Rudolf Steiner – Eurile-grup
Dacă rămânem în limitele fizice, omul este singura fiinţă terestră căreia îi recunoaştem un Eu; în această lume fizică doar omul posedă un Eu conştient. Nu aceeaşi situaţie o au animalele; animalul nu are, ca omul, Eul său în corpul fizic. Dacă comparăm omul cu animalul, putem spune de la început că în timp ce omul este o individualitate, delimitată de învelişul său fizic, care posedă un Eu personal, animalul nu are aşa ceva; nu există decât un Eu comun pentru fiecare specie animală.
De exemplu, toţi leii sau toţi urşii au un singur Eu comun şi de aceea numim acel Eu animal un Eu-grup. Eul omenesc se manifestă în lumea fizică; cu toate că nu putem să-l vedem cu ochii noştri, el există în fiecare om.
La animal situaţia este diferită; Eul-grup nu se dezvăluie în lumea fizică. Pentru a vă imagina acest Eu-grup închipuiţi-vă un zid în care s-ar fi făcut zece orificii. Dacă mă aflu de cealaltă parte a zidului şi-mi trec degetele prin aceste orificii, îmi puteţi vedea degetele, dar nu mă vedeţi pe mine. Vă veţi da seama desigur că degetele nu se mişcă singure, ci că trebuie să fie cineva ascuns care determină mişcarea lor, cu alte cuvinte veţi bănui existenţa unei fiinţe căreia îi aparţin cele zece degete. Această comparaţie ne face să întelegem Eul-grup al animalului. Toţii leii pe care îi percepem în plan fizic sunt fiinţe în spatele cărora se află ceva. La fel ca şi în cazul celui care îşi trece degetele prin zid, acel ceva comun tuturor leilor rămâne ascuns, deoarece nu se află în lumea fizică.
Eul omului se află în lumea fizică, cel al animalului în lumea astrală. Pentru a reprezenta schematic raportul dintre animal şi Eul său, trebuie să stabilim o demarcaţie între lumea fizică şi lumea astrală; în cazul omului, Eul său este aici, în lumea fizică; în cazul animalului, aici nu se află decât corpul fizic, cel eteric şi cel astral. Al patrulea element, Eul, nu este în lumea fizică. De la fiecare animal porneşte un fel de prelungire până în lumea astrală, unde toate aceste prelungiri se unesc şi formează un înveliş, îmbrăcămintea Eului-grup animal, de exemplu Eul-leu. Acest Eu-grup trăieşte în plan astral ca o personalitate individuală, ca şi Eul uman în plan fizic. În plan astral, cel înzestrat cu clarviziune percepe Eul diverselor animale ca pe fiinţe individuale care îşi întind ramificaţiile în lumea fizică.
Trebuie totuşi să ne ferim de concepţii pur schematice şi să ne obişnuim să ne reprezentăm lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. Trebuie să ne dăm seama că pentru a intra în lumea astrală nu avem nevoie să mergem în altă parte, căci ea pătrunde lumea noastră fizică; se cere numai să avem organe cu care să o percepem.
Ne punem acum întrebarea: cum vede clarvăzătorul Eurile-grup ale animalelor?
Clarvăzătorul care priveşte, de exemplu, un Eu-grup de animale superioare vede un fel de rază luminoasă de-a lungul spinării animalului. Atmosfera noastră nu este străbătută numai de curenţii materiali pe care îi cunoaştem, ci prin ea trec în lung şi în lat curenţi de natură astrală. Clarvăzătorul vede Pământul străbătut de curenţi de tot felul, printre care distinge Eurile-grup ale animalelor.
Apare acum a doua întrebare: fiinţele inferioare, de exemplu plantele, au ceva asemănător unui Eu? Bineînieles. Pentru un clarvăzător care studiază o plantă, fizicul ei nu este de fapt decât o combinaţie a corpului fizic cu cel eteric. Să ne imaginăm suprafaţa pământului, rădăcinile unei plante, tulpina, frunzele şi floarea. Ceea ce este aparent în lumea fizică nu are, ca omul, un corp eteric, un corp astral şi un Eu, ci numai un corp eteric. Planta nu are corpul astral pe care îl are animalul. Dar de aici nu trebuie să deducem că astralul care ne pătrunde şi care acţionează şi în lumea animală nu are nici o acţiune asupra plantei. Privită de un clarvăzător, planta se vede scăldată de raze care emană din substanţa astrală. Aceasta este cea care participă la formarea florii. Creşterea plantei, frunză cu frunză, se face sub influenţa corpului eteric, dar este încoronată de floarea formată prin acţiunea substanţei astrale care o înconjoară.
Clarvăzătorul vede deci că tot ceea ce creşte este înconjurat de această substanţă astrală. Dar mai există ceva legat de plantă – un Eu. Pentru a sesiza Eul plantei, trebuie să-l căutăm în adâncul Pământului. Acolo se află Eul tuturor plantelor – acesta este un adevăr esenţial. Astfel, pe când Eul animalelor înconjoară Pământul, pentru a percepe Eul plantelor trebuie să ne îndreptăm privirile spre centrul Pământului.
Şi într-adevăr, atunci când priviri clarvăzătoare pătrund până la această contemplare a plantei, Pământul, care în ochii omului pare că nu este decât o formaţiune materială, se transformă într-un organism având în centru Eul; şi acest Eu este alcătuit din toate Eurile plantelor. Pământul posedă un Eu care îi dă viaţă, iar plantele, ca şi părul din capul oamenilor, cresc şi fac parte dintr-un organism terestru planetar. Şi atunci când smulgeti o plantă din rădăcină pământul suferă, sufletul-plantă simte durerea. Dimpotrivă, nu trebuie să credem că pământul suferă atunci când culegem flori; situaţia este contrarie. De exemplu, atunci când se seceră grâul, privirea clarvăzătoare percepe unde de mulţumire care străbat lanul.
Aici nu-şi au locul consideraţii de natură morală. Aţi putea întreba de exemplu: este un rău mai mic atunci când un copil culege fără rost tot felul de flori, decât atunci când o plantă este scoasă din rădăcini cu grijă şi cu bune intenţii? Faptele sunt totuşi acestea. Dacă scoateti o plantă din rădăcină, pravocaţi o suferinţă pământului, în schimb îi faceţi bine atunci când tăiaţi o floare. Căci pământul dăruie cu plăcere ceea ce poartă la suprafaţă, şi atunci când animalele pasc el simte o mulţumire asemănătoare cu cea pe care o simte o vacă când suge viţelul. Acesta este un fapt ocult. Planta care iese din pământ şi este scăldată de o rază astrală reprezintă pentru pământ ceea ce este pentru animale laptele pe care îl dau. Acestea nu sunt simple comparaţii, ci fapte. Privirea care poate să pătrundă în lumea astrală nu vede totuşi Eul plantei; pentru aceasta trebuie să ajungă în lumea Devachanului1.
1 Vezi Rudolf Steiner, Teosofia, o introducere în cunoaşterea suprasensibilă, cap. Cele trei lumi. (n. a.)
Eurile-grup ale animalelor se află deci în lumea astrală, pe când Eul plantelor se întâlneşte în lumea Devachanului.
Se pune bineînţeles întrebarea: din ce este alcătuită lumea minerală, cea a pietrelor despre care se spune că sunt moarte? Au şi ele un Eu sau corpuri superioare? Piatra nu are în această lume decât un corp fizic. Corpul eteric al mineralului îl înconjoară şi-l învăluie din toate părtile. Când luati, de exemplu, un cristal, trebuie să vă imaginati că toată această formă este un vid eteric, şi că doar acolo unde nu mai este substanţă fizică începe etericul; aşa cum planta este scăldată în elementul astral, mineralul este înconjurat de elementul eteric. Acest element eteric îşi are locul în lumea astrală – luaţi aminte, în acest caz etericul îşi are locul în lumea astrală. Situaţia este mai complicată decât se crede de obicei. Nu trebuie să credem că în lumea astrală totul este astral, tot asa cum nu totul este fizic în lumea fizică. De exemplu, în plan fizic avem corpul eteric, corpul astral şi chiar Eul omului. Cel înzestrat cu clarviziune vede corpul eteric al mineralului în lumea astrală.
Deci unde se află corpul astral al mineralului?
El apare ca nişte raze cu o formă foarte aparte. Imaginati-vă aceste raze înfipte ca nişte ţinte în corpul eteric – formaţiuni luminoase care se alungesc din ce în ce mai mult şi pătrund, ca să zicem aşa, în corpul eteric al mineralului. Acestea sunt imaginile radiante de substanţă astrală pe care le reflectă fiecare mineral. Aceste imagini nu au margine, căci ele radiază în spaţiu spre infinit. Când studiaţi un cristal, vedeţi deci la început spaţiul plin de materie fizică; apoi prin clarviziune percepeţi o formă fizică scăldată în lumina corpului eteric, în care apar înfipte formaţiuni de raze care se întind în toate direcţiile spaţiului, prelungindu-se spre infinit. În acest fel, din punctul din spaţiu umplut de o materie oarecare privirea voastră are acces spre infinit. Nu există nici un punct din spaţiu care să nu aibă raporturi cu întregul Univers. Ca şi cum în lumea noastră fiecare fiinţă ar fi atârnată de mii şi mii de fire luminoase de natură spirituală, legături de lumină care se întind în infinitatea spaţiului; imaginaţi-vă că pe măsură ce se prelungesc aceste linii luminoase ajung să conflueze. Şi, într-adevăr, atunci când un mineral este analizat prin clarviziune, iată ce zărim: corpul fizic este înconjurat de imaginea luminoasă a corpului eteric; apoi se văd raze care ies din el şi se prelungesc la infinit în spaţiu; le vedem cum dispar ca într-o sferă goală pe dinăuntru; fiecare mineral este punctul central al unei astfel de sfere şi acestea există peste tot, în întreaga lume. Ele sunt cuprinse unele în altele, şi când privirea clarvăzătoare se înalţă treptat până la locul unde se unesc toate razele, vede cum din toate punctele spaţiului se reflectă razele acestor Euri ale mineralelor. Privirea clarvăzătoare percepe aceste Euri când ajunge în regiunile superioare ale Devachanului. Acolo se găsesc ele.
Să recapitulăm studiul nostru asupra diferitelor regnuri. Eul omului se află în plan fizic, Eul animalului în plan astral, cel al plantei în părţile inferioare ale Devachanului, iar cel al mineralelor în părţile superioare.
Deci mineralele se află pe Pământ într-o situatie opusă celei în care se află omul. Eul omului este închis în corpul său, fiecare om este un centru pentru sine. Plantele la un loc formează un centru terestru, iar Eurile mineralelor constituie periferia sferei lumeşti. De aceea, oriunde se află omul, Eul său este în centru, în timp ce Eul mineralului este pretutindeni la periferie.
Înţelegeti acum cu uşurinţă că sufletul mineralului se găseşte în cu totul altă situatie decât, de exemplu, sufletul omenesc sau cel animal. Când un mineral este sfărâmat, el nu simte durere, ci dimpotrivă o senzaţie plăcută; din cariere se desprind curenţi de bucurie universală atunci când pietrele sar în bucăţi. Dimpotrivă, aţi provoca o durere imensă dacă aţi încerca să uniţi din nou toate bucăţile, toate fragmentele. Puteţi observa aceasta şi în alt mod. Imaginaţi-vă un pahar cu apă caldă în care se pune sare. Sarea se dizolvă, şi materia împreună cu ea, dar se produce o senzaţie de bunăstare prin separarea părţilor minerale dizolvate în apă. Dacă apa se răceşte, sarea recristalizează; o senzaţie de durere este legată de acest proces. Iniţiatii au ştiut aceste lucruri şi le-au spus întotdeauna oamenilor. Trebuie însă ca oamenii să învete să le înţeleagă. Unul dintre marii iniţiaţi a spus în această privinţă o vorbă plină de un sens profund. Gânditi-vă ce a fost Pământul odinioară. Astăzi păşim pe un teren solid, dar n-a fost întotdeauna aşa. Când ne întoarcem înapoi în trecutul Pământului, îl găsim din ce în ce mai moale, apoi lichid şi chiar gazos. Tot ce este astăzi dur, mineral, s-a cristalizat pornind de la acel lichid. Pentru ca omul să poată merge pe pământ, trebuia ca tot ce era lichid şi neconsistent să se solidifice: pentru ca omul să existe, Pământul a trebuit să treacă prin mari suferinte, căci această solidificare a masei terestre a fost însoţită de mari dureri. De aceea Sfântul Pavel ne spune: „Toată creaţia suspină în dureri, aşteptând copilul adoptat“. Deci Pământul a trebuit să se solidifice în dureri şi să formeze solul mineral pentru ca omul să fie făcut fiu al lui Dumnezeu.
Cartile lui Rudolf Steiner se pot vedea la linkurile de mai jos:
- link 1 - aceasta pagina
- link 2 - aceasta pagina
Dacă informațiile găsite aici te-au ajutat, spune "Mulțumesc" printr-o Donație:
Vezi si alte articole similare:
