Elisabeth Haich – Căutarea Unității Divine: Lecțiile lui Ptahhotep

Am atins în sfârșit starea de autocontrol: am învățat să tac. Într-o seară, m-am prezentat din nou în fața lui Ptahhotep, iar el m-a întrebat:

• Ce ai învățat din lupta ta pentru păstrarea tăcerii? N-ai învățat decât arta de a tăcea?

• Nu, Părinte al sufletului meu, ar fi fost imposibil să învăț doar atât. Lupta mea a inclus deopotrivă tăcerea și cuvântul.

Pe măsură ce am învățat să controlez disciplina tăcerii, am ajuns să controlez în paralel și cuvântul. Căci a tăcea înseamnă a nu vorbi, iar a vorbi înseamnă a nu tăcea. Nu puteam așadar să separ cele două aspecte. Am descoperit astfel că, la fel ca în cazul medaliei care are două fețe diferite, dar care alcătuiesc împreună o singură unitate, tăcerea și cuvântul sunt cele două jumătăți ale aceleiași unități.

• Corect, mi-a spus Ptahhotep, ridicându-se și conducându-mă în fața unei mari pietre albe care făceau parte din zidul camerei.
  Arătându-mi suprafața șlefuită a dalei, m-a întrebat:

• Ce vezi pe această suprafață albă?

• Nimic.

• Ce aș putea desena eu pe ea?

• Totul.

• Așadar, a conchis Ptahhotep, acest Nimic conține în el Totul. În această stare, cele două aspecte alcătuiesc o unitate perfectă. În această unitate nu este posibil să recunoști ceva decât dacă acel ceva se separă de unitate, distingându-se de ea.

Privește: desenez acum pe această suprafață o frunză verde de trifoi. Această frunză de trifoi se afla deja pe suprafața pietrei, dar tu nu ai putut să o recunoști, căci forma pozitivă a frunzei și natura negativă a fondului se identificau una cu cealaltă. Ele erau perfect identice. Forma frunzei de trifoi nu era încă separată de Totalitatea conținută în Nimic.

Prin apariția culorii verzi pe perete, frunza s-a separat de Totalitate și a devenit recognoscibilă.

Acum reflectează la un aspect important: întrucât frunza a apărut pe această suprafață albă în culoarea verde, înseamnă că forma sa în culoarea complementară, roșie în acest caz, a rămas în Totalitate ca o imagine negativă invizibilă.

Orice lucru vezi, acesta nu este recognoscibil decât pentru simplul motiv că s-a separat de jumătatea sa complementară, care a rămas la nivelul invizibilului, al nemanifestatului!

Cunoașterea nu poate fi dobândită decât prin compararea celor două aspecte separate, cel pozitiv și cel negativ.

Atâta vreme cât cele două aspecte sunt topite unul în celălalt, nu poți percepe nimic.

Observă lumea exterioară! Aceasta nu poate fi recunoscută decât pentru că este separată de unitatea în care Nimicul și Totalitatea se odihnesc unul în celălalt, sau altfel spus în acea stare de unitate pe care o numim Dumnezeu.

Noi nu putem recunoaște creația, nu putem face comparații decât atunci când pozitivul s-a separat de negativ.

Percepția nu este posibilă decât dacă unitatea se scindează în două jumătăți, una manifestată, și cealaltă – jumătatea sa complementară sau reflexia ei – nemanifestată, astfel încât cele două să devină recognoscibile prin comparație. Urmează-mă.

Ptahhotep m-a condus apoi într-o altă cameră, a pus o figurină pe o masă mare, în fața unui perete alb, după care a așezat în spatele statuetei, în stânga și în dreapta sa, câte o lampă, astfel încât statueta să aibă două umbre, de o parte și de alta. Ptahhotep a luat apoi o foaie de hârtie transparentă, de culoare roșie, pe care a ținut-o în fața lămpii din partea dreaptă. Spre marea mea surpriză, umbra figurinei a devenit roșie în partea dreaptă, dar verde în partea stângă.

• Cum este posibil, Părinte al sufletului meu?

• Gândește-te puțin și vei găsi singură răspunsul, mi-a spus Ptahhotep.

M-am concentrat până când am găsit într-adevăr soluția, după care am explicat:

• Statueta reține culoarea roșie a luminii devenite roșii și nu lasă să apară pe perete decât culoarea complementară. Acest lucru explică umbra verde de pe cealaltă parte. În schimb, statueta reține întreaga lumină a celeilalte lămpi, iar umbra de pe această parte a peretelui pare să fi devenit roșie.

• Foarte corect, a spus Ptahhotep. Vezi așadar că aceste două culori nu pot exista una fără cealaltă, la fel cum nu pot exista unul fără celălalt cuvântul și tăcerea.

Dacă ceva devine vizibil în lumea exterioară, opusul său complementar rămâne invizibil în lumea nemanifestată.

Atunci când vorbești, tăcerea rămâne nemanifestată, căci ea este aspectul complementar negativ al vorbirii. Atunci când taci, vorbirea este cea care rămâne nemanifestată, căci ea reprezintă aspectul complementar pozitiv al tăcerii.

Ori de câte ori apare un munte, este necesar să apară și imaginea sa negativă corespondentă: valea.

Cine și-ar putea imagina un munte fără o vale, sau invers, o vale fără un munte?

Nimic nu poate fi manifestat și recunoscut fără ca opusul său – jumătatea sa complementară – să fie simultan prezentă în planul non-manifestat.

Dacă este manifestat ceva pozitiv, aspectul corespondent negativ rămâne nemanifestat, și invers, atunci când este manifestat ceva negativ, aspectul corespondent pozitiv rămâne nemanifestat.

Ori de câte ori apare unul din aspecte, aspectul opus și complementar trebuie să fie și el prezent, chiar dacă numai în starea nemanifestată.

Cele două aspecte sunt legate unul de celălalt pentru întreaga eternitate.

Așadar, separarea nu este decât aparentă, căci deși sunt separate și au ieșit din unitatea absolută a Totalității, cele două jumătăți complementare nu se pot îndepărta una de cealaltă, la fel cum nu se pot abandona reciproc.

Unitatea divină și indivizibilă se manifestă așadar întotdeauna și pretutindeni, căci această separare aparentă acționează continuu sub forma forței de atracție între pozitiv și negativ, care există pretutindeni.

Pozitivul și negativul aspiră să își regăsească starea lor primordială, unitatea divină.

Dacă ceva apare în lumea manifestată, el nu se poate îndepărta prea mult de unitatea din care a ieșit; mai devreme sau mai târziu el se va uni cu unitatea sa complementară și va regăsi starea de unitate.

Forța care animă tot ceea ce există și care împinge toate formele create să se întoarcă spre unitatea din care au ieșit este ceea ce noi numim Dumnezeu.

Creația – lumea vizibilă – poate fi comparată cu un copac: în partea dreaptă sunt așezate fructele pozitive și bune, iar în partea stângă fructele negative și rele.

Dar cele două părți aparțin aceluiași trunchi și derivă din aceeași unitate.

Binele și răul sunt rezultatul acestei separări de unitate, care în sine nu este nici bună, nici rea, ci divină.

Pe de altă parte, această separare este singura care face cunoașterea posibilă. În consecință, lumea vizibilă trebuie să fie alcătuită din bine și din rău, căci în caz contrar nu ar putea fi recunoscută, ar fi inexistentă.

Privită în totalitatea ei, creația reprezintă arborele cunoașterii binelui și răului.

Creatorul, Dumnezeu, nu reprezintă o jumătate separată a unității, căci el este chiar unitatea însăși.

El se află deasupra tuturor lucrurilor create, adică a tuturor lucrurilor care au apărut din scindarea unității. El se odihnește în El Însuși, într-o unitate perfectă. El este Nimicul din care apare Totalitatea, dar în El, Nimicul și Totalitatea alcătuiesc unitatea divină absolută!

Creația însăși nu este altceva decât o jumătate a totalității, cea care s-a separat de unitate și care, prin comparație, a putut fi recunoscută, în timp ce jumătatea ei complementară a rămas în planul nemanifestat.

De aceea, nu-l vei putea găsi niciodată pe Dumnezeu, creatorul, în lumea creată, căci Dumnezeu nu are o jumătate complementară cu ajutorul căreia să poată fi comparat.

Este imposibil să-l compari pe El cu ceva anume. În consecință, nu există nici o posibilitate de a-L recunoaște – nu poți decât SĂ FII DUMNEZEU!

Ascultă-mă cu atenție, copila mea: nu există decât o singură FIINȚĂ eternă, un singur Dumnezeu.

Această FIINȚĂ unică, acest Dumnezeu unic, trăiește în tot ceea ce trăiește. Dumnezeu este unitatea indivizibilă. El este pretutindeni prezent. El umple întregul univers. Și tot acest univers trăiește pentru că Dumnezeu îl animă cu FIINȚA sa proprie și eternă!

Dumnezeu este așadar la fel ca un arbore al vieții care își dăruiește seva lumii create și vizibile, acea parte care s-a separat de jumătatea ei complementară, și o animă: aceasta este arborele cunoașterii binelui și răului.

Arborele cunoașterii, lumea creată, nu poate trăi decât pentru că arborele vieții – Dumnezeu – insuflă propria sa viață în venele arborelui care trăiește în el!

Lumea materială este precum un copac mort. Dumnezeu este unul. Acest Dumnezeu unic este Sinele, ființa cea mai profundă din interiorul fiecărei creaturi.

Dumnezeu este omniprezent, și cum două lucruri nu pot fi simultan în același loc, iar pe de altă parte Dumnezeu nu poate fi izolat într-o parte a universului, rezultă că același Dumnezeu unic se manifestă ca Sine pretutindeni și în orice.

Dumnezeu este unitatea indivizibilă. Toate creaturile vii, toate plantele, animalele, oamenii, sunt fructe de pe arborele cunoașterii binelui și răului, și ele trăiesc numai grație fluidului vital pe care îl primesc de la arborele vieții și care curge prin venele lor, căci arborele vieții trăiește în ei.

Chiar și în tine, micuța mea!

Corpul tău este și el un fruct al arborelui morții, al arborelui cunoașterii binelui și răului, și nu are o viață a sa proprie.

Arborele vieții trăiește în tine, căci Sinele tău este o ramură a marelui arbore al vieții care este Dumnezeu, iar tu nu trăiești decât pentru că Dumnezeu, Sinele tău trăiește în tine și menține viața din corpul tău, din ființa ta.

Tu ești o ființă ce poate fi recunoscută pentru că te-ai născut într-un corp. Conștiința ta s-a separat de Nimicul-Totalitate, de Dumnezeu, de Sinele tău autentic.

Din starea primordială divină și paradisiacă, în care sălășluiesc toate posibilitățile de manifestare, deci toate plantele, toate animalele și omul însuși, din starea de unitate absolută, tu ai căzut în lumea diversității, a diferențierii.

Ai devenit astfel o manifestare, o formă creată. În consecință, tot ceea ce reprezinți tu aici, pe pământ, nu reprezintă decât jumătatea manifestată a unității, alcătuită din bine și din rău.

Și întrucât conștiința ta s-a deplasat într-un corp, tu te-ai trezit în acest corp, sau altfel spus, te-ai identificat cu acest corp.

„A mânca” din ceva înseamnă „a deveni identic”, pentru că cel care mănâncă ajunge să fie alcătuit din ceea ce mănâncă, el devine ceea ce mănâncă.

Întrucât conștiința ta s-a identificat cu corpul, tu ai mâncat – simbolic vorbind – din fructele arborelui cunoașterii binelui și răului, devenind astfel un supus al regatului morții.

Ascultă-mă cu atenție: corpul tău reprezintă consecința și rezultatul separării, el nu este decât partea vizibilă a Sinelui tău autentic.

Cealaltă jumătate a rămas în lumea nemanifestată, inconștientă, a ființei tale.

Dacă vei unifica cele două jumătăți complementare, vei putea regăsi unitatea divină!

Este absolut imposibil să trăiești această unitate la nivel fizic, adică să faci jumătatea invizibilă și inconștientă la fel de vizibilă, să o materializezi și să o reunești cu cealaltă jumătate.

Căci o singură conștiință nu poate anima două corpuri; dacă ai dori să trăiești în corpul tău esența jumătății tale complementare, ai muri. Corpul a devenit vizibil și recognoscibil numai pentru că s-a separat de jumătatea sa complementară.

Or, o unificare a celor două jumătăți ar însemna în mod obligatoriu distrugerea corpului.

Poți totuși să trăiești în acest corp unitatea divină cu jumătatea ta complementară – într-o stare de conștiință!

Altfel spus, poți să-ți lărgești conștiința până când ajungi să devii conștientă de inconștientul tău, să trăiești conștient în tine jumătatea ta nemanifestată și invizibilă, și să realizezi astfel unitatea divină în conștiința ta.

În timp ce corpul tău rămâne în lumea creată și vizibilă, tu te poți scufunda din nou în Sinele tău autentic de care te-ai separat, trăind astfel fericirea supremă, fiind una cu Dumnezeu!

Tot ce a fost creat aspiră către reunificare.

Fiecare ființă vie își caută jumătatea complementară pentru a se uni din nou cu ea.

Formele pozitive masculine le caută pe cele negative feminine, și invers. Această aspirație, această dorință arzătoare a forțelor pozitive și negative reprezintă însăși structura de bază a materiei, sau cu alte cuvinte, materia nu ar putea exista fără această aspirație. Căci această dorință, această aspirație către fuziune, către identificarea cu Dumnezeu, creează forța de atracție între forțele pozitive și cele negative, iar lumea întreagă este construită pornind de la această dorință de a regăsi starea divină primordială.

Sursa tuturor forțelor din lumea manifestată este această aspirație. Natura o utilizează proiectând-o în corp sub forma energiei sexuale.

Atâta vreme cât o creatură își va căuta jumătatea în exterior, în lumea vizibilă și creată, ea nu va găsi niciodată unitatea, căci jumătatea sa complementară nu este separată de ea în exterior, în lumea manifestată, ci în interior, în ființa sa nemanifestată, în inconștientul său.

Nici o creatură nu ar putea exista dacă nu ar avea cealaltă jumătate în lumea nemanifestată. Să luăm exemplul tău, copila mea.

Contrariul a tot ceea ce ești în partea ta conștientă, a tot ceea ce manifești, există în partea ta inconștientă, dar care îți aparține ție, care ești tot tu.

Nu îți vei putea găsi jumătatea complementară în afară, de pildă într-un bărbat din carne și oase, ci numai în partea inconștientă a Sinelui tău. Atunci când vei reuni în conștiința ta cele două jumătăți ale Sinelui tău, vei regăsi starea de Nimic-Totalitate, vei fi din nou identică cu Dumnezeu!

După ce vei realiza această unitate în conștiința ta, aspirația arzătoare și eternă care ți-a animat ființa manifestată va fi împlinită, căci ea și-a găsit jumătatea complementară și a fuzionat cu ea, într-o unitate perfectă.

Atunci, dorința sexuală din corpul tău va înceta odată pentru totdeauna. Atunci, vei fi completă în sine. Vei trăi atunci chiar aici, în timpul acestei existențe terestre, experiența stării divine, care include nemurirea, fericirea supremă, totul!

Și întrucât orice creatură este animată de aceeași unică FIINȚĂ, vei deveni – prin trezirea Sinelui tău autentic – identică cu Sinele autentic al tuturor ființelor vii.

Vei ajunge la unitatea cu Dumnezeu, și în același timp la unitatea cu întregul univers.

Îți vei eleva conștiința mai presus de corp, mai presus de ființa ta personală, și vei trăi starea de conștiință cosmică, ce include totul. Vei simți că ești una cu „eul” fiecărei creaturi, cu întregul univers, cu Dumnezeu.

Altfel spus, vei mânca din nou fructele arborelui vieții!

Vei părăsi astfel lumea efectelor pentru cea a cauzelor, lumea trecătoare pentru cea eternă, lumea creată pentru lumea creatoare și împărăția morții pentru împărăția vieții.

În acest fel, învierea ta în FIINȚA eternă va fi realizată. Aceasta este inițierea!

Ptahhotep a tăcut. Am recunoscut această unitate divină în profunzimea insondabilă a ochilor săi cerești. Fericirea infinită, calmul și pacea care emanau din ochii săi mi-au inundat sufletul. Am văzut în privirea sa realizarea adevărului suprem. M-a binecuvântat și am ieșit.

 

---

Cartile lui Elisabeth Haich se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

---