observarea reală a sinelui.
Concluzie
Dialogul dintre Krishnamurti și Bohm oferă o perspectivă profundă asupra naturii minții și posibilității unei schimbări radicale a conștiinței. Se argumentează că doar printr-o înțelegere profundă a sinelui și prin liniștirea creierului, mintea poate influența realitatea și poate produce o transformare autentică.
Cartile lui Jiddu Krishnamurti se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
