Theun Mares – Trecerea golului catre libertate

Singurul esec in viata este esecul de a nu lupta. Privind la vieţile trăite de bărbaţii şi femeile obişnuite din ziua de astăzi, invariabil sare în ochi existenţa apăsător de plictisitoare şi monotonă în care sunt nevoiţi să trăiască. Omul obişnuit se naşte, creşte, merge la şcoală, poate chiar la universitate, îşi găseşte un loc de muncă, soţie, îşi întemeiază o familie, economiseşte pentru maşină, casă şi mobilier, pleacă în vacanţa anuală, îmbătrâneşte şi în cele din urmă moare. Nu se poate să nu apară întrebarea, cum un om reuşeşte să rămână sanătos şi chiar rezonabil mulţumit în astfel de condiţii de plictiseală severă. Şi totuşi, aşa este marea majoritate a omenirii de astăzi.

La un moment dat în viaţa lor, cel puţin unii dintre aceşti oameni se întreabă: „Asta este tot ce este viaţa?” în orice caz, foarte rar vin şi cu un răspuns pentru acest impas al lor. Din păcate, în imposibilitatea de a găsi o soluţie rezonabilă şi practică, se simt nevoiţi să se resemneze în bucăţica lor, făcând tot ce pot mai bine din ceea ce au.

VIAŢA PENTRU OMUL MEDIOCRU ESTE O TREABĂ VAGĂ ŞI MONOTONĂ – O EXISTENŢĂ CARE NU ESTE COMPLET LIPSITĂ DE AMUZAMENT, DAR UNA ÎN CARE OMUL HOINĂREŞTE CU INDIFERENŢĂ DE LA O ACTIVITATE LA ALTA, DOAR PENTRU A CONSTATA CĂ FERICIREA PE CARE O CAUTĂ ÎL OCOLEŞTE CONSTANT. VIAŢA UNUI ASTFEL DE OM SE UMPLE CU O SENZAŢIE DE GOL ŞI UN FIRAV DOR DE A UMPLE ACEL GOL, DAR NEŞTIIND CE ESTE CEEA CE CAUTĂ, OMUL DESCOPERĂ ÎN SCHIMB UN PARALIZANT SIMŢĂMÂNT DE INUTILITATE TÂRÂNDU-SE ÎN INIMA LUI. APOI FOARTE CURÂND DESCOPERĂ CĂ VIAŢA I-A ALUNECAT PRINTRE DEGETE, PETRECUTĂ ÎN TRIVIALITĂŢILE FĂRĂ SENS ALE MESCHINĂRIEI UMANE.

Cu toţii începem viaţa ca bărbaţi şi femei obişnuite, dar acest lucru nu înseamnă că nu avem capacitatea de a ne modela viaţa în funcţie de alegerea noastră. S-ar putea să ne simţim ca şi cum suntem victimele soartei şi, deşi este adevărat că niciun om nu poate scăpa de destinul său, cu toţii avem capacitatea de a ne ridica deasupra soartei dacă alegem acest lucru. Tuturor ni se oferă oportunitatea, la un moment dat din viaţa noastră, de a decide pentru noi înşine ceea ce ne-am dori de la viaţă.

PROBLEMA ESTE CA SUNTEM TOŢI NĂSCUŢI NĂTĂRĂI, CĂCI AŞA ESTE CONDIŢIA NOASTRĂ UMANĂ.

In neghiobia noastră ne mândrim de noi înşine cu faptul că suntem oameni. In consecinţă, ne solicităm anumite privilegii şi drepturi, şi apoi facem mare zarvă şi devenim foarte supăraţi dacă nu ne sunt îndeplinite cererile. Cu toate acestea, priviţi mai de aproape la om. Priviţi la ce face planetei, semenilor săi şi celorlalte creaturi care împărtăşesc planeta cu el. Priviţi emoţiile secrete ale omului şi gândurile sale ascunse. Oamenii au foarte multe de spus despre etică şi moralitate, însă ascund cu mare atenţie sentimente şi gânduri care sunt adesea atât de ticăloase şi otrăvitoare încât provoacă o poluare psihică, care este chiar mai distructivă decât poluarea fizică.

OMUL SE CONSIDERĂ CA FIIND MAI BUN DECÂT UN ANIMAL – DAR ÎN MARE PARTE TRĂIEŞTE O EXISTENŢĂ MAI REA DECÂT CEA A ANIMALELOR.

Dacă trăim astfel de vieţi, este cumva surprinzător că ajungem să ne simţim ca nişte victime? Ne trăim vieţile aşa cum le trăim deoarece ne e frică că a nu face astfel ar fi o sminteală.

DIN NEFERICIRE FIECARE DINTRE NOI ESTE DEJA SMINTIT.

Aruncaţi o privire mai atentă asupra unui alt om şi comparaţi-vă situaţia cu a lui. Puteţi să vă abateţi de la ceea ce aţi ajuns să credeţi că este corect – de la ceea ce aţi fost învăţaţi că este corect? Puteţi? Răspunsul este “nu”.

OAMENII SUNT ŢINUŢI PRINŞI ÎNTR-UN LAŢ PSIHIC PRIN CONDIŢIONAREA SOCIALĂ. A ŢINE UN OM PRINS ÎNTR-UN LAŢ FIZIC ESTE UN ACT DE SCLAVIE; A ŢINE UN OM PRINS ÎNTR-UN LAŢ PSIHIC ESTE UN ODIOS ACT DE MAGIE NEAGRĂ.

DIN MOMENT CE TOATĂ OMENIREA ESTE SUFERINDĂ DE ACEST RĂU; TOATĂ OMENIREA PARTICIPĂ LA EL. OMUL PERPETUEAZĂ ACEASTĂ PRACTICĂ TICĂLOASĂ IMPUNÂND-O PROPRIILOR COPII AŞA SE FACE CĂ ACŢIUNILE FIECĂRUI OM SUNT CONSTANT DEFINITE DE DEBILITANTA MEDIOCRITATE NĂSCUTĂ DIN CONDIŢIONAREA SOCIALĂ.

Desigur, putem întotdeauna găsi explicaţii raţionale pentru comportamentul nostru, astfel încât să ne simţi mai bine cu el. Spre exemplu, ca părinţi, putem argumenta că acţiunile noastre sunt în mod natural cele mai bune pentru copiii noştri. La urma urmei, este de datoria noastră, ca părinţi, să-i îndrumăm pe tinerii noştri în direcţia bună. Din păcate, şi mult prea des, ne considerăm părinţi buni atunci când ne impunem voinţa, ideile şi credinţele noastre copiilor noştri. Apoi, după ce le-am spălat cu succes creierele astfel încât să se poarte, să simtă şi chiar să gândească ca noi, ne tolănim în auto-mulţumirea de sine, ştiind că am dat lumii cetăţeni conştiincioşi, care-şi vor accepta supuşi datoriile.

Asemenea justificări nu schimbă nimic. Să ne îndrumăm copiii cu dragoste şi fermitate este un lucru, dar a ne impune cu forţa voinţa noastră asupra lor înseamnă să abuzăm de privilegiul nostru de părinţi. A încuraja copiii noştri să gândească pentru ei înşişi şi să îşi asume responsabilitatea propriilor acţiuni este datoria noastră. Pe de altă parte, a le frânge voinţa obligându-i să capituleze în faţa judecăţii noastre este o încălcare de neiertat a drepturilor omului.

Copiii au nevoie de dragoste, îngrijire şi îndrumare fermă, dar au nevoie şi de înţelegere şi, cel mai important, de respect. Dacă nu ne ascultăm copiii niciodată, nu avem de ce să fim surprinşi dacă constatăm că nici ei nu ne mai ascultă. Dacă îi ascultăm doar ca să le zădărnicim fiecare acţiune, atunci nu avem dreptul să ne simţim răniţi dacă într-o zi se vor întoarce asupra noastră cu amărăciune şi mânie. Copiii învaţă mult mai mult din exemplele pe care le primesc, decât din discursuri. Dacă le ascultăm întrebările, cererile şi dorinţele, cu respect şi înţelegere, atunci şi ei vor asculta şi sfaturile şi îndrumările noastre cu acelaşi respect şi înţelegere. Dacă ne iubim copiii fără să transformăm această iubire în cătuşe şi lanţuri cu bilă de fier, copiii noştri ne vor îmbrăţişa mereu cu aceeaşi iubire.

Ceea ce este adevărat pentru noi ca părinţi, este la fel de adevărat şi pentru noi ca cetăţeni ai lumii. Cu toţii am fost nevoiţi să suferim de atrocităţile condiţionării sociale, dar totuşi trebuie să ne dăm seama că, în realitate, nu există victime.

NICI UN OM NU POATE FI PRINS ÎN LAŢ FĂRĂ CONSIMŢĂMÂNTUL SĂU.

Nimeni nu poate înrobi o persoană împotriva voinţei sale. Ţinând cont de acest aspect sunt mulţi oameni în lume care au luptat şi s-au desprins de toate comportamentele şi disciplinele convenţionale. Este regretabil doar că, deşi astfel de oameni au avut suficientă putere personală pentru a se elibera, de multe ori nu au avut putere suficientă pentru a-şi defini singuri un nou scop şi o nouă direcţie în viaţă.

Fără scop şi direcţie, astfel de oameni ajung adesea pe partea greşită a legii – o lege făcută de oameni mediocri pentru a trăi o existenţă mediocră. După ce s-au desprins de tradiţiile şi constrângerile acestei legi, astfel de rebeli găsesc puţină simpatie sub o lege aplicată cu forţa de către cei de care au încercat să scape în primul rând.

Dacă aceşti rebeli nu pot găsi un scop nou în viaţă, dar sunt totuşi suficient de deştepţi pentru a nu călca strâmb în faţa legii, ei devin invariabil ceea ce toltecii denumesc tiranii meschini. Tiranii meschini, pentru a-şi mai uşura presiunea, îşi petrec viaţa vărsându-şi furia interioară şi frustrările pe cei din jur, facându-le viaţa mizerabilă tuturor celor din jurul lor. Adesea, aceşti oameni le vor pricinui copiilor lor chiar crimele pe care părinţii lor le-au pricinuit lor.

Având în vedere cele spuse până acum, întrebaţi-vă ce sunteţi. Unde vă încadraţi în scenariul vieţii? Fiţi sinceri cu voi în acest sens. Nu vă păcăliţi singuri considerând imediat că sunteţi unici, căci niciunul dintre noi nu este izolat de viaţă. Eşti un conspirator în magia neagră? Eşti poate un tiran meschin? Pentru a răspunde la aceste întrebări, gândiţi-vă la oamenii din viata voastră. Vă respectă? Vă iubesc cu adevărat? Au încredere în voi?

Oamenii sunt întotdeauna oglinzile în care ne vedem propria reflexie. Dar aceste oglinzi ne arată şi prejudecăţile noastre. Dacă unii reflectă iubirea, iar alţii reflectă furia, atunci putem vedea pe cine iubim şi pe cine tratăm cu dispreţ. Cu toţii suntem în mod inerent necinstiţi, dar oglinzile noastre nu mint niciodată. Oglinzile ne arată întotdeauna exact cum gândim, simţim şi acţionăm faţă de lumea din jurul nostru. Putem nega o reflexie pe cât de tare şi de vehement dorim, dar reflexia nu se va schimba niciodată până când noi nu ne vom schimba. Odată ce cineva s-a schimbat, atunci reflexia acelui cineva trebuie să se schimbe de asemenea – aşa funcţionează legea luminii şi a reflexiei.

Cu toate acestea, uneori, un luptător va proiecta în mod intenţionat o imagine special orientată spre inducerea în eroare a altora. Aceasta este ceea ce este cunoscut sub numele de a face stalking. Există mai multe motive pentru care un luptător va face stalking altora, printre care cel mai important este interacţiunea cu un tiran meschin. Tiranii meschini nu sunt niciodată oameni plăcuţi cu care să ai de-a face; pe scurt, ei ne fac viaţa mizerabilă intr-un fel sau în altul, dar, tratându-i corect, ne pot aduce multe daruri de cunoaştere.

Un tiran meschin este mult mai mult decât o simplă oglindă, pentru că o astfel de persoană ne arată de asemenea şi slăbiciunile noastre. Din acest motiv, un luptător va încuraja de bună voie un tiran meschin să-l persecute. Pentru a face acest lucru, un luptător trebuie să momească tiranul meschin, dar în acelaşi timp el trebuie să-şi schimbe căile (n. tr.: de acţiune) rapid şi eficient, pentru a evita să cadă în ghearele tiranului meschin. Acest lucru echivalează cu acela de a tachina un leu – necesită şiretenie şi este extrem de periculos. Cu toate acestea, dacă unui tiran meschin i se face stalking în mod corespunzător, ne învaţă multe şi ne obligă să scoatem din noi potenţialuri pe care altfel nu am fi ştiut că le avem.

SINGURA JUSTIFICARE A OMULUI PENTRU EXISTENŢA FIZICĂ ESTE ACEEA DE A ÎNVĂŢA (n. tr.: PRIN TRĂIRE); ACESTA ESTE DESTINUL SĂU PE CARE NU ÎL POATE EVITA SUB NICI O CIRCUMSTANŢĂ.

A învăţa trebuie înţeles ca însemnând cunoaşterea experienţială (n.tr.: cunoaşterea trăită direct; cunoaşterea prin experienţă directă), deoarece Calea Luptătorului este în primul rând o cale practică. Adunarea informaţiilor nu este cu adevărat a învăţa. Informaţiile sunt inutile din toate punctele de vedere, pentru toate intenţiile şi scopurile, cu excepţia cazului în care pot fi utilizate în practică în viaţa de zi cu zi, iar singura cunoaştere care are valoare este aceea care permite unui om să-şi înţeleagă mai bine destinul, astfel încât să poată ajuta la desfăşurarea acestuia. Pe cât de greu este de acceptat pentru cei care cred că îşi controlează viaţa, pe atât este adevărat.

Omul a dezbătut de veacuri problema libertăţii şi a liberului arbitru, dar totuşi refuză cu încăpăţânare să recunoască că are doar două opţiuni; fie de a ajuta la desfăşurarea, derularea destinului său, fie de a zădărnici desfăşurarea acestuia. Dacă îşi urmează destinul, duce o viaţă fericită şi prosperă; însă, dacă îşi frustrează destinul, suferă mizerie şi greutăţi.

Este de neînţeles de ce un om s-ar împotrivi în mod voit desfăşurării destinului său. Insă, exact acest lucru este ceea ce omul face atât de des, chiar dacă în mod inconştient, din simplul motiv că este prins în inerţia condiţionării sale sociale. Condiţionarea socială nu permite desfăşurarea a nimic altceva decât a ceea ce se aşteaptă de la noi de către semenii noştri.

Cu toate acestea, ar trebui înţeles faptul că, evident, condiţionarea socială depinde de o viziune asupra lumii general acceptată mutual. O astfel de viziune general acceptată implică faptul că fiecare trebuie să aibă acelaşi cadru de referinţă ca toţi ceilalţi. Aceasta exclude automat toate viziunile, ideile şi sentimentele care nu sunt conforme punctului de vedere comun al omenirii. Dar omul nu a fost niciodată destinat să se limiteze la un singur punct de vedere.

DESTINUL OMULUI ESTE DE A ÎNVĂŢA PRIN TRĂIREA – EXPERIMENTAREA TUTUROR NENUMĂRATELOR POSIBILE MANIFESTĂRI ALE VIEŢII, CONŢINUTE ÎNLĂUNTRUL UNIVERSULUI.

Este perfect posibil să mutaţi punctul de asamblare din poziţia sa normală şi, astfel, să obţineţi o altă viziune asupra lumii, una total nouă. Ceea ce împiedică omenirea să facă acest lucru este mai ales lipsa cunoaşterii necesare. Desigur, această cunoaştere nu a fost întotdeauna disponibilă la liber, dar chiar şi când este, trebuie înţeles că nu există cadouri ca atare în această lume. La sfârşit constatăm că trebuie să plătim într-un fel sau altul pentru tot ceea ce primim – chiar şi pentru aşa-numitele cadouri.

ÎN ACEST UNIVERS NIMIC NU ESTE GRATIS; TOATĂ CUNOAŞTEREA TREBUIE CÂŞTIGATĂ CU MARI COSTURI.

COSTUL ADEVĂRATEI CUNOAŞTERI ESTE VIAŢA. CUNOAŞTEREA PE CARE O CAUŢI POATE FI OBŢINUTĂ DOAR DEDICÂNDU-I VIAŢA TA.

NU POŢI MERGE PE CALEA CUNOAŞTERII FĂRĂ SĂ TRĂIEŞTI ACEA CUNOAŞTERE; DE ACEEA ANGAJAMENTUL TĂU TREBUIE SĂ FIE ABSOLUT.

MERSUL PE CALEA CUNOAŞTERII NU-I VINE OMULUI DE LA SINE; DE ACEEA TOATĂ ÎNVĂŢAREA ESTE IMPUSĂ.

Majoritatea oamenilor şi-ar dori să aibă cunoaştere, dar ar prefera, dacă s-ar putea, pur şi simplu să o achiziţioneze de undeva şi să nu fie nevoiţi să lucreze pentru ea. Acesta este unul dintre motivele pentru care astăzi există atât de multe şcoli care oferă iluminare şi sunt uşor de găsit acei guru care, pentru un preţ, vor pune umărul la responsabilitatea altuia de a învăţa. Dar, după cum am arătat deja, cunoaşterea adevărată este cunoaşterea sinelui şi o astfel de cunoaştere nu ne poate fi oferită de nimeni şi nici nu poate fi cumpărată nici chiar pentru toţi banii din lume.

Singurul lucru adevărat pe care adevăratul profesor spiritual îl poate oferi elevilor săi este îndrumarea necesară pentru a le permite să ajungă la propriile resurse ascunse. Pentru a face acest lucru, profesorul trebuie să-şi împingă elevii să înveţe cine şi ce sunt ei cu adevărat, pentru că fără această cunoaştere nu poate exista posibilitatea explorării potenţialului existent. Insă, să ne confruntăm cu noi înşine, să luăm cunoştinţă de cine suntem şi să ne recunoaştem chiar şi propriile neajunsuri, nu este niciodată plăcut şi de cele mai multe ori este chiar înspăimântător.

Având în vedere acest lucru, nu este surprinzător că o mulţime de oameni caută doar acei profesori care îi fac să se simtă bine şi care promit că vor lucra în locul lor. Nu este niciodată confortabil să fii alături de un învăţător, deoarece, invariabil, ne provoacă să privim aspecte din noi înşine, pe care o viaţă întreagă am petrecut-o încercând să le ascundem de toată lumea, inclusiv de noi înşine. Unui astfel de învăţător nu-i pasă de ce ar putea crede elevii săi despre el sau dacă îl plac sau nu, pentru că singura lui preocupare este să vadă că elevii obţin acea cunoaştere pe care o caută şi pentru care au ajuns la el. Evident, profesori ca aceştia sunt puţini şi greu de găsit, pur şi simplu pentru că sunt rari omenii care într-adevăr şi-ar pune reputaţia în joc şi care sunt pregătiţi să-şi iubească elevii mai mult decât dorinţa de faimă.

CUNOAŞTEREA ESTE MULT MAI MARE Şl MULT MAI PUTERNICĂ DECÂT OMUL. A PĂŞI PE CALEA CUNOAŞTERII ÎNSEAMNĂ A LUPTA PENTRU SUPRAVIEŢUIRE; PRIN URMARE, DACĂ VII PE ACEASTĂ CALE PENTRU A ÎNVĂŢA, ATUNCI TREBUIE SĂ FI PREGĂTIT PENTRU A LUPTA CA ŞI CUM VIAŢA TA AR DEPINDE DE ASTA.

LA ÎNCEPUT, NICIODATĂ NICI UN OM NU ŞTIE CE IMPLICĂ A ÎNVĂŢA, DEOARECE NU ŞTIE CE ŞI CUM E SĂ FI OM. ASTFEL, EL ÎŞI DOREŞTE RECOMPENSE CARE SUNT MAJORITATEA ÎN CONFLICT CU DESTINUL SĂU Şl CARE PRIN URMARE NU POT FI MATERIALITATE.

In general, oamenii sunt încântaţi de poveştile aşa-numitului supranatural, ale eroilor şi faptelor minunate care implică geniu. Auzind sau citind astfel de poveşti, fiecare bărbat, femeie şi copil, în secret, în adâncul sufletului, se vede pe sine ca erou al poveştii şi începe să se întrebe ce ar face dacă ar fi un erou de poveste sau cineva cu puteri supranaturale. Totuşi, gândind astfel, aceşti oameni nu cred cu adevărat că sunt capabili de astfel de fapte şi, în cele mai multe cazuri, s-ar simţi jenaţi să îşi dezvăluie visele secrete.

Condiţionarea socială acţionează astfel încât nu permite oamenilor obişnuiţi să facă extraordinarul. Eroii şi eroinele simt permise numai dacă sunt ferm plasate în afara parametrilor definiţi de condiţionarea socială. Este acceptat ca un vrăjitor să facă magie, deoarece vrăjitorii există în afara limitelor oamenilor normali, dar, ca o secretară să expună brusc puteri magice la birou, este cumva considerat drept o încălcare gravă a normelor sociale. In fiica lor de a fi ostracizaţi sau de a fi priviţi ca anormali, oamenii aderă şi respectă cu disperare limitele normelor sociale. Astfel, singurul lucru care le rămâne este să se complacă ocazional în vise secrete.

In aceste vise secrete, bărbaţii şi femeile îşi modelează viaţa şi, în funcţie de măsura în care cred că visele lor sunt posibile, încep inconştient să îşi proiecteze dorinţele interioare, speranţele interioare şi temerile interioare asupra lumii din jurul lor. Dacă persoana în cauză poartă mânie în interior, atunci la un moment dat începe să vadă acea mânie în lumea din jurul său. Acelei persoane îi pare că toată lumea a început să adopte o atitudine agresivă. La fel, dacă persoana poartă frica în interior, lumea din jurul său devine tot mai ameninţătoare şi mai înspăimântătoare.

In realitate, oamenii visează rar la un singur lucru, cât mai degrabă la un întreg amestec de idei contradictorii. Prin urmare viaţa lor devine acelaşi amestec ciudat de sentimente şi gânduri. Acest lucru explică faptul că acţiunile unei persoane pot fi adesea contradictorii. Vedem că într-un anumit tip de incident un om poate acţiona ca un adevărat erou şi, totuşi, într-o altă situaţie se poate comporta ca un veritabil laş.

Este important să ne dăm seama că, un mare procent din visele secrete ale unei persoane cu greu ies vreodată la suprafaţă în lumina conştienţei depline. In schimb, ele sunt ţinute la distanţă în lumea umbrită a impulsurilor emoţionale semiconştiente, de obicei printr-un simţământ covârşitor de vinovăţie. Aici, în lumea umbrelor, aceste vise sunt alimentate de o luxuriantă recoltă de emoţii şi dorinţe reprimate. Crescând foarte prolific, aceste vise produc tot felul de idei şi speranţe ciudat distorsionate, pe care omul le consideră ambiţia vieţii sale şi o reflectare a adevăratului său sine.

Având în vedere toate acestea, nu este surprinzător faptul că omul nu ştie cine şi ce este cu adevărat sau care sunt dorinţele şi gândurile sale reale. Prin urmare, nimeni nu vine niciodată pe Calea Cunoaşterii cu aşteptările corecte sau, de altfel, cu motivele corecte.

Cel mai bun lucru pe care îl poate face orice novice al Căii Cunoaşterii este să vină cu mintea deschisă, pregătit să facă tot ce trebuie pentru a descoperi adevărata natură a cunoaşterii şi, încă şi mai important, adevărata natură a fiinţei sale. Doar atunci poate exista un progres real. Numai atunci când căutătorul începe să cerceteze amănunţit acele părţi din sine, pe care le-a îngropat în regiunile întunecate ale semiconştientului, înţelege pe de-a-ntregul cât de înspăimântătoare poate fi cunoaşterea; de aici necesitatea de a veni pregătit să lupte şi să se străduiască ca şi cum viaţa-i ar depinde de rezultat.

SĂ ÎNVEŢI DESPRE SINE ESTE NU NUMAI ÎNSPĂIMÂNTĂTOR, DAR ESTE, DE ASEMENEA, CEL MAI SOLICITANT ŢEL DINTRE CELE EXISTENTE.

A ABORDA CUNOAŞTEREA E ASEMĂNĂTOR CU A INTRA ÎNTR-0 LUPTĂ PE VIAŢĂ ŞI PE MOARTE. PRIN URMARE. LUPTĂTORUL ABORDEAZĂ CUNOAŞTEREA PE DEPLIN ALERT\CU FRICĂ, CU RESPECT ŞI CU ÎNCREDERE ABSOLUTĂ ÎN SINE. ORICE OM SUFICIENT DE IMPRUDENT SĂ NU SE APROPIE DE CUNOAŞTERE ÎN ACEST FEL VA REGRETA CU AMĂRĂCIUNE GREŞEALA. PE DE ALTĂ PARTE, DACĂ OMUL ESTE SUFICIENT DE ÎNŢELEPT SĂ RECUNOASCĂ CĂ A LUI CĂUTARE A CUNOAŞTERII ESTE O CHESTIUNE DE VIAŢĂ ŞI DE MOARTE, NU VA AVEA NICI UN MOTIV DE REGRET, DEOARECE O ASTFEL DE ABORD ANULEAZĂ ACŢIUNILE IMPRUDENTE ŞI PROSTEŞTI.

Aforismul de mai sus este cunoscut ca scutul luptătorului şi necesită o analiză atentă. O analiză completă va fi prezentată în capitolul următor, dar a fost inclus aici pentru se înţelege clar faptul că, orice abordare a cunoaşterii este o acţiune foarte serioasă pentru care căutătorul trebuie să îşi asume întreaga responsabilitate. A aborda cunoaşterea neglijent sau superficial este o greşeală gravă, deoarece odată ce ceva a fost învăţat, nu mai poate fi niciodată dezvăţat. Informaţiile pot fi culese rapid, şi uitate la fel de repede, dar nu şi adevărata cunoaştere a sinelui.

In general, omul nu ajunge să priceapă niciodată adevărata cunoaştere, mai ales pentru că nu ştie cu adevărat ce caută. Majoritatea oamenilor trăiesc în întregime în lumina reflectată de pe suprafaţa conştienţei lor şi, în consecinţă, nu plonjează niciodată în adâncurile întunecate ale acelei conştienţe, şi, astfel, nu sunt niciodată întregi ca fiinţe umane.

Totuşi, pentru a avea cunoaştere reală şi putere cu care să utilizeze acea cunoaştere, o persoană trebuie să fie întreagă. Ea trebuie să-şi cunoască intim fiecare parte a sa. Ea trebuie să aducă orice potenţial, de bine sau de rău, în lumina conştienţei sale depline, oricât de înfricoşătoare sau neplăcute ar putea părea aceste zone întunecate. Din acest motiv, fiecare ucenic al Căii Luptătorului este învăţat tehnica cunoscută sub denumirea de recapitulare (tu tr.: rememorare).

Incă din prima zi a pregătirii sale, fiecare ucenic trebuie să înceapă recapitularea întregii sale vieţi, în detalii minuţioase, din momentul prezent până la momentul naşterii. Evident, aceasta nu este o sarcină uşoară şi nici nu se realizează rapid. In majoritatea cazurilor, o recapitulare totală durează mulţi ani, dar ea trebuie realizată complet şi efectuată atent, dacă ucenicul vrea să reuşească pe Calea Cunoaşterii. Doar prin recapitularea întregii sale vieţi, ucenicul înţelege cu adevărat totalitatea fiinţei sale. Această tehnică este explicată în detaliu în Cap. 8.

Din ceea ce s-a afirmat până acum, calitatea şi natura cunoaşterii ar trebui să fie suficient de clare.

ADEVĂRATA CUNOAŞTERE ESTE A EXPERIMENTA A TRĂI SINELE INTERIOR; DAR DIN MOMENT CE FIINŢA INTERIOARĂ ESTE UNICĂ PENTRU FIECARE, CUNOAŞTEREA NU POATE FI ASIMILATĂ PRIN A VORBI DESPRE EA.

CUNOAŞTERII DOBÂNDITE DE LA ALTCINEVA ÎI LIPSEŞTE ÎNCREDEREA NECESARĂ PENTRU A PUNE ÎN PRACTICĂ ACEA CUNOAŞTERE. ÎNCREDEREA ESTE CULTIVATĂ NUMAI PRIN PRACTICĂ.

Nimeni nu poate face schimb de cunoaştere cu o altă persoană, deoarece pur şi simplu singura cunoaştere pe care o putem folosi cu certitudine este acea cunoaştere pe care am dobândit-o prin experienţă-trăire personală. Oricine poate citi teoria despre mersul pe sârmă, dar o astfel de teorie nu-l va împiedica pe respectivul sau respectiva să cadă dacă va încerca să meargă pe sârmă. Numai prin practică repetată, prin învăţarea din greşeli, reuşeşte în cele din urmă să meargă pe sârmă fără să cadă.

Spus într-o notă mai subtilă, vedem că nu ajută să vi se spună că sunteţi frumoşi atunci când vă consideraţi urâţi. Doar atunci când voi înşivă credeţi că arătaţi bine, veţi accepta complimente cu privire la aspectul vostru, dar singura cale de a crede în faptul că arătaţi bine este exersarea credinţei că sunteţi frumos sau frumoasă. S-a spus că „frumuseţea este în ochiul privitorului”, dar, deşi această zicală este folosită des de majoritatea oamenilor, ei nu cred cu adevărat în ceea ce spune ea. Cu toate acestea, ceea ce este foarte frumos pentru o persoană este adesea neatractiv pentru alta. De exemplu, există bărbaţi care găsesc femeile cu sânii voluptoşi extrem de atrăgătoare, dar există şi unii bărbaţi care preferă femeile cu sâni mici. Cu toate acestea, în ambele cazuri niciunul dintre aceste două tipuri de femei nu se va vedea atrăgătoare, cu excepţia cazului în care ele însele cred acest lucru şi practică să fie încrezătoare, practică încrederea, în farmecul lor.

Ambele exemple sunt adevărate pentru fiecare situaţie din viaţa noastră, însă atât de des întâlnim, din nou, efectele devastatoare ale condiţionării sociale. Dacă un copil se împiedică când învaţă să meargă, i se spune în mod repetat că este împiedicat. Ca adult continuă să i se spună cât de împiedicat şi penibil a fost când era copil. O astfel de persoană va sfârşi crezând că ceva precum mersul pe sârmă este cu totul peste posibilităţile lui. De asemenea, dacă, să zicem, moda actuală din reviste este destinată femeilor cu sâni mari, femeile cu sâni mici se simt inadecvat înzestrate, dar dacă moda se întâmplă să fie pentru doamnele cu piept mic, femeile cu sâni mari încearcă cu disperare să şi-i ascundă.

Prima sarcină dată fiecărui ucenic este să înceapă să se dezlege, în mod sistematic, din întreaga sa condiţionare socială, deoarece, în timp ce este încă ferm strâns în prinsoarea acestei condiţionări, nu poate face niciun progres real. Tehnica pentru realizarea acestui lucru se numeşte a-nu-face, iar această tehnică este practicată împreună cu recapitularea (n. tr. : rememorarea). Această tehnică va fi explicată pe deplin în Capitolul 9.

In acelaşi mod în care o rememorare totală a întregii vieţi a unei persoane durează un timp destul de îndelungat pentru a fi finalizată, la fel şi condiţionarea socială nu este dezlegată peste noapte. Ucenicul nu va reuşi imediat să dezlege tot ce e de reală importanţă, dar lucrând sistematic la a dezlega începe, treptat-treptat, să se îndepărteze de acea condiţionare. De asemenea, se întâmplă adesea ca ucenicul să ajungă în faţa a ceea ce pare a fi o barieră insurmontabilă, fie în recapitulare, fie în a-nu-face. Devine blocat, ca să zic aşa, şi simte că oricât de tare ar încerca, pur şi simplu nu reuşeşte să-şi reamintească ceva de reală valoare şi nici nu reuşeşte să pună în practică a-nu-face.

CÂND LUPTĂTORUL EŞUEAZĂ ÎN CĂUTAREA UNEI ANUMITE PARTICULARITĂŢI A CUNOAŞTERII, EL NU ESTE ÎNVINS, DEOARECE MERGÂND PE CALEA CUNOAŞTERII PURTĂM MULTE LUPTE – PE UNELE LE CÂŞTIGĂM, PE ALTELE LE PIERDEM, SUCCESUL CONSTĂ NU ÎN CÂTE LUPTE AM CÂŞTIGAT, CI ÎN CÂT DE BINE AM LUPTAT

Dacă ucenicul se confruntă cu un astfel de obstacol, nu are altă cale decât aceea de a lupta şi de a încerca să facă o breşă. I se poate părea că eşuează, dar acest lucru nu este adevărat, deoarece întotdeauna este doar un eşec temporar, dacă se poate spune o frază atât de ciudată.

Continuând strădania, ucenicul se forţează singur să facă ca fixitatea punctului său de asamblare să cedeze. Acest lucru este important pentru că suntem capabili de progres real doar în momentul în care putem mişca punctul de asamblare. Acesta este motivul pentru care vechii văzători au mişcat întotdeauna cu forţa punctele de asamblare ale ucenicilor lor, înainte de instruire.

Nimeni nu-şi petrece întreaga viaţă cu punctul de asamblare în exact aceeaşi poziţie ca atunci când s-a născut. De-a lungul vieţii, omul, în mod inconştient, îşi ajustează constant punctul de asamblare. Totuşi, făcând aceasta, el „uită” multe dintre experienţele-trăirile sale şi felul, mijloacele prin care a ajuns la acea cunoaştere.

Pentru a înţelege acest lucru, trebuie realizat că punctul de asamblare seamănă foarte mult cu butonul de schimbare a frecvenţei al unui aparat de radio. Scopul unui astfel de buton este de a ne permite să accesăm anumite frecvenţe radio pe care se transmit anumite posturi de radio. De fiecare dată când mişcăm butonul, vom accesa o altă bandă de frecvenţă, care la rândul său constituie suportul pe care se transmite alt post de radio.

Punctul de asamblare al omului funcţionează exact în acelaşi mod prin faptul că ne oferă acces la anumite câmpuri de energie care constituie viziunea noastră asupra lumii. Sub impactul acestei viziuni asupra lumii obţinem anumite experienţe-trăiri şi cunoaşteri care sunt specifice doar acelei viziuni. Dacă apoi accesăm alte câmpuri de energie, accesăm de-asemenea o altă viziune asupra lumii. Această nouă viziune ne face să pierdem contactul cu, sau să „uităm”, experienţele-trăirile şi cunoaşterea acumulate anterior. Inutil de spus, nu uităm cu adevărat. Doar că peste vechea noastră viziune se suprapune impactul noii noastre viziuni şi a experienţelor-trăirilor ce o însoţesc.

Când cunoaşterea este suprapusă în acest mod, cea de dedesubt devine ceea ce a fost denumit subliminal sau subconştient. Faptul că cunoaşterea este subconştientă nu înseamnă că încetează să ne influenţeze acţiunile. Dimpotrivă, gândurile şi sentimentele noastre şi, în consecinţă, şi acţiunile noastre, sunt influenţate continuu de această cunoaştere subconştientă. Acesta este motivul pentru care un ucenic se va strădui uneori din răsputeri ca să se despartă de un obicei vechi. O astfel de cunoaştere subconştientă are tendinţa de a apărea foarte pe neaşteptate, iar ucenicul constată că a încheiat o acţiune declanşată de această cunoaştere subliminală înainte de a realiza ce face.

Prin urmare, este logic că, pentru a efectua recapitularea complet şi, de asemenea, pentru a putea exersa cu succes a-nu-face, trebuie să puteţi mişca punctul de asamblare înapoi în toate poziţiile sale anterioare. Doar accesând acele poziţii anterioare ne putem aminti cunoaşterea acumulată acolo şi obiceiurile iniţiate de acele experienţe-trăiri.

Este esenţial să înţelegem că nu contează dacă la început întâlnim doar un aparent eşec. Oricât de paradoxal ar părea, succesul în mersul pe Calea Cunoaşterii nu constă în rezultatul strădaniei noastre, ci în cât de impecabil ne-am străduit, deoarece această luptă ne forţează să mişcăm punctul de asamblare. Odată ce putem mişca punctul de asamblare, toate se aşază la locul lor lin, fără efort. Singurul lucru care este o strădanie este să facem în primul rând ca punctul de asamblare să se mişte. Odată ce acest lucru a fost realizat, drumul se deschide clar înainte.

Această strădanie pentru a mişca punctul de asamblare este singurul lucru de valoare în toate instrucţiunile date unui ucenic. Nu contează ce tehnică este folosită sau ce sarcină poate implica; singurul scop al oricărei instrucţiuni este de a ghida ucenicul în lupta pentru a-şi face fluid punctul de asamblare.

De asemenea, cu cât strădania este mai mare, cu atât va fi mai mare fluiditatea ucenicului în final. Acest lucru este analog cu un halterofil în formare; cu cât are mai multe greutăţi de ridicat sau de împins, cu atât va fi mai mare tăria lui. Cu toate acestea, efectele condiţionării sociale se manifestă astfel încât, dacă la început o persoană încearcă şi nu reuşeşte, acea persoană consideră imediat că a eşuat. Concluzionând din aceasta că nu are capacitatea necesară, o astfel de persoană renunţă invariabil la a mai încerca.

Aici, importantă este definirea a ce anume constituie aşa-numitul eşec sau succes. Acest concept poate fi înţeles doar în contextul a ceea ce se înţelege prin parcurgerea unei anumite căi, indiferent dacă această cale este o cale spirituală sau o carieră.

VALOAREA UNEI CĂI CONSTĂ ÎN CUM ESTE PARCURSĂ. DACĂ SIMŢI CĂ ACEA CALEA PE CARE MERGI NU ESTE PENTRU TINE, ATUNCI EA AR TREBUI ABANDONATĂ IMEDIAT. CU TOATE ACESTEA, DECIZIA DE A PARCURGE O CALE SAU NU TREBUIE BAZATĂ PE ACEA CLARITATE CARE IZVORĂŞTE DIN VIAŢA DISCIPLINATĂ A UNUI LUPTĂTOR, ŞI NU DIN FRICĂ SAU AMBIŢIE. DECIZIILE LUATE ÎN LUMINA LUCIDĂ-SOBRĂ A CLARITĂŢII NU POT OFENSA PE NIMENI, CU ATÂT MAI PUŢIN PE TINE.

După cum am văzut deja, la sfârşitul zilei nu contează câte lupte am câştigat sau câte am pierdut, deoarece singurul lucru important este dacă am luptat sau nu, şi dacă am fâcut-o, cât de bine am luptat. Am fugit dintr-o luptă din cauza fricii sau am luptat curajos, dedicându-ne cu totul?

Niciun luptător nu va contesta că această cunoaştere poate fi uneori extrem de înspăimântătoare, în special acea cunoaştere care ne pune în pericol simţământul de securitate. Majoritatea oamenilor pur şi simplu nu au curajul de a lupta într-o bătălie despre care ştiu că le va pune la încercare cele mai preţuite idei şi credinţele dragi lor. Atunci când sunt provocaţi în acest fel, majoritatea oamenilor mai degrabă şi-ar întoarce spatele şi ar fugi decât să se confrunte cu posibilitatea de a fi nevoiţi să renunţe la ideile pe care le-au considerat întotdeauna că stau la baza a tot ceea ce este important pentru ei. Această frică de pierdere poate fi atât de copleşitoare încât, dacă un om este cu spatele la perete şi este nevoit să înfrunte o astfel de luptă, el ar putea mai degrabă să recurgă chiar la sinucidere decât să renunţe (n. tr.: la idei, concepţii, mentalităţi, credinţe).

Să fugi de pe o cale pentru că nu poţi înfrunta luptele pe care ţi le aduce în faţă înseamnă să fii un laş. De asemenea, să întorci spatele unei căi pentru că nu îndeplineşte aşteptările tale iniţiale este o prostie completă. Niciuna dintre aceste opţiuni nu are vreo claritate reală în ea, pentru că una se bazează pe frică, în timp ce cealaltă se bazează pe judecată şi presupunere întemeiate în ambiţie. Fricii şi ambiţiei le lipsesc luciditatea-sobrietatea şi fără luciditate-sobrietate, eşecul va înlocui în cele din urmă toate progresele ulterioare.

Pe de altă parte, vedem şi faptul că uneori, chiar şi atunci când un om a ajuns să realizeze că drumul pe care îl parcurge nu i se potriveşte, el va merge în continuare pe aceasta doar pentru că îi lipseşte curajul să-l abandoneze. Pentru un astfel de om, să abandoneze calea înseamnă că trebuie să recunoască în faţa sa şi a celorlalţi că a greşit. Omul vede acest lucru ca un afront adus lui însuşi şi posibil chiar şi celor din jurul său. Intr-un caz ca acesta, omul respectiv, în loc să admită că a greşit, va începe să-şi apere pasional calea, încercând tot posibilul să-şi justifice acţiunile prin raţionare (n. tr.: raţionând, raţional).

IA ATENT ÎN CONSIDERARE FIECARE CALE, TESTÂND-O ÎN ORICE MOD SIMŢI CĂ ESTE NECESAR – APOI ÎNTREABĂ-TE, DAR DOAR PE TINE, O SINGURĂ ÎNTREBARE: ACEASTĂ CALE ARE O INIMĂ?

ORICE CALE ESTE, ÎN MARE, LA FEL CU ORICARE ALTĂ CALE. UNELE CĂI O IAU ŞI PE AICI, ŞI PE ACOLO – UNELE CĂI MERG DREPT; DAR ÎN FINAL NICI O CALE NU DUCE UNDEVA ANUME. SINGURA DIFERENŢĂ ÎNTRE O CALE ŞI ALTA ESTE CĂ UNELE AU O INIMĂ IAR ALTELE NU. CALEA CARE ARE O INIMĂ TE VA RIDICA, ÎŢI VA UŞURA POVARA ŞI ÎŢI VA ADUCE BUCURIE. CALEA FĂRĂ O INIMĂ TE VA FACE SĂ TE POTICNEŞTI, ÎŢI VA FRÂNGE SPIRITUL ŞI ÎN FINAL TE VA FACE SĂ ÎŢI PRIVEŞTI VIAŢA CU MÂNIE Şl AMĂRĂCIUNE.

Omul obişnuit nu este aproape niciodată pe o cale cu o inimă, de cele mai multe ori merge pe calea demarcată pentru el de condiţionarea sa socială. Cei mai mulţi oameni urăsc foarte multe lucruri din viaţa lor, fie că este vorba de slujbele lor, de maşinile lor, de casele lor, de o anumită rudă sau de frica faţă de animale de companie. In consecinţă, aceştia îşi petrec cea mai mare parte a vieţii simţindu-se ţâfnoşi şi nefericiţi, adesea blestemându-şi viaţa la fiecare cotitură şi dorindu-şi ca viaţa să le fie diferită. In mod constant aceşti oameni comentează astfel: „Dacă aş avea o sănătate mai bună. Dacă aş avea mai mulţi bani. Dacă soţia mea ar fi mai înţelegătoare şi mai cooperantă. Dacă copiii mei m-ar asculta. Dacă situaţia politică din ţară nu ar fi fost atât de nesigură. Dacă aş putea schimba trecutul. Dacă aş şti viitorul. Dacă…”

Un astfel de bărbat sau femeie nu trăieşte niciodată în momentul prezent, deoarece ei trăiesc întotdeauna fie în trecut, fie în viitor. Pentru o astfel de persoană, prezentul este fără relevanţă şi fără nicio consecinţă, deoarece este întotdeauna înlocuit de trecutul nefericit sau de un viitor nesigur. In mod clar, aceasta nu este o cale cu o inimă, deoarece nu oferă nici pace şi nici bucurie, nici un simţământ de minunare şi mister; în schimb, oferă doar o călătorie dezolantă, care este sumbră şi nepăsătoare, neinteresantă şi depresivă.

Dacă ducem o viaţă atât de asuprită, avem foarte puţin entuziasm pentru a lupta în indiferent ce luptă, căci ce anume există într-o astfel de viaţă pentru care merită luptat? Incet, dar sigur, se instalează cel mai debilitant sentiment de nevrednicie şi insuficienţa începe să pună stăpânire. Persoana în cauză este copleşită de un simţământ greoi de inutilitate şi în cele din urmă capitulează, predând-şi întreaga putere de a mai continua lupta. Acest lucru este echivalent cu a eşua. A înceta străduinţa înseamnă a fi învins.

Insă în viaţă nu poate exista un eşec propriu-zis. A pierde o luptă din multele lupte pe care trebuie să le dăm de-a lungul vieţii nu este un eşec – este doar o singură luptă pierdută. Chiar şi atunci când pierdem o luptă, ceea ce contează este ceea ce am învăţat prin acea experienţă. Dacă luptăm impecabil, vom învăţa (cunoaşte prin trăire), iar acest proces al învăţării (cunoaşterii prin trăire) este cel care are valoare, nu rezultatul luptei. Singurul eşec în viaţă este eşecul de a nu lupta.

Luptătorul este un om care luptă pentru eliberarea sa de sub condiţionarea socială; pentru libertatea sa de a gândi şi de a decide pentru el însuşi, pentru sine; pentru libertatea sa de a-şi mişca punctul de asamblare în voie şi, prin aceasta, de a accesa orice viziune asupra lumii pe care ar alege-o; şi mai ales, pentru libertatea sa de a se bucura de viaţa lui şi de abundentele experienţe-trăiri pe care viaţa i le aduce. A trăi viaţa în acest fel nu înseamnă că toate dorinţele sale sunt îndeplinite automat, deoarece acest lucru depinde de destinul său în această viaţă. Dar înseamnă că destinul cuiva, fie de a fi bogat şi a trăi într-un conac, fie de a duce o viaţă umilă într-o casă mică, se va desfăşura împăcat şi în pace. în acea împăcare a vieţii, omul găseşte bucuria şi minunarea care izvorăşte din cunoaşterea că merge pe o cale cu o inimă, căci inima este întotdeauna acolo unde se află adevăratul nostru destin.

Inainte de a ajunge să ştim cine suntem cu adevărat şi care este adevărata noastră soartă în această viaţă, avem întotdeauna multe pofte şi dorinţe care credem că ne vor face să fim total fericiţi dacă ar fi împlinite. Dar când destinul nostru în sfârşit se desfăşoară, se derulează, suntem întotdeauna, fără excepţie, loviţi de frumuseţea şi minunea a tot ce este.

Nici în cele mai îndrăzneţe imaginări ale noastre nu putem niciodată să visăm ceva cât de cât la fel de bun şi la fel de entuziasmant ca şi adevăratul nostru destin.

LUPTĂTORUL ESTE UN OM CARE A ÎNVĂŢAT SĂ IUBEASCĂ VIAŢA ŞI TOATE BOGĂŢIILE PE CARE I LE ADUCE – ŞI MAI ALES CALEA PE CARE MERGE. PENTRU LUPTĂTOR NU ESTE BUCURIE MAI MARE DECÂT ACEEA DEA MERGE PE O CALE CU O INIMĂ. PE ACEASTĂ CALE MERGE ÎNCÂNTAT DE MINUNĂŢIA A TOT ŞI, ÎN BUCURIA SA, MULŢUMEŞTE ÎN INIMA SA PENTRU ACEST EXTRAORDINAR PRIVILEGIU, ÎMBRĂŢIŞÂND TOT CE ÎNTÂLNEŞTE CU IUBIRE ŞI RECUNOŞTINŢĂ. .

A duce viaţa unui luptător care luptă pentru libertatea sa înseamnă a duce o viaţă de succes – succes în sensul de a parcurge o cale cu o inimă, pe care destinul se desfăşoară în cele mai minunate şi bucuroase moduri. Pe această cale, fiecare provocare pe care luptătorul o întâlneşte este pentru el încă o luptă entuziasmantă, o explorare despre care ştie că îl va duce la şi mai multe minuni încă nedescoperite din viaţa lui. Dar, fiecare luptător îşi începe viaţa la fel ca orice alt bărbat sau femeie. Ucenicul Căii Luptătorului are exact aceleaşi temeri şi îndoieli ca oricare alt om; singura diferenţă este că luptătorul şi-a luat curajul în ambele mâinile şi, după ce s-a încurajat, a trecut golul către libertate.

Odată ce am fost destul de curajoşi să prindem momentul nostru trecător al şansei, un lucru începe să ducă la altul, până când, într-o zi, în mijlocul unei lupte, descoperim brusc că a noastră comandă a devenit într-adevăr comanda Vulturului. Din acel moment suntem fiinţe libere, lumea se aşterne la picioarele noastre şi bucuria curge liberă fără sfârşit.

Acesta este darul Vulturului pentru om – pentru toţi oamenii care sunt dispuşi să pornească şi să străduiască indiferent de cost. Recompensa este însă mult mai mare, cu mult mai mare decât efortul necesar pentru a ajunge la acest dar.

 
Cartile lui Mares Théun se pot vedea la linkurile de mai jos:

- link 1 - aceasta pagina

- link 2 - aceasta pagina

 


Vrei sa multumesti pentru informatiile publicate? Susține-ne prin o mica donație!