Samael Aun Weor – Pe Temeliile Nisipurilor

Reflectând puțin asupra diverselor circumstanțe ale vieții, merită osteneala să înțelegem în mod serios temeliile pe care ne bazăm. O persoană se bazează pe poziția sa, alta pe banii săi, aceea pe prestigiu, alta pe trecutul său, cealaltă pe vreun titlu etc. etc. etc. Cel mai curios este că toți, fie că suntem bogați sau cerșetori, avem nevoie de toți și trăim de pe urma tuturor, chiar dacă suntem plini de orgoliu și vanitate. Să ne gândim pentru un moment la ceea ce ni se poate lua. Care ar fi soarta noastră într-o revoluție de sânge și de beții? Ce s-ar alege de temeliile pe care ne bazăm? Vai de noi, ne credem foarte puternici și suntem înspăimântător de slabi!

„Eul” care simte în el însuși temelia pe care ne bazăm, trebuie să fie dizolvat dacă într-adevăr aspirăm la autentica Fericire. Un astfel de „Eu” îi subestimează pe oameni, se simte mai bun decât toată lumea, mai perfect în toate, mai bogat, mai inteligent, mai expert în viață etc.

Se dovedește foarte oportun să cităm acum acea parabolă a lui Iisus, Marele KABIR, referitoare la cei doi oameni care se rugau. A fost spusă unora care se încredeau în ei înșiși ca fiind corecți și-i desconsiderau pe ceilalți.

Iisus Cristosul a zis: „Doi oameni urcară la Templu să se roage; unul era Fariseu și celălalt Vameș. Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine însuși astfel: Dumnezeule, Îți mulțumesc pentru că nu sunt ca și ceilalți oameni, hoți, nedrepți, adulteri, nici chiar ca acest Vameș; postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuieli din toate câte câștig. Însă Vameșul, stând departe, nu voia nici ochii să-și ridice spre cer, ci își lovea pieptul spunând: “Dumnezeule, fii îngăduitor cu mine, păcătosul”. Vă zic că acesta a coborât la casa lui iertat, mai degrabă decât celălalt; întrucât oricine se înalță, va fi umilit; și cel care se umilește, va fi înălțat” (Luca 18:10-14).

A începe să ne dăm seama de propria nimicnicie și mizerie în care ne aflăm, este absolut imposibil, până când există în noi acel concept al lui „Mai”. Exemple: eu sunt mai cinstit decât acela, mai înțelept decât cutare, mai virtuos decât cutărica, mai bogat, mai expert în lucrurile vieții, mai cast, mai conștiincios în îndatoririle mele etc. etc. etc. Nu este posibil să trecem prin urechea unui ac atâta timp cât suntem „bogați”, atâta timp cât în noi există acel complex al lui „Mai”. „Este mai ușor să treacă o cămilă prin urechea unui ac decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu.”

Acel fapt că școala mea este cea mai bună și că aceea a aproapelui meu nu e bună; acel fapt că Religia mea este unica adevărată și că toate celelalte sunt false și perverse; acel fapt că femeia lui cutare este o soție foarte proastă și că a mea este o sfântă; acel fapt că prietenul meu Robert este un bețivan și că eu sunt un
om foarte judicios și cumpătat etc. etc. etc., este cel care ne face să ne simțim bogați; motiv pentru care suntem cu toții „CĂMILELE” din parabola biblică în ceea ce privește munca esoterică.

Este urgent să ne auto-observăm moment de moment cu scopul de a cunoaște clar fundamentele pe care ne bazăm. Când cineva descoperă acel lucru care îl ofensează cel mai mult la un moment dat; necazul pe care i l-au produs din cauza vreunui lucru; atunci descoperă temeliile pe care se bazează la nivel psihologic.

Astfel de temelii constituie, potrivit Evangheliei Creștine, „nisipurile pe care și-a zidit casa”.

Este necesar să notați cu luare-aminte cum și când i-ați disprețuit pe alții, simțindu-vă superior poate datorită titlului sau poziției sociale sau a experienței dobândite sau a banilor etc. etc. etc.

Grav este că o persoană să se simtă bogată, superioară lui cutare sau lui cutărica dintr-un motiv oarecare. Un astfel de om nu poate intra în Împărăția Cerurilor.

Este bine să descoperim în legătură cu ce ne simțim măguliți, în ce situații este satisfăcută vanitatea noastră, acest lucru ne va arăta fundamentele pe care ne bazăm. Cu toate acestea, un asemenea tip de observare nu trebuie să fie o problemă exclusiv teoretică, trebuie să fim practici și să ne observăm cu luare-aminte, în mod direct, clipă de clipă.

Când cineva începe să înțeleagă propria sa mizerie și nimicnicie; când abandonează delirurile grandorii; când descoperă neghiobia atâtor titluri, onoruri și zadarnice superiorități asupra semenilor noștri, este semnul neechivoc al faptului că deja începe să se schimbe.

O persoană nu se poate schimba dacă se cramponează de acela care spune: „casa Mea”, „banii Mei”, „bunurile Mele”, „slujba Mea”, „virtuțile Mele”, „capacitățile Mele intelectuale”, „capacitățile Mele artistice”, „cunoștințele Mele”, „prestigiul Meu” etc. etc. etc.

Acest fapt de a ne crampona de „al Meu”, de „Mie”, este mai mult decât suficient pentru a ne împiedica să recunoaștem propria noastră nimicnicie și mizerie interioară.

Cineva se minunează în fața spectacolului unui incendiu sau al unui naufragiu; atunci oamenii disperați își iau, adesea, lucruri care stârnesc râsul; lucruri lipsite de importanță. Bieții oameni!, se simt în acele lucruri, se bizuiesc pe fleacuri, se agață de ceea ce nu are nici cea mai mică importanță.

A se simți pe ei înșiși prin intermediul lucrurilor exterioare, a se baza pe ele, echivalează cu a fi într-o stare de absolută inconștiență.

Sentimentul „SEITĂȚII” (FIINȚA REALĂ), este posibil doar dizolvând toate acele „EURI” pe care le purtăm în interiorul nostru; înainte de aceasta, un astfel de sentiment se dovedește a fi mai mult decât imposibil.

Din păcate, adoratorii „EULUI” nu acceptă aceasta; ei se cred Zei; cred că posedă deja acele „Corpuri Glorioase” despre care vorbise Pavel din Tars; ei presupun că „EUL” este Divin și nimeni nu le poate scoate din cap asemenea absurdități. Nu știi ce să faci cu astfel de oameni, li se explică și nu înțeleg; mereu cramponați de nisipurile pe care și-au zidit casa; mereu închiși în dogmele lor, în capriciile lor, în neroziile lor.

Dacă acei oameni s-ar auto-observa serios, ar verifica prin ei înșiși doctrina celor multipli; ar descoperi înăuntrul lor înșiși toată acea mulțime de persoane sau „Euri” care trăiesc în interiorul nostru.

Cum ar putea exista în noi sentimentul real al FIINȚEI noastre adevărate, când acele „Euri” simt pentru noi, gândesc pentru noi?

A sosit ceasul să știm că suntem niște ticăloși deghizați cu tunică sfințeniei; lupi cu blană de oaie; canibali îmbrăcați cu costume de cavaleri, călăi ascunși în spatele semnului sacru al crucii etc.

Oricât de maiestuoși apărem înăuntrul templelor noastre, sau în aulele noastre de lumină și de armonie, oricât de senini și de blânzi ne văd semenii noștri, oricât de cuvioși și de umili părem, în adâncul psihicului nostru continuă să existe toate abjecțiile infernului și toate monstruozitățile războaielor.

În „Psihologie Revoluționară” ni se evidențiază necesitatea unei transformări radicale și aceasta este posibilă doar declarându-ne nouă înșine un război pe viață și pe moarte, nemilos și crud.

Desigur, noi toți nu valorăm nimic, suntem fiecare dintre noi dizgrația pământului, execrabilul.

Din fericire, Ioan Botezătorul ne-a învățat drumul secret: A MURI ÎN NOI ÎNȘINE PRIN INTERMEDIUL DECAPITĂRII PSIHOLOGICE.