Allan Kardec – Separarea sufletului de corp

Separarea sufletului de corp este dureroasă? „Nu, corpul adesea suferă mai mult în timpul vieţii decât în momentul morţii: sufletul deloc. Suferinţele prin care trece câteodată în momentul morţii sunt un prilej de bucurie pentru Spirit, care vede sosind sfârşitul exilului său”. În moartea naturală, ce survine prin epuizarea organelor ca urmare a vârstei, omul părăseşte viaţa fără a băga de seamă: ca o lampă ce se stinge nemaifiind alimentată. Cum se realizează separarea sufletului de corp? „Legăturile ce-l reţineau fiind rupte, el se eliberează”. Separarea este instantanee şi prin tranziţie bruscă? Există o linie de demarcaţie net trasată între viaţă şi moarte? „Nu, sufletul se eliberează gradat şi nu fuge ca o pasăre captivă repusă subit în libertate. Cele două stări se ating, se amestecă, astfel că Spiritul se degajă puţin câte puţin de legăturile sale: ele se desfac, nu se rup”.

În timpul vieţii, Spiritul este ţinut de corp prin învelişul său semi-material sau perispirit; moartea înseamnă doar distrugerea corpului şi nu şi a celui de al doilea înveliş ce se separă de corp când în acesta încetează viaţa organică. Observaţia probează că în momentul morţii desprinderea peri-spiritului nu se face subit; ea nu se realizează decât gradat, cu o lentoare foarte variabilă depinzând de individ; la unii este foarte rapidă, şi se poate spune că între momentul morţii şi cel al eliberării sunt câteva ore; dar la alţii, mai ales la cei a căror viaţă a fost exclusiv materială şi senzuală, dezlegarea este mai puţin rapidă şi durează câteodată zile, săptămâni şi chiar luni, ceea ce nu implică o mai mică vitalitate a corpului, nici posibilitatea unei reîntoarceri la viaţă, ci o simplă afinitate între corp şi Spirit, în raport cu superioritatea acordată, în viaţă, de către spirit materiei. E raţional să concepi, într-adevăr, cu cât Spiritul s-a identificat cu materia, cu atât îi vine mai greu la separare; în timp ce activitatea intelectuală şi morală, elevaţia gândirii, operează un început de desprindere chiar în timpul vieţii corpului, iar atunci când soseşte moartea desprinderea este aproape instantanee. Acesta este rezultatul studiilor făcute pe toţi indivizii observaţi în momentul morţii. Observaţiile mai probează că afinitatea ce persistă, la anumiţi indivizi, între suflet şi corp, este câteodată foarte dureroasă deoarece Spiritul poate simţi oroare faţă de descompunere. Cazul este excepţional şi specific anumitor feluri de viaţă şi anumitor feluri de moarte, apare şi la câţiva sinucigaşi.

Separarea definitivă dintre suflet şi corp poate avea loc înainte de încetarea completă a vieţii organice? „La agonie, sufletul a părăsit câteodată corpul: nu mai există decât viaţă organică. Omul nu mai are conştiinţa sinelui şi totuşi îi rămâne un suflu de viaţă. Corpul este o maşină pe care inima o face să se pună în mişcare; el există doar atâta timp cât inima face sângele să circule prin vene, şi pentru asta nu e nevoie de suflet”.

În momentul morţii, sufletul nu are câteodată o aspiraţie sau un extaz ce-l face să întrevadă lumea unde va merge? „Deseori sufletul ştie să desfacă legăturile ce-l ataşează de corp; în acest caz face toate eforturile pentru a le rupe în întregime. Deja degajat în parte de materie, el vede derulându-se viitorul în faţa sa şi se bucură, prin anticipare, de starea de spirit”.

Exemplul omizii care, mai întâi, se târăşte pe pământ, după aceea se închide în crisalida sa într-o moarte aparentă, pentru a renaşte apoi într-o existenţă strălucitoare, ne poate da o idee a vieţii terestre, apoi a morţii, şi în sfârşit a noii noastre existenţe? „O idee în mic. Comparaţia este bună, dar n-ar trebui totuşi luată ad litteram, cum se întâmplă de obicei”.

Ce senzaţie încearcă sufletul în momentul când se regăseşte în lumea Spiritelor? „Depinde, dacă ai făcut rău din dorinţa de a-l face, te simţi în primul moment cu totul ruşinat de cele făcute. Pentru cel drept, senzaţia este foarte diferită: ca uşurarea de o mare greutate, căci el nu se teme de nici o privire scrutătoare”.

Spiritul regăseşte imediat pe cei cunoscuţi pe pământ şi care au murit înaintea lui? „Da, în funcţie de afecţiunea avută pentru el; adesea, ei vin să-l primească la reintrarea în lumea Spiritelor, şi îl ajută să se degajeze de scutecele materiei; ca astfel să regăsească multe din cele pierdute din vedere în timpul şederii sale pe pământ; vede pe cei rătăcitori; merge să viziteze pe cei ce sunt încarnaţi”.

În moartea violentă şi accidentală, atunci când organele nu au fost încă slăbite de vârstă sau de boli, separarea sufletului şi încetarea vieţii au loc simultan? „În general aşa este, însă clipa ce le separă este foarte scurtă”.

După decapitare, de exemplu, omul păstrează timp de câteva momente conştiinţa de sine? „Adesea, o păstrează timp de câteva minute până când viaţa organică se stinge complet. Dar tot adesea teama de moarte l-a făcut să-şi piardă această conştiinţă înainte de momentul supliciului”. Nu este vorba aici decât de conştiinţa pe care cel ce suportă supliciul o poate avea despre sine însuşi, ca om şi prin intermediul organelor, şi nu ca Spirit. Dacă nu a pierdut această conştiinţă înainte de supliciu, poate deci să o păstreze câteva clipe – o foarte scurtă durată -, şi ea încetează neapărat odată cu viaţa organică a creierului, ceea ce nu implică faptul că, pentru aceasta, perispiritul să fie în întregime degajat de corp, ci din contră: în toate cazurile de moarte violentă, când nu vine prin stingerea treptată a forţelor vitale, legăturile ce unesc corpul cu perispiritul sunt mai persistente, şi eliberarea completă este mai lentă.

Sufletul părăsind corpul, are imediat conştiinţa de sine? „Conştiinţa imediată nu este cuvântul potrivit; el este câtva timp în tulburare”. Toate spiritele încearcă, în acelaşi grad şi pe aceeaşi durată, tulburarea ce urmează separării sufletului de corp? „Nu, depinde de elevaţia lor. Cel ce este deja purificat se recunoaşte aproape imediat, deoarece este eliberat de materie încă din timpul vieţii corpului, în timp ce omul carnal, a cărui conştiinţă nu este pură, păstrează foarte mult timp impresia acestei materii”.

Cunoaşterea spiritismului exercită vreo influenţă asupra duratei tulburării, mai mult sau mai puţin lungă? „O influenţă foarte mare, de vreme ce Spiritul înţelege cu anticipaţie situaţia sa, dar practica binelui şi conştiinţa pură au cea mai mare influenţă”. În momentul morţii, totul este mai întâi confuz; sufletului îi trebuie ceva timp pentru a se recunoaşte; este cam dezorientat, şi în starea unui om ieşind dintr-un somn profund care caută să-şi dea seama de situaţia sa. Luciditatea ideilor şi memoria trecutului îi revin pe măsură ce se şterge influenţa materiei de care tocmai s-a eliberat, şi care se împrăştie ca un fel de ceată ce întuneca gândurile sale. Durata tulburării ce urmează morţii este foarte variabilă; poate fi de câteva ore, de mai multe luni, şi chiar de câţiva ani. Cei la care durata este mai puţin lungă sunt cei ce s-ar identifica încă din timpul vieţii cu starea lor viitoare, deoarece atunci îşi înţeleg imediat poziţia.

Această tulburare prezintă circumstanţe deosebite după caracterul indivizilor şi mai ales după felul morţii. În morţile violente – sinucidere, supliciu, accident, apoplexie, răniri etc.-, Spiritul este surprins, uimit şi nu crede a fi mort; şi o susţine cu încăpăţânare. Totuşi îşi vede corpul, ştie că acest corp este al său, şi nu înţelege să fie separat de acesta; se îndreaptă către persoanele pe care le iubeşte, le vorbeşte, şi nu înţelege de ce acestea nu-l aud. Iluzia durează până la completa desprindere a perispiritului; atunci numai Spiritul se recunoaşte şi înţelege că nu mai face parte dintre cei vii. Fenomenul se explică cu uşurinţă. Surprins de moarte pe neaşteptate, Spiritul este derutat de schimbarea bruscă petrecută; pentru el, moartea este încă sinonimă cu distrugerea, neantizarea; or, aşa cum gândeşte, după ceea ce vede, după ceea ce aude. În sensul său nu este mort; ceea ce îi sporeşte iluzia, este faptul că el se vede un corp asemănător celui precedent prin formă, a cărui natură eternă nu a mai avut timp să o studieze; îl crede solid şi compact precum primul corp; şi când îşi îndreaptă atenţia asupra acestui lucru, se miră de ce nu se putea pipăi. Fenomenul este analog cu ceea ce se petrece cu somnambulii mai recenţi care nu cred că dorm. Pentru ei, somnul este sinonim cu suspendarea facultăţilor intelectuale; or, dacă ei gândesc liber şi deoarece văd, înseamnă pentru ei că nu dorm. Anumite Spirite prezintă aceeaşi particularitate, cu toate că moartea nu a sosit inopinat, dar este mai vagă la cei care, deşi bolnavi, nu se gândesc că vor muri. Se vede atunci spectacolul neobişnuit al unui Spirit asistând la propriul cortegiu funebru ca la al unui străin, şi vorbind despre asta ca despre un lucru ce nu-l priveşte, până în momentul când înţelege adevărul.

Tulburarea ce urmează morţii nu are nimic dureros pentru omul de bine. El este într-o stare de calm întru torul asemănătoare celei ce însoţeşte o trezire liniştită. Însă cel ce nu are conştiinţa pură, este cuprins de anxietate şi angoasă care sporesc pe măsură ce Spiritul se recunoaşte. În cazul morţii colective, s-a observat că nu toţi cei ce pier în acelaşi timp se revăd întotdeauna imediat. În tulburarea ce urmează morţii, fiecare merge pe drumul său, unde nu se preocupă decât de cei care-l interesează.

Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.