Jonathan Black – Mistere antice și evoluția conștiinței umane
Încă din zorii societății umane, au existat grupuri restrânse ai căror membri practicau tehnici secrete menite să-i transpună într-o stare alterată de conștiință, din convingerea că o asemenea stare le conferă puterea de a percepe lucruri inaccesibile conștiinței obișnuite, de zi cu zi.
Problema este aceea că, din punctul de vedere al conștiinței obișnuite de astăzi, care este rațională, practică și realistă ca niciodată până acum, tot ceea ce e perceput în acea stare alterată este, aproape prin definiție, iluzoriu. Dacă inițiații din cadrul societăților secrete intră în stări halucinatorii în care au legătură cu ființe neîntrupate, văd viitorul și influențează cursul istoriei, atunci toate aceste lucruri nu sunt altceva decât simple halucinații.
Dar dacă se poate dovedi că dau rezultate?
Am arătat deja că aceste stări au inspirat unele dintre cele mai de seamă opere de artă, literatură și muzică din lume, însă toată demonstrația noastră poate fi ignorată de cei convinși că la mijloc este doar o chestiune de imaginație, ceva fără nicio relevanță pentru aspectele practice ale vieții. La urma urmelor, toate lucrările de artă, chiar și cele extraordinare, au în ele un element fantastic. Atitudinea mentală a omului modern preferă să vadă rezultate concrete. Cum rămâne, de pildă, cu marile descoperiri științifice sau cu realizările inginerești? În acest capitol vom examina o epocă în care marii inițiați ai școlilor misterelor au condus omenirea spre unele reușite de ordin tehnic fără egal, de la templul din Baalbeck, în Liban — în a cărui structură se găsește un bloc de granit sculptat în greutate de circa o mie de tone, pe care nici cea mai puternică macara de astăzi nu-l poate ridica — la marea piramidă de la Gizeh și la altele mai puțin cunoscute, din China.
La începutul acestei epoci, cele dintâi mari civilizații par să fi apărut dintr-odată, de nicăieri — cultura sumeriană, dominată de eroul-taur Ghilgameș, cea egipteană, cu cultul boului lui Osiris, și cea cretană, care avea și ea în centru un taur. Perioada acestor civilizații este Era Taurului, care a debutat în prima parte a mileniului al III-lea î.C. Dintr-un motiv pe care istoria convențională nu-l poate identifica, grupuri numeroase de oameni au început, în această perioadă, să trăiască în comun, în orașe bine organizate, de dimensiuni mari și extraordinar de complexe.
Un eveniment obscur, dar cu un impact deosebit, s-a petrecut în China, un episod învăluit în mister. Nici chiar marii inițiați nu-l pot desluși cu claritate. În mileniul al III-lea î.C., oamenii de pe teritoriul actual al Chinei duceau o viață tribală, nomadă și, în conformitate cu Rudolf Steiner, într-una dintre așezările de acolo a venit pe lume un individ extraordinar. Așa cum, mii de ani mai târziu, o altă ființă cerească avea să coboare pe Pământ și să se încarneze în persoana lui Isus Cristos, la fel s-a încarnat acum Lucifer.
Iar nașterea lui Lucifer a fost începutul înțelepciunii.
Firește că folosesc termenul „înțelepciune” într-un sens aparte — de fapt în același sens în care îl utilizează exegeții biblici atunci când vorbesc despre „cărțile înțelepciunii din Biblie”. Înțelepciunea cuprinsă, de pildă, în Proverbe sau în Ecleziastul este reprezentată de o serie de reguli pentru o viață fericită și reușită, dar, spre deosebire de învățăturile din alte cărți biblice, ele nu au nicio dimensiune morală sau religioasă. Această înțelepciune este în întregime de ordin practic, sfătuind cititorii ce să facă pentru a-și urmări cât mai eficient propriile interese. Nu se sugerează nicăieri, spre exemplu, că purtarea corectă va fi răsplătită sau că păcatele vor fi pedepsite — decât cel mult de ceilalți oameni. De asemenea, nu se amintește de vreo ierarhie cerească.
Aceste cărți, redactate în forma pe care o cunoaștem astăzi în aproximativ 300 î.C., au fost roadele unui mod de gândire care se dezvoltase cu circa două mii cinci sute de ani înainte. Istoria secretă sugerează că această formă de înțelepciune a devenit posibilă ca rezultat al încarnării și al activității lui Lucifer.
În general, inițierile în disciplinele spirituale aveau loc în perioada dintre copilărie și maturitate, după ani îndelungi de pregătiri. Spre exemplu, inițierea în Cabală era permisă în mod tradițional abia la vârsta de patruzeci de ani, iar candidații la inițiere în școala lui Pitagora erau obligați să trăiască în izolare, fără a vorbi, ani întregi înainte de a-și începe educația. Dar Lucifer a fost crescut încă de la naștere între zidurile unei școli a misterelor. Un grup de magi a vegheat continuu la educarea sa, permițându-i să ia parte chiar și la cele mai tainice ceremonii, modelându-i sufletul până când, la vârsta de patruzeci de ani, a avut o revelație. Astfel, a devenit prima persoană capabilă să gândească la viața pe Pământ într-un mod în întregime rațional.
Am văzut în capitolul 8 că Orfeu a inventat numerele. Dar în epoca lui ar fi fost imposibil să te gândești la numere fără a avea în minte concomitent semnificația lor spirituală. Acum, datorită lui Lucifer, numerele puteau fi percepute fără nicio conotație simbolică, fiind considerate doar o modalitate de a măsura cantitățile, modalitate neafectată în vreun fel de noțiunea de calitate. Oamenii erau deci liberi să măsoare, să calculeze și să construiască.
Știm de la Plutarh că fiul lui Orfeu, Asclepios, era unul și același cu Imhotep, care a trăit în aproximativ 2500 î.C. În epoca lui, acest uriaș val al schimbării, acest mod revoluționar de gândire străbătuse lumea, venind din Orientul îndepărtat.
Vizir al faraonului Djoser , Imhotep era constructor, sculptor și făuritor de vase din piatră. Era numit de asemenea căpetenia observatorilor – acesta devenind ulterior titlul marelui preot din Heliopolis. Reprezentat uneori cu o mantie acoperită cu stele și alteori ținând în mână un pergament rulat. Imhotep era celebru în Antichitate ca arhitect și constructor al piramidei în trepte de la Saqqara. În secolul al XIX-lea, arheologii care făceau excavații sub această piramidă au descoperit o serie de comori secrete, închise acolo de la construcția ei, care au devenit cunoscute sub numele generic de „obiectele imposibile ale lui Imhotep“.
Unele dintre acestea sunt expuse în prezent la Muzeul Metropolitan din New York. Specialiștii din secolul al XIX-lea au fost uluiți în primul rând de vasele care, susțineau ei, ar fi imposibil de reprodus de meșteșugani actuali. Burdihănoase, dar cu gâtul lung și subțire, este greu de înțeles chiar și astăzi cum au fost lucrate în cristalul de stâncă din care sunt confecționate.
Marea piramidă este situată la o jumătate de oră spre nord de Saqqara. Cea mai impresionantă construcție din lume, străjuiește această răspântie a istoriei, orientată cu remarcabilă acuratețe spre cele patru puncte cardinale. O descriere a ei aici ar fi un element superfluu. Este suficient să spunem că, deși în principiu ar putea fi reconstruită astăzi, acest efort ar fi distrugător chiar și pentru unele dintre cele mai solide economii ale lumii. De asemenea, ar constitui o provocare uriașă pentru tehnica inginerească, mai cu seamă în privința orientării sale astronomice exacte.
Dar detaliul care, conform istoriei secrete, îi conferă un caracter aproape miraculos este acela că a fost prima clădire egipteană construită vreodată.
Adepții istoriei convenționale presupun că ambițiile arhitectonice ale egiptenilor au progresat de la mormintele simple, numite mastaba, la complexitatea relativă a piramidei în trepte, culminând cu masiva sofisticare a marii piramide, datată convențional în circa 2500 î.C. În absența consemnărilor din vremea respectivă și fiindcă piramidele nu conțin materiale organice care să poată fi datate cu carbon, iar până acum nu se cunoaște nicio metodă de datare a pietrei fasonate, această dată pare a fi rezultatul unui mod rezonabil de interpretare a dovezilor existente.
Menționam în primele pagini că această carte consemnează o istorie inversă, cu susul în jos, comparativ cu cea convențională, iar în conformitate cu doctrina secretă, marea piramidă a fost construită în 3500 î.C, înainte de fondarea marilor civilizații din Egipt și Sumer, într-o vreme în care singurele construcții anterioare erau cercurile de monoliți și alte monumente „ciclopice”.
Ni-i putem imagina pe oamenii Epocii de Piatră, înveșmântați în piei de animale și înarmați cu unelte primitive, privind stupefiați marea piramidă.
Conform istoriei secrete, prin urmare, piramida în trepte și alte piramide mai mici reprezintă nu un progres, ci un declin.
Marea piramidă a fost considerată, în mod convențional, un mormânt. Ca variațiune pe aceeași temă, datorită puțurilor înguste care se îndreaptă, din așa-numitele camere ale faraonului și reginei, spre anumite stele, a fost privită ca un fel de mașinărie menită să ajute la proiectarea spiritului faraonului mort afară din mormânt, spre locul său de odihnă cerească. Astfel, conform acestei opinii, marea piramidă ar fi un soi de uriașă mașină de excarnare.
Din punctul de vedere al istoriei secrete însă, o asemenea interpretare este anacronică. În epoca respectivă, credința generală era aceea că spiritul uman călătorește, după moarte, prin sferele planetare și spre stele. De fapt, așa cum am văzut, cei aflați în viață aveau o experiență atât de vie a lumii spirituale, încât cu mare greutate ar fi putut decide să nu creadă în caracterul real al călătoriei spiritului după moarte, așa cum nouă ne-ar fi dificil să refuzăm a crede în realitatea cărții pe care o ținem în mână.
Prin urmare, ar trebui să căutăm în altă parte o explicație a funcției marii piramide. Esența civilizației egiptene antice rezidă în eforturile ei de a supune materia, iar acest lucru este dovedit de impulsul inovator de a tăia și a ciopli piatra.
Un alt exemplu al noii relații a omului cu materia este cel al practicii mumificării. Niciodată nu ne grăbim mai tare să atribuim anticilor credințe stupide decât atunci când stabilim o legătură între mumificare și bunurile descoperite în morminte pe de o parte, și presupusa convingere că spiritul ar fi intenționat să le folosească în viața de după moarte, pe de altă parte. Rolul acestor practici funerare, conform filozofiei ezoterice, era acela că exercitau un fel de atracție magnetică asupra spiritului ce se înălța, ajutându-l să-și grăbească următoarea încarnare. Se credea că, prin păstrarea trupului decedat, acesta se constituia într-un punct focal pentru spiritul care îl părăsise, atrăgându-l din nou în jos, spre Pământ.
Explicația ezoterică a funcției îndeplinite de marea piramidă este similară. Am văzut în capitolul 7 că, fiindu-le tot mai dificil să se încarneze, divinitățile se retrăseseră până în planul Lunii, vizitând din ce în ce mai rar Pământul.
Prin urmare, marea piramidă este o uriașă mașinărie de încarnare.
Civilizația egipteană a reprezentat un nou și puternic impuls al evoluției umane, mult diferit de civilizația orientală ce credea că materia este maya, iluzie. Egiptenii au pus bazele amplei misiuni spirituale a Occidentului, numită uneori în alchimie „francmasonerie sufită” și în general în cadrul societăților secrete Lucrarea. Misiunea era aceea de a acționa asupra materiei, de a o tăia, a o sculpta, de a o scălda în forța intenției, până ce fiecare particulă de materie din univers va fi fost prelucrată și spiritualizată. Iar marea piramidă a fost cea dintâi manifestare a acestui impuls.
Istoria pe care o prezentăm aici se concentrează, din unghiuri diferite, asupra conștiinței.
În primul rând, a fost narată în cadrul unor grupuri diverse, al căror obiectiv era accederea în stări alterate de conștiință. În al doilea rând, ea pleacă de la aserțiunea că, în decursul timpului, conștiința a suferit modificări mult mai mari decât cele acceptate de adepții istoriei convenționale. Și în al treilea rând, sugerează că misiunea acestor grupuri este aceea de a dirija evoluția conștiinței. Fiindcă într-un univers care își are originile în plan mental, țelul final al creației este întotdeauna mintea.
Aș vrea să ne îndreptăm acum atenția asupra celui de-al doilea punct de vedere exprimat mai sus, pentru a arăta că unii teoreticieni au susținut recent, în scrierile lor, perspectiva ezoterică în conformitate cu care conștiința era înainte mult diferită de cea actuală.
În aceeași perioadă cu formarea civilizației egiptene, în circa 3250 î.C., pe teritoriul dintre fluviile Tigru și Eufrat a apărut civilizația sumeriană. În primele așezări din Sumer, în fiecare casă se aflau statui ale strămoșilor și ale divinităților mărunte. Un craniu era uneori păstrat ca o „locuință” pentru un spirit minor. Concomitent, despre spiritul superior ce proteja orașul și interesele sale se credea că sălășluiește în „casa zeului” -o clădire din centrul complexului templului.
Pe măsură ce așezările s-au dezvoltat, casele zeilor au ținut pasul cu ele, devenind cu timpul zigurate — mari piramide în trepte, cu bază rectangulară, construite din cărămizi de lut. În centrul fiecărui zigurat se afla o încăpere de mari dimensiuni, în care era așezată statuia zeului, incrustată cu pietre și metale prețioase și îmbrăcată în veșminte luxoase.
În conformitate cu textele cuneiforme, zeilor sumerieni le plăceau mâncarea, băutura, muzica și dansurile. Pe mese erau puse numeroase feluri de mâncare, iar zeul era apoi lăsat singur, să se bucure de ele. După o vreme, preoții intrau și mâncau ceea ce rămăsese. Divinitățile aveau de asemenea nevoie de paturi în care să doarmă și să se delecteze cu plăcerile sexuale împreună cu alți zei. Iar în acest scop erau spălate, îmbrăcate și unse cu parfumuri.
La fel ca în cazul bunurilor lăsate în mormintele egiptene, aceste practici aveau menirea de a ispiti divinitățile să coboare și să sălășluiască în planul material, reamintindu-le de plăcerile simțurilor, de care nu se puteau bucura în lumea spiritelor.
Albina este unul dintre cele mai importante simboluri în cadrul tradiției secrete. Albinele știu să-și construiască fagurii cu un fel de geniu preconștient. Structura stupilor se bazează pe date precise și excepțional de dificile. De exemplu, toți au încorporat, din construcție, unghiul de rotație a Pământului. Sigiliile cilindrice sumeriene din epoca respectivă sunt decorate cu personaje cu trup de om și capul în forma unui cuib de albină. Motivul? În această perioadă, conștiința individuală era percepută ca fiind alcătuită prin cooperarea multor centri de conștiință diferiți, așa cum am arătat în capitolul 2. Acești centri puteau fi „utilizați” în comun sau chiar mutați de la o minte la alta, așa cum roiul de albine trece de la un stup la altul.
În anul 1976 a fost publicată o strălucită analiză a textelor sumeriene și de altă proveniență antică, realizată de profesorul de istorie Julian Jaynes, de la Princeton. Lucrarea, The Origin of Consciousness in the Breakdown of the Bi-Cameral Mind (Originea conștiinței în colapsul minții bicamerale), susține că în perioada sumeriană oamenii nu percepeau viața interioară așa cum o înțelegem noi astăzi. Nu aveau un vocabular prin care s-o exprime, iar din textele lor ne dăm seama că pentru ei trăsăturile vieții mentale precum voința, simțirea și gândirea, pe care noi le considerăm ca fiind generate undeva în interiorul nostru, erau rezultatul activității spiritelor sau zeilor în și în jurul trupurilor fizice. Aceste impulsuri nu se nășteau în interiorul lor, emanate de ei înșiși, ci apăreau în viața lor la chemarea ființelor neîntrupate care trăiau independent de ei.
Este interesant de remarcat că analiza lui Jaynes rezonează cu modul ezoteric în care percepea Rudolf Steiner istoria antică. Născut în Austria în anul 1861, Steiner este reprezentantul unui autentic filon al filozofiei rozacruciene, el fiind, în epoca modernă, autorul celei mai detaliate prezentări a evoluției conștiinței. Iar din câte știu eu, cercetările lui Jaynes nu au avut la bază această tradiție.
Poate că ne va fi mai ușor să apreciem analiza lui Julian Jaynes în raport cu mult mai familiara mitologie greacă. În Iliada, spre exemplu, nu vedem pe nimeni stând și cugetând la ceea ce are de făcut, așa cum procedăm noi astăzi. Pentru eroii Iliadei, subliniază Jaynes, nu există introspecție. Când Agamemnon îi fură lui Ahile iubita, acesta din urmă nu ia el însuși hotărârea de a-și înfrâna pornirile; o zeiță îl atenționează trăgându-l de păr, avertizându-l să nu-l atace pe Agamemnon. Un alt zeu iese din mare pentru a-l consola și tot un zeu îi șoptește Elenei despre dorul de casă. Exegeții contemporani tind să interpreteze aceste fragmente ca fiind descrieri „poetice” ale emoțiilor personale, în care zeii sunt doar simboluri aidoma celor create de poeții moderni.
Analiza pătrunzătoare a lui Jaynes reliefează faptul că această interpretare identifică în mod greșit tipul modern de conștiință în texte scrise de oameni care aveau o cu totul altă formă de conștiință. Iar Jaynes nu este singurul care percepe astfel lucrurile. Filozoful John Wisdom de la Cambridge scria: „Grecii nu vorbeau despre pericolele reprezentate de reprimarea instinctelor, dar se gândeau la dejucarea planurilor lui Dionisos sau la preferința pe care i-o acordaseră Atenei în defavoarea lui Poseidon.”
Vom vedea în ultimele capitole că acea formă antică a conștiinței a continuat să existe foarte mult timp, chiar mai mult decât consideră Jaynes. Pentru moment însă, vreau să subliniez o deosebire importantă între analiza acestuia și modul în care înțelegeau anticii lucrurile. Jaynes îi descrie pe zeii care guvernează acțiunile oamenilor ca fiind „halucinații aurale”. Pentru el, regii din Sumer și eroii Greciei antice sunt victime ale autoamăgirilor, asaltați de iluzii. Anticii însă nu îi considerau nicidecum iluzii ci ființe vii, independente.
Jaynes crede că, în epoca homerică și mai înainte, omenirea a trăit într-o lume a amăgirilor, până când emisfera cerebrală dreaptă a dobândit supremația asupra celei stângi. După părerea lui, fiecare individ, deși credea că este abordat de un zeu perceptibil deopotrivă de toți ceilalți, era de fapt prizonierul unei iluzii personale. Problema cu acest punct de vedere este următoarea: cum halucinațiile sunt, aproape prin definiție, non-consensuale, ar fi de așteptat ca oamenii din acea epocă să fi trăit într-o lume absolut haotică și barbară, în care nimeni nu înțelegea pe nimeni. Psihiatria actuală definește schizofrenicul ca fiind o persoană ce nu poate face deosebirea între imaginile și sunetele generate intern și cele provenite din exterior. Nebunia clinică provoacă tulburări extreme, handicapante, cu afectarea gravă a modului de funcționare socială, profesională și personală. Dar oamenii din perioada la care ne referim au construit primele civilizații de după Potop, caracterizate de o separare netă între activitățile preoțești, militare, agrare, comerciale și de producție. Forța de muncă organizată a realizat ample edificii publice: canale, drenaje și, desigur, temple. Existau economii complexe și armate disciplinate, numeroase. Pentru ca toți acești oameni să coopereze astfel, halucinațiile ar fi trebuit, firește, să fie colective! Dacă imaginea despre lume a anticilor era o autoamăgire, atunci iluzia ar fi trebuit să fie una de masă, extrem de complexă și de sofisticată.
Ceea ce am încercat să prezint până acum este o istorie a lumii așa cum era ea înțeleasă de popoarele antice, care aveau o concepție de tip mintea-înaintea-materiei, în cadrul căreia fiecare individ percepea zeii, îngerii și spiritele ca interacționând cu el și cu toți ceilalți.
Grație lui Freud și Jung, suntem cu toții familiarizați cu ideea că mintea umană conține complexe psihologice independente de centrii noștri de conștiință, care, într-un anume grad, pot fi considerate autonome. Jung descria aceste complexe psihologice majore în termenii celor șapte divinități planetare principale din mitologie, numindu-le cele șapte arhetipuri majore ale inconștientului colectiv.
Când l-a întâlnit pe Rudolf Steiner, care credea în spiritele neîntrupate, inclusiv în zeii planetari, Jung l-a catalogat drept schizofrenic. Vom vedea în capitolul 27 că spre sfârșitul vieții, Jung a „sărit gardul“ consensului științific modern, concluzionând că aceste complexe psihologice erau autonome în sensul independenței complete de creierul uman. Astfel, el a făcut un pas mai departe chiar decât Jaynes. Prin faptul că nu mai percepea zeii ca halucinații — fie ele individuale, fie colective — ci ca inteligențe superioare, el a adoptat filozofia antică, de tip mintea-înaintea-materiei.
Cititorul este rugat să nu procedeze la fel. Este important să vă feriți de impresia că, eventual, această versiune a istoriei este în vreun fel ilogică, ori că pare veridică într-un sens vag poetic sau, mai rău, spiritual. Este un lucru important deoarece este suficientă o clipă de relaxare din acest punct de vedere și riscați, chiar fără a vă da seama la început, s-o luați cu voioșie pe drumul ce duce drept spre azilul de lunatici.
Ghilgameș, marele erou al civilizației sumeriene, a fost rege în Uruk în aproximativ 2100 î.C. Povestea sa este una a nebuniei, a emoțiilor extreme, a anxietății și alienării. Poetul Rainer Maria Rilke o numea „epopeea fricii de moarte“.
Versiunea pe care o prezentăm aici a fost compilată în mare parte din textele de pe tăblițele de lut descoperite în secolul al XIX-lea și pare a fi aproape completă.
La începutul ei, tânărul rege este supranumit ..”taurul care împunge”. E plin de energie, despică trecători în munți, sapă puțuri, explorează, pornește în bătălii. Este mai puternic decât oricare alt om, frumos, curajos, un iubăreț alături de care nicio fecioară nu e-n siguranță, dar e singur, își dorește un prieten, cineva care să-i fie egal.
De aceea, zeii îl creează pe Enkidu – la fel de puternic ca Ghilgameș, dar sălbatic, cu trupul acoperit complet de păr. Trăiește printre animalele sălbatice, mănâncă la fel ca ele și bea din apa pâraielor. Într-o zi, un vânător dă peste această creatură stranie în pădure și îi povestește lui Ghilgameș despre ea.
Când aude povestea vânătorului, regele își dă seama că acesta e prietenul îndelung așteptat și pune la cale un plan strălucit. Îi cere celei mai frumoase prostituate din templu să intre goală în pădure, să-l găsească pe sălbatic și să-l îmblânzească. Și când ea face dragoste cu el, Enkidu uită de sălașul său din codru, așa cum știuse regele că se va întâmpla. De acum înainte, când se apropie de animalele sălbatice, ele simt diferența și nu mai aleargă alături de el, dimpotrivă, fug din calea lui.
Ghilgameș și Enkidu se întâlnesc în piața din Uruk, în vreme ce se desfășoară un concurs al campionilor. Toți locuitorii orașului sunt strânși acolo pentru a privi. Regele e cel care câștigă, doborându-l pe Enkidu, în vreme ce el rămâne în picioare.
Astfel au început o frumoasă prietenie și o serie de aventuri. Cei doi vânează pantere și îl dibuie pe monstrul Hawawa, care păzește drumul prin pădurea de cedri. Iar mai târziu, când ucid taurul Cerurilor, Ghilgameș pune ca pe peretele iatacului său să fie prinse coarnele acestuia.
Dar apoi Enkidu se îmbolnăvește grav. Ghilgameș stă la căpătâiul lui vreme de șase zile și șase nopți. În cele din urmă, un vierme iese din nasul lui Enkidu. În final, Ghilgameș trage un văl peste fața vechiului său prieten și rage ca o leoaică ce și-a pierdut puii. Mai târziu, pornește să străbată stepa, plângând, în vreme ce teama de propria sa moarte începe să-i roadă măruntaiele.
Ghilgameș sfârșește la hanul de la capătul lumii, unde vrea să poată scăpa din propriul său cap, și îi cere frumoasei hangițe să-i spună care e drumul către Ziusudra — acesta fiind, așa cum am văzut, un alt nume al lui Noe sau Dionisos. Ziusudra era un semizeu care nu murise cu adevărat niciodată.
Ghilgameș construiește o barcă cu fundul plat, acoperită cu smoală, ca acelea utilizate și azi de arabii din zonele mlăștinoase, și pleacă spre Ziusudra. Acesta îi spune: „Îți voi dezvălui un secret, o taină a zeilor. Pe fundul mării se află o plantă care înțeapă ca trandafirul. Dacă o vei putea aduce la suprafață, vei deveni din nou tânăr. Este planta tinereții veșnice.“
Ziusudra îl învață cum să se scufunde în apele care acoperă Atlantida și cum să găsească tradițiile ezoterice pierdute în vremea Potopului. Ghilgameș își leagă pietre de picioare, la fel ca pescuitorii de perle din zonă, se scufundă, culege planta, își taie legăturile și se ridică la suprafață, triumfător. Dar în vreme ce se odihnește pe mal, un șarpe miroase planta și i-o fură.
Ghilgameș e ca și mort.
Citind această poveste, ne miră probabil eșecul lui Ghilgameș la testul la care l-a supus marele conducător al omenirii. Există o notă de anxietate în acest mit, o notă ce s-a răspândit apoi la civilizațiile babiloniană și mesopotamiană, care au dominat regiunea.
La moartea lui Ghilgameș, ne aflăm în epoca celor mai mari zigurate. Legenda Turnului Babei — încercarea de a construi un turn înalt până la ceruri, care s-a soldat cu pierderea limbii unice, care unifica întreaga omenire — simbolizează faptul că, pe măsură ce au devenit tot mai atașate de îngerii îndrumători și spiritele lor tutelare, triburile și națiunile au „uitat“ de zeii cei mari și de mintea universală care conferă tuturor elementelor disparate ale cosmosului un destin comun. Ziguratele constituie o încercare eronată de a urca la ceruri prin mijloace materiale.
Turnul Babei a fost construit de Nimrod Vânătorul. În Facerea, Nimrod este numit „cel dintâi viteaz de pe Pământ”. Arheologul David Rohl l-a identificat, în mod convingător, cu personajul istoric Enmer-kat (Enmer Vânătorul), primul rege din Uruk, care i-a scris suveranului țării învecinate, Aratta, cerându-i tribut; aceasta este, se pare, cea mai veche misivă care a supraviețuit până astăzi.
Nimrod a fost primul om care a căutat puterea de dragul puterii, iar din această dorință de putere au izvorât cruzimea și decadența. Conform tradiției iudaice, o profeție referitoare la nașterea lui Avraam l-a împins pe Nimrod la infanticid în masă. Trebuie să înțelegem de aici că regele sacrifica nou-născuți, îngropându-le trupurile în fundația marilor construcții.
În aproximativ 2000 î.C., Avraam rătăcea printre „zgârie-norii” din Ur (Uruk), unde se născuse. Apoi a decis să plece în deșert și să devină nomad, pentru a redescoperi sentimentul divinului, în pericol de a fi pierdut.
Când a ajuns în Egipt, faraonul i-a dat-o pe una dintre fiicele sale, pe nume Agar, pentru a fi servitoarea soției lui, Sarai. Agar i-a dăruit lui Avraam primul fiu, pe Ismael, care avea să devină părintele popoarelor arabe. Acest lucru înseamnă de fapt că Avraam a deprins de la preoții egipteni importante cunoștințe de tip inițiatic. În vremea respectivă, căsătoriile erau încheiate de obicei în cadrul aceluiași trib sau al familiei extinse. Puterile supranaturale aveau legătură cu sângele, iar mariajul între oameni cu același sânge întărea aceste puteri — așa cum se întâmplă și în tradiția țiganilor, spre exemplu. Căsătoria între persoane aparținând unor triburi diferite ar putea implica, prin urmare, un schimb de cunoștințe și de puteri.
Ce formă de inițiere ar fi putut primi Avraam în Egipt?
Ar trebui să ni-l imaginăm pe candidat întins într-un mormânt de granit, înconjurat de inițiații care l-au cufundat într-o transă asemănătoare cu somnul profund. În această stare, ei îi pot extrage trupul vegetal – și odată cu el spiritul sau trupul animal – din corpul fizic, astfel încât acesta să plutească aidoma unei fantome la gura mormântului.
Un martor la ritualul de inițiere a poetului irlandez W.B. Yeats descria cum, în cursul ceremoniei, o serie de clopote erau bătute pentru a marca etapele. Spiritul lui Yeats putea fi văzut strălucind cu diferite grade de luminozitate în diversele etape, fiecare fiind marcată de alte tipare coloristice.
Inițiații care participă la aceste ceremonii știu cum să muleze trupul vegetal al candidatului, astfel ca atunci când acesta reintră în corpul fizic, aspirantul să-i poată folosi în mod conștient organele de percepție. La sfârșitul celor trei zile, candidatul va fi „renăscut” sau inițiat — prag pe care hierofantul îl marchează prinzându-l de mâna dreaptă și ridicându-l din sicriu.
În filozofia ezoterică, trupul vegetal are o importanță covârșitoare. Controlează funcțiile organice, iar chakrele sunt, desigur, organele sale. Astfel, el reprezintă portalul dintre lumea fizică și cea spirituală, iar dacă chakrele sunt energizate, pot apărea puteri de percepție și influență supranaturală, capacități de comunicare cu spiritele neîntrupate și, de asemenea, abilități de vindecare.
În cadrul procedurii somnului în templu — care avea să fie practicată de inițiații din școlile misterelor chiar și două mii cinci sute de ani mai târziu, fiind utilizată și astăzi în anumite societăți secrete — unei persoane bolnave i se permitea să doarmă în incinta lăcașului de cult. Acest somn dura trei zile, timp în care inițiații acționau asupra trupului vegetal al bolnavului într-un mod ce nu diferea mult de procesul de inițiere.
Subiectul acestui proces de vindecare are viziuni realiste, dirijate de inițiați. La început, este cufundat într-o beznă totală și i se pare că-și pierde cunoștința, că moare. Apoi are impresia că-și revine și, condus de o ființă cu cap de animal, străbate coridoare lungi, trecând printr-o serie de încăperi. În diverse etape ale procesului este amenințat de alți zei și demoni cu cap de animal, inclusiv de crocodili monstruoși, care se reped la el.
În Cartea morților egipteană, candidatul trece de acești paznici ai pragurilor afirmând: „Eu sunt gnosticul, eu sunt cel ce știe.“ Aceasta este o formulă magică pe care o folosește în procesul inițierii și pe care o va putea utiliza din nou, după moarte.
Mai departe, se apropie de sanctuarul interior și zărește o lumină extraordinar de strălucitoare licărind pe lângă marginile porților. Strigă: „Lăsați-mă să intru! Lăsați-mă să mă spiritualizez, dați-mi voie să devin un spirit pur! M-am pregătit după scrierile lui Thoth!“
În cele din urmă, din valurile fremătătoare de lumină se conturează o viziune a Zeiței Mamă alăptându-și pruncul. Aceasta este o viziune vindecătoare, deoarece ne readuce în vremurile paradiziace pe care le-am analizat în capitolul 3, înainte ca Pământul și Soarele să se separe, când planeta era iluminată de el din interior, o vreme în care nu existau încă nemulțumire, boală sau moarte. Și, totodată, ne îndreaptă spre înainte, spre un alt timp când Pământul și Soarele se vor reuni, iar Terra va fi transfigurată de astrul zilei.
Pretutindeni și în toate epocile au existat oameni care au crezut că meditația asupra acestei imagini a Zeiței Mamă cu pruncul ei facilitează vindecări miraculoase.
După șederea în Egipt, Avraam a plecat spre vest, în regiunea pe care o numim astăzi Palestina. Acolo a fost nevoit să-și înarmeze și să-și pregătească servitorii pentru a-l salva pe fratele lui, capturat de bandiții locali. După o luptă aprigă și sângeroasă, în vreme ce mergea printr-o vale (pe care exegeții Bibliei au identificat-o cu actuala vale Kidron), Avraam a întâlnit un personaj ciudat, pe nume Melhisedec.
Ca și în cazul lui Enoh, acesta este doar în treacăt menționat în Biblie, lăsând însă impresia că avea o aură magică și că în privința lui ceva a rămas nespus. Facerea 14:18-20: „Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pâine și vin. Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Şi a binecuvântat Melhisedec pe Avram şi a zis: «Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!»“
Această impresie de supranatural este accentuată de un misterios fragment din Noul Testament, în Epistola lui Pavel către evrei 6:60-7:17: „Unde Isus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melhisedec. Căci acest Melhisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt, care a întâmpinat pe Avraam, pe când se întorcea de la nimicirea regilor şi l-a binecuvântat. Căruia Avraam i-a dat şi zeciuială din toate, se tâlcuieşte mai întâi: rege al dreptăţii, apoi şi rege al Salemului, adică rege al păcii, fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea. […] El s-a făcut nu după legea unei porunci trupeşti, ci cu puterea unei vieţi nepieritoare. Căci se mărturiseşte: «Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec»’ în mod evident, aici se întâmplă ceva ciudat. Desigur că acest personaj misterios, care are capacitatea de a trăi veşnic, nu este un om obişnuit.
În tradiția cabalistă, identitatea secretă a lui Melhisedec este Noe, marele lider din Atlantida care a învățat omenirea să se ocupe de agricultură, să cultive grâne și viță-de-vie, cel care n-a murit cu adevărat, ci a trecut într-o altă dimensiune, și care a reapărut pentru a fi îndrumătorul spiritual al lui Avraam și a-l iniția într-o cunoaștere la un nivel superior.
Pentru a înțelege învățăturile inițiatice predate de Melhisedec, trebuie să analizăm un episod survenit mai târziu, în care, în conformitate cu tradiția ezoterică, era prezent și Melhisedec, deși în versiunea biblică acest lucru este trecut sub tăcere. Isaac avea douăzeci și doi de ani când tatăl lui l-a dus pe munte pentru a-l sacrifica pe altarul lui Melhisedec.
În unele forme de inițiere, este foarte important ca la un punct anume în desfășurarea ceremoniei, candidatul să creadă, pentru scurtă vreme, dar cu o convingere fermă, că va muri. Probabil a înțeles că va trece printr-o moarte simbolică, dar dintr-odată are impresia că planurile s-au schimbat. Poate că a depus cele mai solemne jurăminte, cu prețul morții, că își va schimba comportamentul și va trăi conform celor mai înalte idealuri. Acum, cu sabia deasupra capului, se întreabă dacă inițiații care dețin puterea asupra lui știu că a mințit. Fiindcă își dă seama că a făcut lucruri pe care n-ar fi trebuit să le facă, nu le-a făcut pe cele ce s-ar fi cerut făcute și că nu este pur. Știe în adâncul sufletului său că nu are suficientă voință pentru a-și respecta jurămintele depuse. Şi astfel, s-a condamnat pe sine la moarte şi nu are cum să mai iasă din această situaţie. Acesta este momentul în care înţelege că are nevoie de un ajutor supranatural. Atunci când suntem impresionați de marile tragedii greceşti, ca Oedip rege sau Regele Lear, resimțim probabil un vag ecou al acestor sentimente de frici şi autocompătimire. În cadrul inițierii, candidatul este astfel dirijat încât să simtă tragedia propriei sale vieți, o copleșitoare nevoie de purificare, de catharsis. Şi începe să-şi judece viaţa aşa cum o vor judeca îngerii şi demonii după ce va muri.
În clipa în care cuțitul lui Avraam era pe punctul de a reteza gâtul lui Isaac, un înger așază pe altar în locul acestuia un berbec ale cărui coarne se încurcaseră într-un desiş. Această din urmă imagine, coarnele prinse în desiş, reprezintă chakra cu două petale a frunții deja prinsă în materie. Avraam acționează așa cum o face deoarece acest tip de viziune trebuia sacrificată. Deocamdată, cel puțin, capacitatea de percepție a lumilor spirituale trebuie trecută în stare de latență, de dragul misiunii asumate de strămoșii lui Avraam — aceea de a-și dezvolta creierul ca organ al gândirii.
Iudeii aveau să fie îndrumați de Iehova, marele spirit al Lunii, zeul „să nu faci“ care ajută omenirea să evolueze de la experiența extatică de tip animalic și de la viața sufletului tribal (sau de grup) spre dezvoltarea liberului arbitru individual și gândirii libere.
În cadrul istoriei secrete, acest sacrificiu al chakrei frunții se desfășoară pe altarul lui Melhisedec, marele preot al misterelor solare. Aceasta înseamnă că Isaac a fost inițiat până la un nivel atât de ridicat, încât acum înțelege necesitatea următorului stadiu al dezvoltării umane, cel lunar. Evoluția liberului arbitru și a gândirii neîncătușate va permite în cele din urmă omului să dețină un rol conștient în transformarea lumii.
Isaac a rămas în școala misterelor a lui Melhisedec vreme de trei ani și jumătate, deprinzând toate aceste lucruri. Fiindcă Melhisedec este preot al misterelor solare, trebuie să ne închipuim că în școala sa se afla un cerc de monoliți. Am ajuns deja în epoca acestor temple solare, dintre care unele s-au păstrat până astăzi la Liineberg, în Germania, la Carnac în Franța și la Stonehenge, în Anglia. În secolul al IV-lea î.C., istoricul Diodor din Sicilia menționa existența în nord a unui templu sferic al Soarelui, dedicat lui Apolo. Specialiștii actuali cred că se referea la Stonehenge sau mai degrabă la Callanish, în nordul îndepărtat al Scoției, dar în ambele cazuri asocierea cu Apolo trebuie înțeleasă ca o așteptare a renașterii zeului Soare din pântecele Zeiței Mamă.
Alte contribuții importante la dezvoltarea gândirii au fost aduse, desigur, de greci. Asediul Troiei marchează ascensiunea civilizației elene, perioada în care grecii au preluat inițiativa de la caldeeni și egipteni, făurindu-și propriile lor idealuri.
Am urmărit până acum o istorie a lumii în care, pentru prima dată, viețile marilor eroi culturali de pretutindeni — Adam, Jupiter, Hercule, Osiris, Noe, Zarathustra, Krișna și Ghilgameș — au fost împletite într-un unic fir narativ cronologic. În general, ei nu au lăsat urme fizice, continuând să trăiască doar în imaginarul colectiv, fiind imortalizați numai în fragmentele de relatări și de imagini care au supraviețuit.
De acum înainte însă, vom vedea că multe figuri legendare, considerate de cei mai mulți dintre noi ca neavând nicio legătură cu istoria, au lăsat în urma lor mementouri fizice, scoase la iveală recent de arheologi.
Ruinele Troiei, descoperite în anii 1870 de arheologul german Heinrich Schliemann, au stârnit mereu controverse. Stratul de pământ excavat de el datează probabil din circa 3000 î.C., fiind deci prea vechi pentru a fi fost contemporan cu Homer, dar în prezent majoritatea arheologilor consideră că stratul din 1200 î.C., din Epoca târzie a Bronzului, corespunde relatării lăsate de Homer.
În lumea antică, războaiele aveau ca motiv deținerea de cunoștințe sacre, inițiatice, în parte datorită puterilor supranaturale pe care acestea le confereau. Grecii au pornit la luptă deoarece voiau să ia cu ei statuia sculptată de mâna zeiței Atena, numită Palladium și ar trebui să percepem într-o lumină similară și strădaniile lor de a o stăpâni pe Elena.
Astăzi, în fața frumuseții am putea recunoaște „făgăduiala fericirii”, pentru a-l cita pe Stendhal. Da, poate că apreciem acea făgăduială într-un sens brut, banal, dar am putea face acest lucru și într-un sens mai profund. Frumusețea deosebită ne pare uneori mistică, de parcă ar conține în ea însăși secretul vieții. Dacă aș putea fi alături de persoana aceea minunată, ne spunem, existența mea ar fi împlinită. Prezența frumuseții excepționale poate induce o stare de conștiință alterată; inițiații de sex masculin au fost adesea asociați cu femei foarte frumoase, în parte poate deoarece prezența lor conferă un caracter mai intens tehnicilor sexuale secrete predate în școlile misterelor.
Stăpânirea Elenei avea să le permită grecilor să treacă spre următorul stadiu al civilizației. Schimbarea de conștiință la care se referă mitul asediului troian este rezumată și de celebrele cuvinte ale lui Ahile: „Mai bine să fii sclav în lumea celor vii, decât rege în cea a umbrelor.” Eroilor Greciei și Troiei le plăcea să trăiască la soare, iar când acesta a fost dintr-odată obturat, spiritele lor fiind trimise pe tărâmul umbrelor, în întunecimea occidentală, pentru ei a fost o lovitură cumplită. Aceasta era teama de moarte a lui Ghilgameș intensificată până la un nivel ce pare aproape modern.
Să remarcăm că Ahile nu se îndoia de caracterul real al vieții de după moarte, dar modul în care o concepea el nu trecea dincolo de semiexistența searbădă din sfera sublunară. Viziunea sferelor cerești de deasupra nu mai era posibilă pentru el.
Putem privi acest punct de cotitură în conștiința umană și dintr-o altă perspectivă dacă ne întrebăm care dintre eroi a câștigat de fapt lupta cu troienii în favoarea grecilor. Nu bravul, puternicul și cvasi invincibilul Ahile, ultimul semizeu, ci Odiseu „cel cu mintea sprintenă” i-a învins pe locuitorii Troiei, determinându-i să accepte în dar calul din lemn în care erau ascunși soldați.
Pentru inteligența actuală, povestea calului troian pare aproape implauzibilă. Din punctul de vedere al psihologiei moderne este nerealist să ne închipuim că niște oameni au putut fi atât de creduli. Dar în epoca războiului troian, oamenii abia începeau să se desprindă de mentalul colectiv pe care l-am urmărit în cadrul plimbării prin pădurea antică și care a fost definit de Julian Jaynes. Înainte de războiul troian, toată lumea împărtășea aceeași lume a gândurilor, fiecare putând ști ce gândeau ceilalți. Pe atunci, o asemenea înșelătorie n-ar fi fost posibilă. Oamenii interacționau cu o sinceritate totală. Ei aveau sentimentul, pierdut pentru noi, că prin tot ceea ce faceau, luau parte la un eveniment cosmic.
Astfel, putem spune că data asediului Troiei este deopotrivă data primei înșelătorii din istorie.
Cartile lui Jonathan Black se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
