Paracelsus – Trinitatea umană, spirit și materie
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
Omul este o ființă alcătuită din trei elemente sau forțe distincte: Spirit, Suflet și Materie. Fiecare element (din acestea trei) este vizibil și tangibil ființelor care trăiesc exclusiv în el, sau în a căror componență respectivul element predomină. Spiritul este perceptibil existențelor spirituale, iar gândurile muritorilor apar vizibile și materiale spiritelor. Esența sufletului, cu formele și curenții ei, poate fi văzută și simțită de Elementali și de ființele care trăiesc în sfera sufletului; ei sunt de asemenea capabili să citească gândurile mai puțin subtile și spirituale, și percep stările de spirit ale oamenilor provocate de culori, ca și efectele lor în aura ființelor umane. Ei nu pot, totuși, să perceapă lucrurile divine și spirituale. Materia, în starea în care noi o cunoaștem, este văzută și simțită cu ajutorul simțurilor fizice, însă ființelor care nu posedă asemenea simțuri, lucrurile materiale le sunt tot atât de invizibile și intangibile cum sunt lucrurile spirituale pentru cei ce nu și-au dezvoltat puterea percepției spirituale.
Esența spirituală a omului provine din prima emanație a lui Dumnezeu. Ea este înzestrată cu înțelepciune și putere divină, și dacă elementele din care este constituit omul normal devin conștiente că posedă asemenea daruri, și înțeleg care sunt puterile lor și cum să le folosească, atunci cel care le posedă va fi, ca să spunem așa, un supraom, și, pe bună dreptate, va fi numit Ființă divină, sau Fiu al Atotputernicului.
Ori de câte ori este conceput un copil, un cuvânt purcede de la Dumnezeu asemenea unei raze și înzestrează viitoarea făptură cu Spirit. Totuși, acest Spirit nu este absorbit imediat de copilul nou născut, ci se încarnează treptat, pe măsură ce ființa omenească crește și își dezvoltă rațiunea și inteligența. Mulți oameni trăiesc, se căsătoresc și mor fără a ajunge vreodată să intre pe deplin în posesia acestei raze divine de înțelepciune (sau fără să stabilească o legătură strânsă cu ea) care, doar ea, îi poate transforma în ființe omenești nemuritoare. Deși puterile și esențele, care urmează să pregătească sufletele acestora, pot fi mai rezistente, în formele lor, decât trupurile lor fizice, totuși aceste puteri vor slăbi, iar aceste esențe se vor descompune la timpul potrivit în elementele care le compun, căci nimic nu durează la nesfârșit în afară de Spiritul lui Dumnezeu, care începe să se manifeste în om prin asimilarea esențelor mai subtile ale sufletului.
Dacă o asemenea asimilare nu se produce – altfel spus, dacă individul, în timpul vieții sale, nu devine înțelept, bun și iluminat spiritual – raza divină se întoarce, odată cu moartea persoanei, la sursa de unde a venit, iar personalitatea individului va rămâne doar ca o urmă în lumina astrală.
În om există două feluri de inteligență: inteligența umană și inteligența animală. Numai inteligența umană se poate uni cu spiritul. Rațiunea inferioară sau animală – oricât de mult ar cunoaște în privința aspectelor exterioare ale lucrurilor, și oricât de versată ar fi în logică și filozofie – este complet neputincioasă, fiindcă va fi respinsă de spiritul adevărului; iar acela care păstrează formele nealterate, prevenind destrămarea și întoarcerea lor în haos, este doar spiritul de viață.
Spiritul pur n-are personalitate, ci există impersonal în Dumnezeu și ca Dumnezeu, și fiecare naștere face să apară o nouă persoană, dar nu și o nouă rază spirituală. Spiritul impersonal supraviețuiește, dar personalitatea omului se poate pierde. Numai elementele din personalitatea lui care vor fi absorbite de spirit vor putea supraviețui. Cimentul care unește sufletul cu spiritul este iubirea, și de aceea iubirea înflăcărată pentru divinitate este cel mai înălțător bun pe care îl poate realiza un om muritor.
Esența sufletului omenesc este alcătuită din influențele eterice sau astrale care provin din sufletele lumii, planetelor și stelelor, în special din sufletul planetei pe care locuiește. Sufletul oricărui om și al oricărui animal are caracteristici proprii, care îl deosebesc de celelalte suflete; la fel, „sufletul” fiecărei planete, al fiecărui soare, al fiecărei lumi are caracteristici proprii, și el emite influențe benefice sau distructive pe care le răspândește în spațiul cosmic, acționând astfel asupra Microcosmului omului și producând, în cele din urmă, rezultate vizibile.
Aceste elemente astrale sunt organizatoarele sufletului uman. Ele sunt constructorii templului în care locuiește spiritul, iar sufletul omenesc, fiind stimulat de ele, atrage prin intermediul unor procese fiziologice elemente ale pământului, și formează țesuturi, mușchi și oase, și devine vizibil și tangibil pentru ființele alcătuite asemănător trupului material sau animal al omului.
Din acest motiv omul poate fi considerat ca fiind o ființă dublă – un om vizibil și un om invizibil uniți prin suflet. Omul vizibil constă din acele elemente inițial invizibile care devin vizibile în forma sa, omul invizibil fiind constituit din sentimente și gânduri a căror origine se află în Macrocosm, iar lumina lor se reflectă și se imprimă în materie.
Omul este, așadar, chintesența tuturor elementelor și un fiu al universului sau o copie în miniatură a Sufletului său, și orice există sau se întâmplă în univers, există și se întâmplă în alcătuirea omului. Mulțimea forțelor și esențelor ce acționează pentru a constitui ceea ce numim „omul” este aceeași ca și mulțimea forțelor și puterilor a ceea ce, la o scară infinit mai mare, se numește Univers, și orice lucru din Univers se reflectă în om și poate intra în conștiința acestuia. Această circumstanță permite omului care se cunoaște pe sine însuși să cunoască Universul, și să perceapă nu numai ceea ce există invizibil în Univers, dar să prevadă și să prezică întâmplări viitoare. De relația strânsă dintre Univers și Om depinde armonia datorită căreia Infinitul se leagă strâns de Finit, și imensitatea de tot ce este mic. Este lanțul de aur al lui Homer, sau inelul lui Platon.
Scopul existenței omului este restabilirea armoniei de la începuturi, care a existat între Dumnezeu și Om înainte de producerea separării ce a tulburat echilibrul și a făcut ca prima emanație a esenței divine să fie atrasă de cea de-a treia emanație materială și să se scufunde în materie. Pentru a restabili această armonie, Omul poate face ca voința lui Dumnezeu să-și găsească expresia perfectă în Natură, și de aceea Natura se va spiritualiza și Macrocosmul se va apropia de perfecțiune.
Calitățile și temperamentele oamenilor pot fi dezvoltate, într-o anumită măsură, independent de mediul înconjurător, prin puterea lui Ens seminis (forța formatoare a materiei). Adam și Eva (esența spirituală duală masculină și feminină) și-au primit trupurile prin „creaturi” (esențe elementale sau astrale), prin Ens seminis; prin acest ajutor neîncetat, bărbații și femeile vor exista până la sfârșitul lumii. Chiar dacă n-ar fi existat planete, nici stele, și dacă nimic n-ar fi căpătat vreodată existență, totuși copiii lui Adam și ai Evei s-ar fi născut, și ar fi avut temperamente specifice: unul ar fi fost melancolic, altul coleric, al treilea sangvin sau irascibil etc. Asemenea calități ale oamenilor provin de la Ens proprietatis, și nu de la niște influențe astrale, fiindcă temperamentele, gusturile, înclinațiile și talentele nu sunt o parte a corpului; altfel spus, ele nu îi dau acestuia nici înfățișare, nici culoare și nici formă – acestea sunt atribute ale lui Ens proprietatis.
Deși Microcosmul și Macrocosmul se află într-o relație reciprocă, asemenea relației dintre puiul din ou și albușul care îl înconjoară, totuși acțiunea Macrocosmului asupra Microcosmului este doar o condiție externă de viață, numită de Paracelsus, Digest. Nici un om sau nici o ființă muritoare nu poate exista fără influența astrelor, dar nu-și capătă existență prin ele. O sămânță aruncată în pământ poate crește și da naștere unei plante, dar acest lucru nu ar fi fost posibil dacă soarele nu ar acționa asupra ei, și nici solul n-ar putea să creeze o sămânță de la sine, oricât de mult ar fi strălucit soarele asupra lui. Paracelsus explică originea calităților condițiilor exterioare de viață, susținând că ele au apărut în urma atracțiilor reciproce și interacțiunilor dintre Macrocosmos și Microcosmos și prin armonia ambelor sfere (firmamentul inferior și cel superior), fiecare fiind formată în funcție de cealaltă. Baza comună a ambelor sfere – care este, ca să spunem așa, receptacolul comun al germenilor – se numește Limbus.
„Omul fiind format din Limbus – iar Limbusul fiind universal și, prin urmare, mama tuturor lucrurilor – rezultă că toate lucrurile, inclusiv omul, au aceeași origine, și fiecare lucru este atras către originea sa, în virtutea acestei relații mutuale.
Dacă omul n-ar fi format astfel, adică din întreg și din toate părțile sale, și dacă fiecare om ar fi făcut dintr-o singură parte separată de lume și esențial distinctă de celelalte (părți ale lumii), el nu ar mai fi capabil să primească influențele care rezidă în întreg. Dar sufletul lumii celei mari are aceleași diviziuni, proporții și părți ca și sufletul omenesc, iar trupul material al omului primește trupul material al Naturii, în același sens în care fiul primește «sângele» tatălui său”.
O relație asemănătoare celei existente între Macrocosm și Microcosm există între bărbat și femeie, între femeie și uter, între uter și fetus.
„Întregul Microcosm este potențial conținut în Liquor Vitae, un fluid nervos comparabil cu substanța cerebrală fluidică și în care sunt conținute natura, calitatea, caracterul și esența ființelor. Acest fluid eteric vital din om poate fi considerat un om invizibil sau ascuns – cu alte cuvinte, dublura eterică sau reflexia sa.” {De Generația otninis)
Și Paracelsus continuă să explice:
„Din această aură a nervilor sau liquor vitae, în procesul de creare a omului, semen-ul (sămânța) se separă într-un mod comparabil cu separarea spumei de lichidul care fermentează, sau asemenea chintesenței (cel de-al cincilea principiu) tuturor lucrurilor care se separă de elementele inferioare. Acest semen nu este, totuși, sperma sau fluidul seminal vizibil al omului, ci, mai degrabă, un principiu semi-material conținut în spermă, sau aura seminalis, căreia sperma îi servește drept vehicul. Sperma fizică este o secreție a organelor fizice, în timp ce aura seminalis este un produs (sau emanație) al liquor vitae. Ea se dezvoltă (cu ajutorul acestuia din urmă) în același fel în care focul apare din lemn, în care, într-adevăr, nu există foc, dar din care pot să apară căldura și focul. Această emanație (sau separare) se produce printr-un fel de mistuire datorată căldurii interioare, care, pe toată perioada virilității, se poate produce în bărbat la apropierea de o femeie, fie cu gândurile îndreptate spre ea, sau în contact direct cu ea, în același mod în care o bucată de lemn expusă la un fascicul de raze solare concentrate poate fi făcută să se aprindă.
Toate organele sistemului uman, ca și toate puterile și eforturile lui contribuie în același fel la producerea semenului, iar esențele tuturor sunt conținute în liquor vitae, a cărui chintesență este aura seminalis, și aceste organe și activități fiziologice sunt reproduse în fetus, din această licoare. Așadar, ele sunt conținute germinai în fluidul seminal, care este necesar pentru reproducerea organismului uman. Semenul este, cu alte cuvinte, esența trupului omenesc, conținând toate organele acestuia din urmă într-o formă ideală”.
De altfel Paracelsus face o distincție între Sperma cagastricum și Sperma iliastricum, prima fiind produsul imaginației (gândul), iar ultima un extract direct din Misterium magnum.
„Femeia fiind, totuși, mai apropiată de Natură, asigură solul în care sămânța bărbatului găsește condiții corespunzătoare pentru a se dezvolta. Ea hrănește, dezvoltă și face să se coacă sămânța, fără ca ea însăși să producă vreo sămânță. Bărbatul, deși se naște din femeie, nu derivă niciodată din femeie, ci întotdeauna din bărbat. Cauza interacțiunii mutuale a celor două sexe este atracția lor reciprocă. Tendințele bărbatului îl determină să gândească și să facă speculații, speculațiile dau naștere dorinței, dorința devine pasiune, pasiunea acționează asupra imaginației, iar imaginația lui creează semenul. De aceea Dumnezeu a pus semenul în imaginația bărbatului, și a plantat în femeie dorința de a fi atrasă de bărbat. Matricea conține o puternică forță de atracție pentru semen, asemănătoare puterii magnetului care atrage oțelul.
Relația existentă între Macrocosm și Microcosm își află asemănarea în relația dintre trupul femeii și uter. Acesta din urmă poate fi considerat ca un Microcosm într-un Microcosm. După cum semenul bărbatului conține potențial toate organele trupului părintelui, tot astfel în uter sunt conținute potențial toate atributele trupului femeii, întregul trup al bărbatului este conținut potențial în semen, și întregul trup al mamei este solul în care viitorul om este făcut spre desăvârșire, fiindcă toate esențele și forțele trupului ei sunt concentrate în uter, și acolo, în special, puterea imaginației ei este mai activă. Astfel, Omul este produsul unui fluid secundar, în timp ce Macrocosmul este produsul unui fluid primordial, și așa cum la începutul creației Spiritul lui Dumnezeu se mișca peste suprafața apelor (sufletul), tot astfel spiritul omului, răspândit în întregul organism al omului, se mișcă peste fluidul (seminal) din care se dezvoltă forma umană. Spiritul lui Dumnezeu este elementul care dă viață și spiritualizează procesul de procreație. Însă fetusul uman trece în uter printr-o existență asemănătoare animalului, și el primește spiritul ceva mai târziu.”
Faptul că semenul este format din toate părțile trupului în proporție egală, explică de ce unele persoane se pot naște fără anumite organe. Dacă, din anumite cauze, o parte sau alta a organismului uman nu participă la formarea semenului, esența acelei părți va lipsi la constituirea fluidului seminal și nu va putea reproduce partea corespunzătoare în matrice. Dacă, din alte cauze, o parte din organismul tatălui produce o cantitate dublă de semen, copilul s-ar putea naște cu un număr mai mare de membre.
După cum imaginația bărbatului contribuie la procesul de producere a semenului, tot astfel imaginația mamei exercită o mare influență asupra dezvoltării fetusului, și pe acest fapt se bazează asemănarea dintre copii și părinți.
Nașterea gemenilor sau nașterile multiple se produc atunci când uterul atrage semenul cu mai mult decât o singură sorbitură. Puterea de atracție pe care uterul o exercită asupra aurei seminale este atât de mare, încât, la contactul cu fluidul spermatic al animalelor, ea îl poate absorbi și astfel pot să se nască monștri.
„Se poate spune că imaginația tatălui declanșează puterea creatoare necesară pentru a da naștere unei ființe umane, iar imaginația mamei procură materialul pentru formarea și dezvoltarea ei, dar nici tatăl și nici mama nu sunt părinții omului spiritual, căci germenul acestuia provine din Mysterium magnum, și Dumnezeu este tatăl lui. Părinții nu-i înzestrează pe copii cu rațiune, cu toate că ei pot înzestra copilul cu un trup în care principiul rațiunii poate fi capabil sau nu să acționeze. Rațiunea este dreptul natural înnăscut al fiecărei ființe umane; ea este eternă și perfectă și nu are nevoie să fie educată în copil, dar ea poate fi învinsă și eliminată de dogmatism.
Acumulările intelectuale sunt perisabile, iar memoria trebuie educată, căci adesea ea se pierde mai repede la bătrânețe, sau în urma unor boli cerebrale, decât se dezvoltă în tinerețe. Copiii pot moșteni de la părinții lor puterea de a-și folosi rațiunea, dar ei nu moștenesc rațiunea însăși, fiindcă rațiunea este un atribut al Spiritului Sfânt. Omul nu-și pierde rațiunea, dar el poate fi pierdut de ea, fiindcă rațiunea este un principiu universal ce nu poate fi stăpânit sau monopolizat de nici un om”.
Cartile lui Paracelsus se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
