Jonathan Black – Geneza Ezoterică a Creștinismului și Epoca Societăților Secrete
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
În cadrul învățăturilor secrete ale școlilor misterelor, viața și moartea zeului Soare marchează punctul de mijloc al istoriei secrete. Deși a rămas neremarcat de cronicarii epocii, la finele vremurilor acest eveniment va fi perceput ca marele moment de inflexiune, în care istoria s-a schimbat. Ca urmare a magnitudinii sale, puțini dintre oamenii acelui timp l-au putut privi din perspectiva corectă. După o îndelungată perioadă de ariditate spirituală, mulți au început să aibă o percepție vie, deși atavică, a lumilor spirituale. Poate că unii bănuiau însemnătatea revoluției de amploare produse în planul spiritual, dar în absența unei autorități unificatoare precum cea anterioară, a hierofanților din școlile misterelor, noile experiențe erau interpretate în diverse moduri. Acest lucru s-a reflectat în proliferarea sectară înregistrată în deceniile de după moartea lui Isus.
Multe dintre textele gnostice sunt la fel de vechi precum cărțile incluse în Noul Testament, autenticitatea unora neputând fi pusă la îndoială. Am amintit deja despre Evanghelia după Toma, cu versiunile sale veridice privind preceptele lui Isus, și despre povestea celor doi copii Isus din Pistis Sophia. Textul fragmentar al Faptelor Sfântului Ioan oferă o imagine fascinantă a practicilor inițiatice ale lui Isus Cristos. Totul se desfășoară sub forma unui dans circular. Ucenicii se prind de mâini formând un cerc, după care încep să se rotească în jurul lui Isus. În liturghia care însoțește dansul, Isus este cel care inițiază, iar interlocutorul său este candidatul la inițiere.
Candidatul: Voi fi mântuit.
Cristos: Iar eu voi mântui.
Candidatul: Voi fi eliberat.
Cristos: Iar eu voi elibera.
Candidatul: Voi fi străpuns.
Cristos: Iar eu voi străpunge.
Candidatul: Voi mânca.
Cristos: Iar eu voi fi mâncat.
Și dialogul continuă în același stil paradoxal, aproape absurd; pe măsură ce vom progresa cu aceste explicații, ne va deveni mai clar.
Candidatul: Nu am casă, dar am case.
Nu am loc, dar am locuri.
Nu am templu, dar am temple.
Doar fragmente de text s-au păstrat mai departe, unele dintre ele părând să se refere la un anume mister osirian/creștin al morții și învierii. Apoi Isus spune: „Ceea ce par acum a fi, aceea nu sunt, dar ceea ce sunt vei vedea când vei veni. Dacă ai fi știut cum să suferi, ai fi avut puterea de a nu suferi. De aceea, să cunoști suferința și vei avea puterea să nu suferi. “
Un dans hindus în onoarea lui Krișna este descris în mod similar, ca „un dans circular al soarelui“. Dansatorii se rotesc și se răsucesc în jurul zeului Soare, imitând astfel planetele. Acest lucru ar trebui să ne sugereze că textul din Faptele Sfântului Ioan a fost inspirat de o viziune cosmică a lui Isus Cristos în chip de zeu Soare care a revenit.
Evanghelia după Filip amintește de cinci ritualuri, ultimul și cel mai important fiind cel al camerei nupțiale. Să fie oare acesta o practică sexuală ritualistică asemănătoare cu cele care aveau loc în templele din Egipt, Babilon și Grecia?
Mai târziu, Biserica s-a străduit să accentueze caracterul unic al revelației creștine și să-l distanțeze pe Isus — și învățăturile Lui — de tot ceea ce se întâmplase înainte. Dar primii creștini percepeau în mod firesc creștinismul ca derivând din practicile anterioare și ca o împlinire a profețiilor antice. Mulți dintre ei priveau noua religie prin prisma celor deprinse în școlile misterelor din Egipt, Grecia și Roma.
Clement din Alexandria, unul dintre primii părinți ai Bisericii, cunoștea, poate, oameni care fuseseră apropiați de apostoli. La fel ca elevul său, Origene, credea în reîncarnare, de pildă, și îi învăța pe ucenicii mai avansați ceea ce ei numeau disciplina arcani, practici religioase pe care astăzi le-am considera magie.
Primii lideri ai creștinismului, precum Clement și Origene, erau cărturari ce și-au pus amprenta asupra progresului intelectual al epocii lor. Unul dintre cele mai interesante rezultate ale acestui progres și-a găsit exprimarea în neoplatonism.
Platon reușise să transpună în concepte perspectiva de tip mintea-înaintea-materiei asupra lumii. În secolul al II-lea d. C., cei pe care îi numim astăzi neoplatonicieni au început să dezvolte ideile lui Platon sub forma unei filozofii a vieții și chiar a unei religii cu propriile sale practici spirituale. Este important să reținem că, deși noi astăzi privim această filozofie în mod academic, sec și arid, pentru adepții lui din secolele următoare, textele sale erau literă de lege. Neoplatonicienii nu se considerau autorii ideilor susținute, ci doar ai comentariilor care explicau conceptele propuse de Platon. Fragmente privite astăzi ca niște simple exerciții obscure de logică abstractă erau utilizate de neoplatonicieni în practicile lor religioase.
Principala lor preocupare era descrierea adevăratei experiențe spirituale. În Despre amânare în justiția divină, Plutarh, puternic influențat de neoplatonism, descrie modul în care arată diversele spirite atunci când pot fi văzute începându-și călătoria după moarte. Decedatul, spunea el, este înconjurat de un înveliș aidoma unei flăcări, dar „unii sunt aidoma luminii pure a Lunii pline, emanând o singură culoare continuă și constantă. Alții sunt punctați — o priveliște extraordinară — presărați cu pete palide, ca niște libelule, iar alții au zgârieturi superficiale. “
Plotin, cel mai de seamă neoplatonician al școlii din Alexandria, era un mistic practicant. Elevul său, Porfirios, susținea că și-a văzut de mai multe ori maestrul pradă transelor extatice, unificat cu „Unicul“. Plotin spunea despre Porfirios — oarecum disprețuitor, poate – că nu reușise niciodată acest lucru. Neoplatonicienii de mai târziu au pus un accent deosebit pe importanța practicilor magice, Iamblichus lăsând în urmă descrieri detaliate ale viziunilor sale.
Plotin a elaborat o extrem de complexă metafizică a emanațiilor, de tipul celor menționate în capitolul 1. Neoplatonismul a influențat alte tradiții prin abordarea sa sistematică, îndeosebi Cabala și ermetismul, care sunt considerate de unii specialiști un neoplatonism cu iz iudaic, respectiv egiptean. În cadrul istoriei secrete însă, scrierile ermetice și cabaliste care au început să apară în perioada respectivă sunt privite ca primele expresii sistematizate și consemnate în scris ale unor tradiții antice, în mare parte orale.
Hermetica, atribuită lui Hermes Trismegistus, un înțelept egiptean, a fost scrisă în greacă și se întinde pe patruzeci și două de volume. Iuri Stoianov, cercetător la Warburg Institute, a confirmat recent că majoritatea specialiștilor consideră astăzi că textul are o origine egipteană. Hermetica se remarcă prin toleranța față de alte tradiții, toleranță datorată în parte ideii că toate tradițiile au la bază aceiași zei ai planetelor și deschid în mod similar calea către aceeași lume spirituală.
De fapt, este posibil să trasăm o paralelă între emanațiile lui Plotin, zeii din Hermetica și sferele cerești descrise în Pistis Sophia.
În Cabala, emanațiile minții cosmice – așa-numitele sefirot — sunt uneori privite ca formând un fel de copac, arborele sefirotic. Interpretarea alegorică a scripturilor inițiată de Filon din Alexandria a pus bazele structurii comune a tuturor religiilor. Sfântul Pavel amintea de diverse ordine îngerești — nu numai îngeri și arhangheli, ci și serafimi, heruvimi, tronuri, stăpâniri, virtuți, puteri, întâietori. El face referire la un sistem despre care nu se îndoiește că va fi înțeles de cititorii săi, un sistem stabilit de elevul său, Dionisie Areopagitul. Cele nouă ordine pe care acesta le descrie pot fi asimilate cu ramurile arborelui sefirotic și cu diversele ierarhii ale zeilor și spiritelor din religiile antice, politeiste și astronomice. Spre exemplu, „puterile“ Sfântului Pavel corespund zeilor sistemului solar din mitologiile greacă și romană, puterile luminii fiind spiritele Soarelui, iar puterile întunericului fiind zeii Lunii și ai planetelor.
Rebecca Kenta, din Israel, a comparat ascensiunea prin porțile înțelepciunii, de-a lungul Copacului Vieții din Cabala, cu învățăturile sufite, stabilind conexiuni între sefirot și chakrele din tradiția hindusă. Orice filozofie de tip idealist, toate sistemele religioase percep creația în termenii unei serii descendente de emanații ale minții cosmice. Dar aspectul evident ezoteric este acela al identificării emanațiilor cu spiritele stelelor și planetelor pe de o parte și cu fiziologia ocultă pe de alta. Acest lucru a dus la apariția astrologiei, a alchimiei și a practicilor magice menite să faciliteze atingerea unor stări alterate de conștiință.
Este important să nu uităm că nu vorbim aici despre concepte abstracte, ci despre o experiență trăită. Cele nouă ierarhii angelice sunt uneori împărțite în trei, iar când Sfântul Pavel spunea că a fost înălțat în al treilea cer, lăsa să se înțeleagă de fapt că a fost inițiat la un nivel atât de ridicat, încât a putut avea o experiență directă, personală, a ființelor spirituale superioare: serafimi, heruvimi și tronuri.
Creștinismul s-a conturat pe baza unor credințe și experiențe inițiatice de acest tip. Cel mai de seamă dintre părinții Bisericii, Sfântul Augustin, era un inițiat al unei școli a misterelor persane, cea maniheistă. Mani s-a născut în anul 215, în regiunea actualului Irak. La vârsta de doisprezece ani i-a apărut în față o ființă misterioasă, pe care el a numit-o Geamănul și care i-a dezvăluit o mare taină: rolul răului în istoria omenirii. Astfel, Mani a învățat despre interferența forțelor întunericului în crearea universului, dar și că, în marea bătălie cosmică dintre bine și rău, forțele acestuia din urmă de fapt triumfă.
Natura cosmică a viziunii lui Mani este evidentă deopotrivă și în sincretismul său, în modul în care relatează marile evenimente ale istoriei și în rolurile pregnante jucate de Zarathustra, Buddha, profeții iudei și Isus Cristos.
Caracterul universal al inițiaților îi îngrijorează de obicei pe tiranii locali. De asemenea, capacitatea lor de conștientizare a forțelor răului este predispusă la interpretări greșite. Mani a fost protejat de doi regi succesivi, dar al treilea l-a persecutat, l-a torturat și în cele din urmă l-a crucificat.
„Am intrat în sufletul meu cel mai dinlăuntru și am văzut, dincolo de lumina mea și sufletul meu, lumina. “ Marea realizare de ordin intelectual a lui Augustin a fost aceea de a lăsa în urmă o expunere comprehensivă a doctrinei Bisericii în termenii platonismului. În istoria convențională a Bisericii însă, este în general trecut cu vederea faptul că expunerea sa era bazată pe experiența personală, directă, a inițiatului. Augustin însuși văzuse cu „ochiul misterios al sufletului“ o lumină mai strălucitoare decât cea a intelectului. El nu era preocupat doar de abstracțiunile eterne. Confesiunile sale ni-l înfățișează ca pe un om chinuit de sentimentul trecerii timpului – de pildă în frecvent citata implorare „O, Doamne, fă-mă virtuos… dar încă nu! “ și în strigătul lansat în cadrul unei alte experiențe vizionare: „O, Frumusețe, atât de veche și atât de nouă totuși, prea târziu te-am iubit. “ Acest sentiment al trecerii timpului este transpus într-o percepție ezoterică asupra istoriei. Mai târziu, când vom analiza profeția sa privind fondarea Cetății Domnului, vom vedea cum înțelegea el etapele succesive ale istoriei lumii.
Aceasta era deopotrivă epoca marilor misionari creștini. După ce a fost prins și vândut ca sclav, Sfântul Patrick și-a asumat sarcina de a disemina ideea sfințeniei vieții umane, pe care Isus Cristos o introdusese în fluxul istoriei mondiale, militând pentru abolirea sclaviei și a sacrificiilor umane. Sfântul Patrick era însă totodată un mag în tradiția lui Zarathustra și Merlin, un personaj terifiant, ce alunga toți șerpii din Irlanda cu toiagul său, scoțând demoni și înviind morți.
Creștinismul a fost rapid acceptat de celți. Sfântul Patrick a suprapus peste profeția celtă a reîntoarcerii zeului Soare ceea ce știa el despre viața și activitatea lui Isus. Astfel, creștinismul celt avea să îmbine armonios elemente păgâne și creștine. Motivele întrepătrunse ale artei celte vor simboliza, de asemenea, undele împletite de lumină ce caracterizează, în toate tradițiile, primul stadiu al experiențelor mistice.
Populație profund independentă, celții aveau să insiste asupra caracterului esențial al experienței directe, de natură personală, a lumii spiritelor și își vor dezvolta o tradiție ezoterică independent de autoritățile de la Roma. De fapt, unele dintre credințele și practicile lor și ale altor creștini din epocă vor ajunge să fie considerate eretice de Biserica Romană.
Atunci când oamenii au aceleași valori profunde, când împărtășesc ceea ce teologul existențialist Paul Tillich numea „preocupări supreme“, ei devin uneori incredibil de sensibili la nuanțarea opiniilor. În aceste cazuri, diferendele pot provoca o ură asasină, astfel încât cel mai mare dușman nu este năvălitorul apărut la graniță, cu ochii injectați, ci fratele sau sora de alături. Iar uneori unii membri ai congregației vor încerca să interzică anumite credințe – așa cum a procedat împăratul Augustus — nu fiindcă le consideră false, ci tocmai pentru că le cred a fi adevărate.
Istoria fondării Bisericii Romane și a răspândirii sale prin bunele oficii ale Imperiului Roman a fost scrisă atât de reprezentanții ei, cât și de dușmanii acestora.
Împăratul Constantin susținea că într-o noapte, înaintea unei bătălii împotriva unor rebeli, l-a visat pe Isus Cristos, care i-a spus să pună semnul crucii pe steagul său de luptă, cu inscripția „Sub acest semn vei învinge. “ Constantin s-a supus și rebelii au fost înfrânți. El a declarat apoi creștinismul religie oficială a imperiului și a donat episcopilor de Roma Palatul Lateran. Beneficiile politice ale acțiunilor sale nu pot fi trecute cu vederea. Noua formă de conștiință apărută în Ierusalim se răspândea cu forță în întregul imperiu, iar Constantin a profitat de acest lucru oferind libertatea oricărui sclav care se convertea și câte douăzeci de monede din aur oamenilor liberi care alegeau noua credință.
Așa cum am văzut, romanii făcuseră din cruzime un veritabil cult. Abuzul de putere dus la extrem era la ordinea zilei. Romanii erau nemiloși, iar brutalitatea devenise o virtute bărbătească. În aceste condiții, preamărirea creștină a blândeții și a modestiei a schimbat situația în mod radical. Era evident că adepții noii religii aveau o sursă nouă de bucurie și mulțumire și un nou fel de a fi în lume.
Gândiți-vă cât de stranie trebuie să-i fi părut unui roman întâlnirea cu un inițiat creștin. În fața lui se afla o nouă formă de conștiință; existau deci oameni capabili să trăiască în forul lor interior, iluminați de entuziasmul și de certitudinea experiențelor spirituale. Trebuie să fi fost ceva la fel de tulburător cum avea să fie, sute de ani mai târziu, întâlnirea dintre un pigmeu din Papua-Noua Guinee cu exploratorii europeni. Dincolo de fruntea inițiatului creștin se deschideau lumi noi și nebănuite.
Constantin sperase, probabil, că noua religie, cu rigurozitatea ei, va încetini declinul Imperiului Roman, însă era preocupat de o profeție a oracolelor sibiline, conform căreia Roma avea să devină din nou prada lupilor și a vulpilor.
În consecință, a decis să zădărnicească profeția transferând spiritul Romei într-un alt loc și fondând o nouă capitală. A dezgropat de sub o coloană de porfir Palladium-ul — statuia sculptată de mâna zeiței Atena care, așa cum am văzut, fusese adusă din Troia și pusă la fundațiile Romei — și a îngropat-o pe locul orașului ce avea să primească numele Constantinopol. Palladium-ul a fost așezat sub aceeași coloană de porfir, care era încununată acum de o statuie a zeului Soare cu o coroană, aidoma unui nimb, din cuie luate din adevărata cruce a răstignirii.
Acest simbolism ce încorpora învățăturile inițiatice referitoare la zeul Soare putea fi înțeles de inițiații oricărei religii; de aceea este oarecum ironic faptul că sub egida lui Constantin, Biserica a început să reprime învățăturile de tip inițiatic și să le transforme pe cele proprii, exoterice, în dogmă religioasă.
În anul 325, în cadrul Conciliului de la Niceea s-a hotărât care dintre numeroasele evanghelii aflate în circulație erau cele adevărate. Totodată, edictele imperiale au interzis practicile păgâne. La ordinele fiilor lui Constantin, femeile și copiii au fost împărtășiți forțat, gurile lor fiind deschise de o mașinărie din lemn, pentru a le fi îndesată înăuntru pâinea sfințită.
În anul 361, când a venit la putere, nepotul lui Constantin, Iulian, a inversat fluxul intoleranței religioase. Deoarece fusese elevul filozofului neoplatonician Iamblichus și înțelegea bine misiunea celui pe care îl numea „zeul cu șapte raze“, el a conferit drepturi egale tuturor supușilor săi, indiferent de convingerile religioase ale acestora, și a permis templelor păgâne să-și deschidă porțile. Iulian a scris o celebră lucrare cu iz polemic împotriva creștinismului îngust, dogmatic, care se dezvoltase în timpul lui Constantin, acesta fiind motivul pentru care autorii creștini de mai târziu l-au supranumit „Apostatul“, termenul definindu-l pe cel ce renunță la credință. Creștinismul, considera el, tindea să nege caracterul real al zeilor pe care el îi întâlnise grație inițierii.
Iulian a condus o campanie militară în Persia. Așa cum grecii asediaseră Troia pentru a obține controlul asupra cunoștințelor inițiatice ascunse, Iulian voia să înțeleagă filozofia secretă a școlii maniheiste din Persia. Oricum, știa suficient pentru a-și da seama că misiunea zeului Soare era amenințată și că misterele maniheiste se refereau la războiul dintre Soare și Ahriman – sau Satan – spiritul materialismului.
Înainte de a-și putea împlini însă misiunea, Iulian a fost asasinat de un adept al lui Constantin și o nouă eră a lui Saturn a început, în care adevărata spiritualitate inițiatică avea să fie cu desăvârșire împinsă în subteranele istoriei, în ilegalitate. Împăratul Teodosius a inițiat o inflexibilă politică de suprimare a oricăror dezacorduri cu linia imperială privind doctrina creștină. A confiscat proprietățile „ereticilor“ și le-a preluat templele. Statuile zeiței Isis i-au fost rededicate Măriei. Panteonul din Roma se remarca printr-o frumusețe sublimă, cosmică, fără asemănare în rândul bisericilor creștine. Acest templu al tuturor zeilor a fost transformat de Teodosius într-unul al monoteismului.
Totodată, împăratul a închis școlile misterelor, iar în anul 391 a asediat Serapeum-ul din Alexandria. Această construcție cu caracter sacru, cu un mare templu închinat lui Serapis, era una dintre minunile lumii antice. În interior, o statuie a zeului era suspendată de plafon cu ajutorul unui magnet. Existau de asemenea în incintă biblioteci care adăposteau cea mai mare colecție de cărți a lumii. Din fericire, multe dintre acestea au fost sustrase înainte ca Serapeum-ul să fie ars până în temelii, statuile sale sacre fiind târâte în stradă.
În cele din urmă, Teodosius și-a îndreptat atenția asupra școlii neoplatoniciene din Alexandria, principala păstrătoare a moștenirii intelectuale a școlilor misterelor. Principalul reprezentant al neoplatonismului în epocă era o femeie pe nume Hypatia. Fiica unui filozof și matematician de seamă, învățase filozofie, matematici, geometrie și astronomie. Tatăl ei crease o serie de exerciții prin care trupul fetei să devină un vehicul corespunzător pentru o minte strălucită. Îi plăcea să înoate, să călărească și să străbată munții. Era pe cât de inteligentă, pe atât de frumoasă și în scurt timp a devenit celebră pentru inventarea unor instrumente științifice, unul dintre ele măsurând greutatea specifică a lichidelor. Doar câteva fragmente din scrierile ei s-au păstrat, dar contemporanii ei o considerau una dintre cele mai strălucite minți ale vremii.
Conferințele pe care le susținea atrăgeau un mare număr de participanți. Familiarizată cu filozofia lui Plotin și Iamblichus, explica modul în care creștinismul evoluase pornind de la învățăturile din școlile misterelor și susținea, la fel ca tatăl ei, că nu există nicio tradiție sau doctrină care să dețină, în exclusivitate, tot adevărul.
Într-o după-amiază a anului 414, când pleca de la o conferință, un grup de călugări cu glugi negre au silit-o pe Hypatia să coboare din carul ei, au dezbrăcat-o și au târât-o pe străzi până la o biserică din apropiere. Acolo, în întunecimea rece, au împins-o spre altar și, pe fondul mirosului de tămâie, au aruncat o pânză neagră deasupra trupului ei gol și au sfâșiat-o. După aceea, i-au răzuit cu cochilii de scoici carnea de pe oase și i-au ars rămășițele.
Biserica încerca s-o șteargă pe Hypatia din istorie așa cum preoții lui Amon se străduiseră să elimine orice urmă a lui Akhenaton.
Este o tentație ușoară aceea de a privi Biserica în ansamblul ei ca opresorul malefic al libertății de gândire și de a idealiza grupările ilegale și școlile antinomice de tipul neoplatonicienilor și gnosticilor. Încă de la începuturile istoriei sale, Biserica a numărat printre liderii săi practicanți ai magiei negre și alți inițiați care au abuzat de puterile lor supranaturale în urmărirea unor țeluri egoiste. Dar la fel de adevărat — și poate mai important — este și faptul că, din vremea Sfinților Pavel și Augustin, marii conducători ai Bisericii au fost inițiați de cel mai înalt nivel, care au încercat să îndrume omenirea conform planului divin descris în cartea de față. Ei știau că în Occident era necesar ca orice informații legate de reîncarnare să fie ascunse. În conformitate cu planul cosmic, Vestul urma să fie leagănul în care avea să se dezvolte sentimentul valorii vieții umane individuale.
Pe de altă parte, deși continuaseră activitatea lui Pitagora și Platon, transpunând în concepte experiența directă a lumii spirituale, neoplatonicienii păreau să nu fie conștienți de marea revoluție produsă în domeniul respectiv. În scrierile lor nu se întrevede nimic din evanghelia iubirii universale propovăduită de Isus Cristos. În mod similar, accentul gnosticilor asupra experienței directe, personale, a lumii spirituale — spre deosebire de acceptarea pasivă a dogmelor abstracte — se armoniza cu impulsul introdus de Isus, dar mulți dintre adepții gnosticismului detestau lumea într-un mod ce contravenea misiunii lui Cristos, de a transforma lumea materială. Multe dintre credințele pe care sectele gnostice le dezvoltaseră pe baza aventurilor trăite în lumea spirituală erau relativ fantastice. Unii dintre ei credeau că Isus Cristos nu se coborâse într-atât încât să se încarneze într-un trup fizic și că trăise pe Pământ ca un fel de fantomă; mai mult decât atât, practicau forme bizare și extreme de mortificare și dezmăț ca o modalitate de a-și amorți simțurile fizice, disprețuite, și de a dobândi acces la lumile spirituale. Unii se expuneau pentru ca șerpii să se târască pe trupul lor gol, alții beau sânge menstrual spunând „Acesta este sângele lui Cristos“, iar câțiva credeau că magia sexuală va duce la nașterea unor ființe divine. Existau și gnostici care se castrau și se lăudau: „Eu sunt mai mort decât tine! “
Roma voia să suprime deosebirile doctrinare. Convingerile creștine și obiectivele morale fuseseră utile pentru Constantin și Teodosius, care unificaseră și întăriseră imperiul într-o perioadă în care triburile barbare îl amenințau la granița orientală.
Extinderea continuă a dominației chineze crease un efect de domino în Asia Centrală, care avea efecte și în Europa. Sub presiunile Orientului îndepărtat, goții, vizigoții și vandalii invadaseră numeroase regiuni ale Europei, ajungând chiar până la Roma, înainte de a bate în retragere. Apoi, în deceniile trei și patru ale secolului al V-lea, triburile mongole, nomade, au fost unificate sub sceptrul unui mare conducător, Attila Hunul. Acesta a cotropit teritoriile invadate anterior de goți și vandali și a construit un imperiu ce se întindea din stepele Asiei Centrale până în nordul Galliei. Apoi s-a îndreptat spre nordul Italiei și a atacat Constantinopolul.
Attila, „Biciul lui Dumnezeu“, a devenit sinonim cu cruzimea, însă un istoric grec pe nume Priscus, care a vizitat tabăra conducătorului hun, conturează o altă imagine a acestuia. Priscus relatează că Attila trăia într-o casă simplă, din lemn lustruit, înconjurată de un fel de gard de asemenea din lemn. Preșuri de lână erau așternute pe jos, iar Attila — în traducere, literal, „tată mic“, „tătuc“ — își primea oaspeții îmbrăcat în veșminte simple, din pânză, fără aur sau pietre prețioase, bea (moderat) dintr-un bol de lemn și mânca de pe un platou din același material. Nu a lăsat să se întrevadă nicio emoție pe parcursul discuției, cu excepția momentului în care a sosit fiul lui cel mic, pe care l-a gâdilat sub bărbie și l-a privit cu o expresie de mulțumire.
Se spune că, atunci când a cucerit Corintul, cetate creștină, Attila s-a înfuriat văzând câte o prostituată la fiecare colț de stradă și le-a dat de ales: se mărită cu unul dintre oamenii lui sau pleacă în exil.
Chiar dacă nu a fost monstrul crud din imaginația populară, este adevărat că, dacă ar fi reușit să distrugă Imperiul Roman, consecințele asupra evoluției conștiinței umane ar fi fost catastrofale.
Attila era cel mai temut dușman al romanilor; el le interzicea oamenilor săi să trăiască pe teritoriul roman sau să cumpere bunuri romane. Când a invadat teritoriile ocupate de aceștia, a inversat procesul de romanizare, demolând construcțiile romane, și a luat mii de kilograme de aur din capitala imperiului ca tribut. În anul 452, când Roma însăși se afla sub presiunea hunilor, împăratul l-a trimis pe Leon, episcopul Romei, să-l întâlnească pe Attila. Cei doi au negociat un acord în virtutea căruia Honoria, fiica împăratului, avea să se mărite cu Attila, aducându-i o dotă de mii de kilograme de aur. Hunul a fost convins că astfel își împlinise ambiția de a cuceri Imperiul Roman și de a stăpâni lumea.
Attila și poporul său practicau șamanismul. În toate bătăliile duse, el era îndrumat — înțelept, după cum s-a văzut — de preoții lui șamani. Groaza stârnită de hoardele hune pornite la luptă era amplificată de urletele câinilor, de zăngănitul armelor, de dangătul clopotelor și sunetul goarnelor. Toate acestea aveau menirea de a chema în ajutor armatele morților, stafiile strămoșilor, pentru a lupta alături de ei. De asemenea, invocau sufletele colective ale animalelor carnivore, lupi și urși, cerându-le să intre în trupurile lor și să le confere puteri supranaturale. Fiindcă discutăm despre năvălirile barbare dinspre răsărit, este momentul să ne oprim puțin și să analizăm problema șamanismului. Termenul „șaman“ provine dintr-un cuvânt mongol-tungus care înseamnă „cel ce cunoaște“.
Din vremea năvălirilor barbare până în prezent, șamanii au utilizat o serie de tehnici — Mircea Eliade le numea „tehnici arhaice ale extazului“ — menite să le inducă o stare de transă: dansuri și bătăi ritmice de tobă, respirația accelerată, automutilarea, privarea senzorială, deshidratarea, lipsa de somn; la acestea se adăugau ingestia unor plante psihoactive, printre care ayahuasca, ciuperca numită cornu-secarei și cactusul peyote. Studii recente efectuate, printre alții, de William Emboden, profesor de biologie la Universitatea Statului California, sugerează că drogurile erau utilizate pentru a induce stări de transă și în școlile misterelor — de pildă kykeon-ul la Eleusis și apa de nufăr albastru luată împreună cu opiu și rădăcină de mătrăgună în Egiptul antic.
Cercetătorii au izolat recent o enzimă în creier, capabilă să inducă asemenea stări de transă. Studiile par a sugera că 2% din oameni au niveluri cerebrale de dimetil-triptamină suficient de mari pentru a declanșa stări de transă spontane și involuntare. Se pare de asemenea că acest nivel este mai ridicat până la vârsta adolescenței, când are loc un proces de cristalizare ce afectează glanda pineală și funcția acesteia. Noi, ceilalți 98%, trebuie să apelăm la aceste tehnici străvechi sau la altele similare.
Antropologii au constatat că relatările experiențelor de tip șamanic specifice diverselor culturi indică o succesiune de stadii identice.
La început survine o blocare a lumii exterioare, a simțurilor, însoțită de senzația unei călătorii în întuneric. Adesea este resimțită o durere puternică, de parcă trupul fizic este dezmembrat.
În al doilea rând, apar o mare de lumini, de cele mai multe ori însoțită de o rețea mobilă de tipare geometrice — matricea.
În a treia etapă, aceste tipare prind formă, de obicei șerpi și ființe pe jumătate oameni, jumătate animale, deseori cu trupuri pliabile și semitransparente.
În cele din urmă, când transa se destramă, șamanul rămâne cu senzația unor puteri supranaturale, cu capacitatea de a tămădui, cunoștințe despre dușmani, abilitatea de a influența telepatic animalele și cu darul profeției.
Toate acestea par a corespunde cu relatările privind inițierea în școlile misterelor, despre care am discutat deja. Gregg Jacobs de la Harvard Medical School spunea că „prin utilizarea tehnicilor șamanice ne putem induce puternice stări ancestrale de conștiință“.
Dar din punctul de vedere al adepților moderni ai ezoterismului, exemplul șamanismului nu ne va ajuta prea mult să înțelegem școlile misterelor și societățile secrete. Multe dintre picturile produse în cadrul culturilor șamanice ca mod de redare a transelor sunt uimitor de frumoase, dar nu oferă o panoramă la fel de vastă și de impresionantă a lumii spirituale precum cea de pe plafoanele unor temple ca Edfu și Philae. Mai mult decât atât, ființele întâlnite de șamani par a fi de nivel inferior, nicidecum zeii planetari cu care comunicau preoții din temple.
Prin urmare, după părerea practicanților actuali ai ezoterismului, orice tip de șamanism — fie cel din trecut, al hoardelor de huni ori de mongoli, fie cel practicat de sangoma în Africa de Sud astăzi — constituie o degenerare a unei viziuni primordiale odinioară magnifice.
Vedem deci încă o dată că, în cadrul istoriei secrete, totul este invers, cu susul în jos. În istoria convențională, primele stadii ale religiei au fost marcate de animism și totemism, dezvoltându-se apoi până la cosmologiile complexe ale marilor civilizații antice. Conform istoriei secrete, viziunea primordială a omenirii era una sofisticată, complexă și extraordinară, abia ulterior degenerând în animism, totemism și șamanism.
Triburile conduse de Attila practicau un șamanism ce le oferea un acces la lumea spiritelor pe care mulți clerici i-ar invidia, dar era vorba despre un acces într-o stare atavică. Acesta contravenea impulsului spre evoluția conștiinței umane determinat de Pitagora și Platon, impuls căruia Isus Cristos și Sfântul Pavel îi conferiseră o nouă direcție. Țelul acestei evoluții era unul splendid, acela ca oamenii să se poată bucura de forța și superioritatea lor intelectuală individuală și să fie capabili să se deplaseze în mod liber, cu dragoste și cu forță, nu doar în lumea materială, ci și în cea a spiritelor.
Ingerarea halucinogenelor este, desigur, o parte importantă a practicilor șamanice moderne, dar ca modalitate de contactare a lumii spirituale este interzisă de majoritatea reprezentanților de seamă ai ezoterismului modern. Scopul pe care ei îl urmăresc este acela de a trăi experiența lumilor spirituale cu ajutorul facultăților intelectuale nestânjenite de nimic, ci chiar accentuate. A pătrunde în lumea spiritelor cu ajutorul drogurilor, pe de altă parte, înseamnă a o face fără pregătirea corespunzătoare și riscă să deschidă un portal către o dimensiune infernală, care apoi refuză să se mai închidă.
În anul 453, când se pregătea de nunta cu o tânără de neam ales, deși avea deja sute de soții, Attila era un bărbat în floarea vârstei și în plină vigoare, pe punctul de a desăvârși prăbușirea Imperiului Roman.
Fragila apariție timpurie a unui nou stadiu al conștiinței umane avea să fie însă retezată din rădăcină. A doua zi dimineață, Attila a fost găsit mort. Suferise o masivă hemoragie nazală.
„Cred tocmai pentru că este absurd. “ Aceste celebre cuvinte ale primului părinte de limbă latină al Bisericii, Tertullian, i-au influențat pe numeroși gânditori de la sfârșitul secolului al XIX-lea și din prima jumătate a veacului următor.
Ne putem imagina cât de absurdă trebuie să i se fi părut viața unui cetățean al Imperiului Roman în perioada declinului acestuia. Omul trăia într-o lume lipsită de orice magie, o lume în care marile certitudini spirituale pe care fuseseră fundamentate civilizațiile antice păreau îndoielnice; ele nu mai corespundeau experienței lui actuale. Pan murise demult, iar oracolele tăcuseră. Dumnezeu și zeii păreau a nu fi altceva decât niște biete idei goale, abstracte, în vreme ce adevărata viață ideatică, viguroasă, era dusă pe tărâmul științei și tehnologiei, în domeniul teoriilor atomice ale lui Lucretius și al unor uimitoare proiecte inginerești — apeducte, sisteme de asanare și drumuri lungi de mii de kilometri — care se concretizau pretutindeni în jur. Certitudinile spirituale fuseseră înlocuite de realitatea dură, politică și economică.
Și totuși, dacă cetățeanul în cauză ar fi vrut să asculte de imboldurile spiritului său interior, ar fi putut observa că această măcinare seacă și mecanică a rotițelor necesității, acest nou mod de a fi al lumii scotea în evidență ceva cu totul opus, ceva numit pretutindeni altundeva „calea fără nume“. Dacă acest cetățean ar fi ales să nu se închidă în fața ei, ar fi putut sesiza sugestiile venite din partea filoanelor de gândire interioară.
În acest punct critic al existenței, trecem din epoca școlilor misterelor în cea a societăților secrete, de la cursul istoriei dirijat de elitele politice la ceva mult mai subversiv, venit din subteran. O nouă stare punea stăpânire pe viața afectivă a inițiaților, o stare ilustrată de viața comediantului lui Dumnezeu, Francisc din Assisi, de bufonii pieselor lui Shakespeare și în operele ușor moralizatoare ale lui Rabelais, în Călătoriile lui Gulliver, în Alice în Țara Minunilor sau în lucrările lui Kurt Schwitters.
Ca răspuns la o întrebare referitoare la ce anume înseamnă Zen, un călugăr a ridicat un deget. Un elev din clasă a început să-l maimuțărească și după aceea, ori de câte ori cineva discuta despre învățăturile respectivului călugăr, băiatul ridica degetul, în batjocură. La ora următoare de curs însă, călugărul s-a repezit la el și i-a tăiat degetul cu pricina. Tânărul a luat-o la fugă, țipând, dar monahul l-a strigat. Băiatul s-a întors și s-a uitat spre călugăr, iar călugărul, privindu-l fix, a ridicat un deget.
În acea clipă, tânărul a primit iluminarea.
Această conte cruel nu este un episod istoric, ci doar una dintre clasicele fabule Zen, formulate în epoca în care hemoragia nazală l-a răspus pe Attila. Capacitatea de gândire abstractă era în curs de dezvoltare de mai puțin de o mie de ani, inspirată fiind de Pitagora, Confucius și Socrate. Budismul se răspândise din India în China, odată cu vizita celui de-al douăzeci și optulea patriarh budist Bodhidharma. În următoarele două secole, budismul și taoismul au fuzionat în China, creând o filozofie a iluminării spontane, intuitive, numite tch’an — sau Zen, așa cum va fi numită ulterior în Japonia.
Tch’an a adus cu ea un nou sentiment prevenitor al limitărilor gândirii abstracte.
Băiatul și colegii lui s-au străduit în înțeleagă ce voia călugărul să spună. Ni-i putem imagina încrețindu-și frunțile în încercarea de a dobândi iluminarea pe cale rațională, cu ajutorul creierului. Deodată însă, tânărul poate percepe lumea din perspectiva unei stări alterate de conștiință, din punctul de vedere al conștiinței vegetale care își are sediul nu în craniu, ci în zona plexului solar. Prin intermediul acestei conștiințe vegetale suntem conectați, individual, cu toate celelalte ființe vii din univers. Conexiunile pot fi imaginate ca niște lujeri ai marelui copac cosmic, fiecare plex solar fiind o floare a copacului. Privită dintr-un alt unghi, conștiința vegetală este de fapt o altă dimensiune, lumea dintre lumi și poarta către tărâmurile spirituale. Conștiința, această „lumină aflată dincolo de lumina intelectului“, pentru a-l cita pe Sfântul Augustin, este cea în care trebuie să se afunde cel ce dorește să devină iluminat.
Băiatul atinge iluminarea fiindcă din punctul de vedere al acestei forme diferite de conștiință, degetul călugărului îi aparține și lui în egală măsură. Categoriile filozofice normale ale gândirii raționale nu pot reda în mod sugestiv această idee. Hohotele de râs nu pot fi stăpânite atunci când percepem universul cu susul în jos și cu dosul în afară. La începutul celei de-a doua jumătăți a secolului al V-lea, în lume a apărut un nou sens al absurdului și, de atunci înainte, marii inițiați ai societăților secrete, în Occident și în Orient deopotrivă, vor avea de fiecare dată o „tușă“ de Zen.
Sub conducerea unui lider puternic, Iustinian, Imperiul Bizantin s-a extins, recuperând teritorii de la neamurile barbare. Iustinian a închis și ultimele școli de filozofie elenă, astfel încât maeștrii acestora au plecat în exil, luând cu ei texte precum scrierile lui Aristotel, printre acestea aflându-se și tratatul său de alchimie, acum pierdut. Mulți dintre ei au ajuns în Persia, unde regele Chosroes visa să fondeze o mare academie, precum cea care pusese bazele civilizației elene. Într-un tumult intelectual ce includea elemente din neoplatonism, gnosticism și ermetism, metodologia aristoteliană a fost aplicată deopotrivă lumii materiale și celor spirituale. Astfel a început epoca de aur a magiei arabe.
Toți am fost vrăjiți în copilărie de o imagine sau alta a magiei: duhuri atotputernice, lămpi fermecate și abracadabra. Aceste povești au început să-și țeasă influența magică asupra istoriei lumii în secolul al VI-lea; circulau atunci zvonuri despre roboți și mașini zburătoare, despre comori de aur ce nu se sfârșeau niciodată, despre farmece și formule magice înscrise în cărți interzise.
În scurt timp, lumea întreagă a căzut pradă vrăjii Arabiei, pe măsură ce aceste cărți au fost publicate pretutindeni: cărți ce conțineau șoapte ale demonilor.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
