Ramtha – Fiţi din nou ca nişte copii
|
Getting your Trinity Audio player ready...
|
A fost odată, într-un moment numit timp, un măreţ Dumnezeu care cutreiera prin lume vorbind cu toţi cei care-i căutau înţelepciunea. Într-o zi s-a adunat un grup să-l asculte pe măreţul Dumnezeu vorbind despre iubire, despre viaţă, despre adevăr. În public în ziua aceea era un copilaş care o ţinea de mână pe mama lui. Iar măreţul Dumnezeu a zâmbit când a văzut copilul. Vrei să-mi faci onoarea de a sta cu mine?
Copilaşul a venit repede, încântat să stea în poala înveşmântată în robă. Măreţul Dumnezeu s-a uitat la copil, „Eşti frumos. Eşti tu ceea ce se numeşte un copil mic?”
Copilul a dat din cap, a ridicat din umeri şi a chicotit, „Da”. Măreţul Dumnezeu s-a oprit un moment şi apoi l-a întrebat pe copil, „Mic înseamnă că nu te-ai făcut mare, aşa-i?” Copilul a dat din cap şi s-a încruntat, „Da”. Şi atunci măreţul Dumnezeu îi vorbi copilului.
Îţi spun ţie, micule copil, cândva a fost o măreţie care a creat tunete şi fulgere pe cer şi un vânt ce-a adus o ploaie caldă peste un pământ care era la fel de mic ca tine. Vântul cel blând ce a adus ploaia cea blândă peste pământ a hrănit toate micile lucruri de acolo. Iar cel care a creat tunetul, fulgerele, vântul ce bate, şi ploaia cea caldă era un Dumnezeu mai mic decât tine. Când ploaia cea caldă a căzut pe pământ şi a hrănit tot ce era acolo, toate elementele s-au bucurat, căci totul s-a antrenat în a fi bine.
Dumnezeul care a creat toate aceste lucruri era mai mic decât tine, şi toţi copiii lui erau la fel de mici ca tine. Şi ei se numeau Dumnezei. Ce este minunat la ceea ce au creat ei este faptul că ei au iubit totul. Ei nu cunoşteau ceea ce se numeşte rău sau greşit sau urât sau frică.
Când ei au devenit în acest loc – exact ca tine, un mic Dumnezeu – cineva le-a spus că nu sunt perfecţi. Ei au început să fie speriaţi şi înspăimântaţi de toate lucrurile pe care nu le experimentaseră înainte. Şi asta i-a făcut să crească foarte înalţi, l-a făcut să crească înalţi ca să se apere, şi au devenit giganţi. Când au devenit giganţi, unul încerca să fie mai înalt ca celălalt, mai mare. Şi au început să se războiască între ei.
Dumnezeii mai mici au fugit şi s-au ascuns de teamă, căci nu înţelegeau toate aceste lucruri. Curând viaţa a devenit o asemenea turbulenţă în micul loc pe care-l creaseră că ei au decis să plece şi să se întoarcă la prima lor casă.
Micii Dumnezei au privit cu curiozitate cum fraţii lor care crescuseră foarte mari au devenit urâcioşi, dispreţuitori şi furioşi. Ei se uitau pe fereastră, cum s-ar zice, şi-i urmăreau şi nu puteau înţelege. Şi au început să plângă.
Curând Tatăl acestor mici Dumnezei a venit şi le-a spus, „De ce plângeţi?”
Iar ei au spus, „Nu ştim de ce ei simt ceea ce simt. Şi nu putem simţi ceea ce simt ei. Iar ei nu ne iubesc pentru că suntem mici.”
Marele Dumnezeu, Tatăl, se uită la ei şi chibzui un moment, apoi spuse, „îi iubiţi pe fraţii voştri chiar dacă sunt mari şi exprimă acele lucruri pe care voi nu le cunoaşteţi?”
Iar micii Dumnezei au spus, „Într-adevăr, tot îi iubim. Ce altceva există?”
Şi marele Dumnezeu spuse, „Într-adevăr, ce altceva există?”
Aşa că i-a luat pe micii Dumnezei şi i-a plasat şi i-a numit stăpânii universului şi i-a pus în forţă în jurul Terrei, care se numeşte Pământul vostru, care era micul loc al Dumnezeilor. Măreaţa voce le-a spus că ei vor păstra echilibrul şi vor fi o aducere aminte constantă pentru fraţii lor – care crescuseră atât de departe şi deveniseră atât de limitaţi – despre ce este de fapt puritatea.
„Copil iubit, există oraşe ale Dumnezeilor care apără întregul univers şi ei sunt mai mici ca tine. Ei pot ţine soarele în mână şi stelele pe vârful degetelor, iar râsul lor aduce armonie în întreaga lume. Eu te găsesc foarte frumos deoarece tu eşti ca un mic Dumnezeu care e mai puternic decât Dumnezeii mai mari. Uită-te la mânuţa ta. Am făcut-o foarte puternică.
Când te vei simţi rău, pune-ţi mâna pe fiinţa ta şi va fi bine. Când altcineva se va simţi rău, pune-ţi mâna pe acea persoană şi va fi bine. Iar când vei uita că eşti minunat şi frumos şi perfect, priveşte-ţi mâna. Îţi va aduce aminte de povestea Dumnezeilor care-i apără pe toţi ceilalţi şi cât de mici şi de minunaţi sunt ei şi cât sunt de puternici. Şi când vei uita să iubeşti, priveşte-ţi mâinile. Au să-ţi aducă aminte.”
Şi măreţul Dumnezeu şi-a ridicat privirea să-i vadă pe toţi cei adunaţi. „Uitate la ei. Ca ei să devină ceea ce sunt aici ca să devină, trebuie să înveţe să gândească cum gândeşti tu. Să nu te grăbeşti să creşti mare. Fii vârsta pe care o ai cât timp vrei tu. Continuă să fi Dumnezeul magnific ce eşti exact aşa cum eşti, căci toţi aceştia care au crescut mari şi sunt osteniţi în viaţa lor trebuie să devină ca tine din nou. Fii fericit să fii cine eşti şi fii un mic copil mult, mult timp. Te-ai născut un Dumnezeu ştiutor la fel ca ei toţi, dar ei au fost crescuţi astfel încât să-l piardă. Am să-i învăţ cum să fie ca un mic copil din nou. Aşa să fie.”
Procesul de a deveni este o întreagă schimbare a balanţei cunoaşterii din întruparea şi Spiritul vostru, o contopire sau reuniune, o realizare.
Toată lumea suferă o dualitate. Ei suferă din cauza iluziei pe care ei au construit-o în jurul lor. Începând din copilărie, v-aţi construit straturi din sinele vostru pentru apărare. Aţi construit straturi din sinele vostru pentru a percepe lumea aşa cum vrea lumea să fie percepută ca să fiţi acceptaţi. Sinele pur, individualizat de sub aceste straturi este pierdut din copilărie deoarece este o construire continuă, şi aceasta este mereu dinlăuntru înspre afară.
Devenirea este o inversare a acestui proces. Înseamnă să înlături toate aceste lucruri exterioare, stigmate ale sufletului, până când ajungi la partea finită, la copil din nou, căci în esenţă asta este un copil, puritatea Spiritului.
Odată acest lucru făcut, se întâmplă mai multe lucrui. Corpul începe să fie iar tânăr. Gândirea este nelimitată şi plină de bucurie, şi lucrurile sunt văzute într-o perspectivă mai clară şi mai profundă ca niciodată până atunci.
Devenirea nu este o maturizare a ceea ce se numeşte intelect. Dimpotrivă. Inocenţa intelectului este cea care-i permite să devină un proces de gândire nelimitată care revine la sinele Dumnezeu original sau la copil sau la puritatea dinlăuntrul sinelui. Atunci încep să apară miracolele. Puţin câte puţin straturile se desprind şi inocenţa ce se află în interior este Dumnezeu divin, maestru divin, Spirit pur, geniu pur, abilităţi neinhibate. Asta este ceea ce deveniţi.
Dumnezeu este simplitatea liniei. Simplitatea Tatălui este atât de ostentativ deschisă şi adevărul atât de evident că şi un prost le poate vedea. Copiii sunt binecuvântaţi cu abundenţa gândirii nelimitate şi talentul de a percepe adevărul. Asta deoarece ei sunt simpli şi văd evident tot ce se află în faţa lor.
A trăi, a fi, a fi gândul veşnic, a nu vedea niciun sfârşit, a percepe şi a cunoaşte strălucirea este doar la un moment distanţă. Tot ce trebuie să faceţi este să le vreţi. A vrea nu înseamnă să staţi pe ceea ce se numeşte dosul vostru şi să contemplaţi dorinţa. Înseamnă să deveniţi, încât ceea ce se numeşte idealul să fie prezent activ în gândul zilnic. Înseamnă să-l trăiţi. Atât este de simplu.
Dacă Dumnezeu nu ar fi cel mai puţin complex, cele mai simple dintre formele lui creative nu l-ar înţelege niciodată.
Cartile lui Ramtha se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
Donații: Se sugerează o donație ca formă de recunoștință pentru informațiile oferite.
Vezi si alte articole similare:
