Peter Kelder – Cele Cinci Rituri Tibetane: Tinerete, Energie și Armonie prin Practici Străvechi
Peter Kelder a devenit cunoscut în lumea spiritualității și a longevității prin popularizarea unei serii de exerciții numite Cele Cinci Rituri Tibetane, pe care le-a descris pentru prima dată în cartea sa publicată în 1939: The Eye of Revelation. Deși originea exactă a acestor practici rămâne învăluită în mister, ele sunt prezentate ca o formă străveche de yoga tibetană, transmisă inițial de călugări dintr-o mănăstire din Himalaya.
Exemplu Cele Cinci Rituri Tîbetane
Se pare că acolo, sus, se petreceau tot felul de lucruri interesante: bolnavii se vindecau, săracii se îmbogățeau, bătrânii întinereau. Kelder și colonelul au păstrat legătura conversându-se de mai multe ori. Apoi, într-o zi, bătrânul a decis să plece departe, disperat să-și găsească acest lăcaș Shangri-La înainte să-și dea ultima răsuflare.
După patru ani, Kelder a primit un apel de la portarul clădirii în care locuia. Colonelul îl aștepta jos. Arăta cu 20 de ani mai tânăr. Stătea drept, entuziasmat și plin de viață, iar părul, destul de rar înainte, acum devenise o claie deasă și brunetă. Găsise mănăstirea, studiase manuscrisele străvechi și învățase de la călugări tehnici tămăduitoare. Reușise să inverseze procesul de îmbătrânire doar prin stretching și respirație, nimic altceva.
Kelder a descris aceste tehnici într-o broșură subțire intitulată Ochiul Revelației, publicată în 1939. Puțini oameni s-au obosit să o citească; încă și mai puțini au crezut-o. Ideile lui Kelder erau probabil născociri, în cel mai bun caz exagerări. Cu toate acestea, exercițiile de stretching pentru dezvoltarea plămânilor pe care le-a descris în carte, sunt incluse în exerciții care datează încă din anul 500 î.Hr. Tibetanii folosesc aceste metode de milenii pentru a-și îmbunătăți capacitatea fizică, sănătatea psihică, funcția cardiovasculară și, bineînțeles, pentru a-și prelungi viața.
Recent, știința a început să cerceteze ceea ce tibetanii antici au înțeles în mod intuitiv. În anii 1980, studiul Framingham, un program de cercetare cu o durată de 70 de ani, axat pe bolile de inimă, a încercat să determine dacă volumul plămânilor are, într-adevăr, legătură cu longevitatea. S-au colectat timp de două decenii datele a 5 200 de subiecți, s-au analizat cifrele și s-a descoperit că cel mai important indicator al duratei de viață nu este profilul genetic, alimentația sau activitatea fizică regulată, așa cum s-a presupus. Ci capacitatea pulmonară.
Cu cât plămânii erau mai mici și mai ineficienți, cu atât rata îmbolnăvirilor și decesului era mai mare. Cauza deteriorării plămânilor nu era un factor important. Mai mic însemna mai scurt. Iar plămânii mai mari erau echivalentul unei vieți mai lungi.
Potrivit cercetătorilor, capacitatea noastră de respirație corespunzătoare este „literalmente o măsură a speranței de viață”. În 2000, cercetătorii Universității din Buffalo au efectuat pe parcursul a trei decenii un studiu asemănător, o analiză comparativă a capacității pulmonare a unui grup cu peste 1000 de subiecți. Rezultatele au fost similare.
Ceea ce niciunul dintre aceste studii de referință nu a abordat, totuși, este cum ar putea o persoană cu plămânii deteriorați să se vindece și să-i facă mai puternici. S-au făcut intervenții chirurgicale pentru îndepărtarea țesuturilor afectate și s-au prescris medicamente pentru eliminarea infecțiilor, dar nu au existat sfaturi cu privire la menținerea plămânilor mari și sănătoși pe tot parcursul vieții. Până în anii 1980, convingerea generală în medicina occidentală era că plămânii, ca orice alt organ intern, sunt imuabili. Adică, plămânii pe care îi ai la naștere vor rămâne în aceeași stare toată viața. Pe măsură ce se degradează cu vârsta, tot ce ne rămâne de făcut e să oftăm și să îndurăm.
Îmbătrânirea ar presupune că, începând cu vârsta de 30 de ani, trebuie să ne așteptăm să ne pierdem puțin câte puțin din memorie, mobilitate și capacitate musculară cu fiecare an care trece. De asemenea, vom pierde și capacitatea de a respira corespunzător. Oasele pieptului își vor pierde densitatea și își vor modifica forma, provocând colapsul cutiei toracice. Fibrele musculare din jurul plămânilor se vor slăbi și vor obstrucționa respirația. Toate aceste lucruri reduc capacitatea pulmonară.
Plămânii, de asemenea, vor pierde circa 12 % din capacitate între 30 și 50 de ani de viață, și vor continua să se diminueze și mai repede pe măsură ce înaintăm în vârstă, femeile suferind o depreciere mai severă decât bărbații. Dacă avem noroc să ajungem la vârsta de 80 de ani, aportul de aer inhalat va fi cu 30 % mai mic decât la 20 de ani. Vom fi nevoiți să respirăm mai repede și mai greu. Acest tipar respirator provoacă apariția unor probleme cronice, cum ar fi hipertensiune arterială, tulburări imune și anxietate.
Dar ceea ce tibetanii știu de mult, și știința occidentală abia acum descoperă, este că bătrânețea nu trebuie să fie un declin iremediabil. Organele interne sunt maleabile și le putem îmbunătăți funcțiile aproape în orice moment.
Scafandrii știu asta mai bine decât oricine. Eu am aflat-o de la ei cu ani în urmă, întâlnind câțiva oameni care își sporiseră capacitatea pulmonară cu un uimitor procent de 30-40%. Herbert Nitsch, deținător al multor recorduri mondiale, are o capacitate pulmonară de 14 litri — mai mult decât dublu față de o persoană de sex masculin din populația generală. Nici Nitsch, niciun alt scafandru nu au avut această capacitate de la început; ei și-au mărit volumul plămânilor în mod voluntar. Au învățat să respire în așa fel încât să-și modifice semnificativ organele interne.
Din fericire, nu e necesar să ne scufundăm la sute de metri adâncime. Orice activitate fizică efectuată în mod regulat care dezvoltă plămânii și îi menține flexibili ne poate întreține sau spori capacitatea pulmonară. Exercițiile fizice moderate, cum ar fi mersul pe jos sau cu bicicleta, s-au dovedit eficiente în creșterea volumului plămânilor cu până la 15%.
Cartile lui James Nestor se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
